Archive for 11 aprilie 2009

h1

Cele mai bune lucruri

aprilie 11, 2009

72587058

Se întâmplă şi la case mai mari. Li se întâmplă şi celor cărora ai zice că nu li se întâmplă, pentru că or fi protejaţi de destin sau de aura de scriitori; deşi scriitorilor li se întâmplă cele mai multe evenimente (pe cap de scriitor) sau sentimente dramatice sau interpretate dramatic, cu care ne identificăm atunci când le citim scrierile. Sunt şi cei cărora nu li se întâmplă nimic, dar au ajuns totuşi cunoscuţi pentu că au un talent fabulos în a scrie despre nimic.

Bunăoară, nevoia de a da. Pe lângă nevoia de a primi, indiscutabil exsitentă în fiecare, există – surprinzător?, eu zic că nu – şi cea de a oferi. Oricât am fi – şi suntem, fără îndoială – de egoişti şi egocentrici, avem o satisfacţie de a da. Nu fără rezultat. Chiar dacă spunem că dăm fără să aşteptăm nimic în schimb, aşteptăm totuşi, un lucru. Acum, îmi pare rău (sau bine, de fapt) dacă se vor găsi cititori care au trecut de această etapă, eu încă o simt. Aşteptăm să vedem că ceea ce am oferit celuilalt îi e util, frumos, îmbucurător. Şi nu mă refer la mulţumirea care ţi se adresează, ci mă refer la expresia de pe faţă, starea de spirit, turnura pozitivă a evenimentelor din viaţa persoanei. Să coincidă intenţia cu rezultatul emoţional şi faptic în celălalt.

Şi mi se pare normal, omenesc (nu spun că e o aşteptare care duce la fericire, nu, dimpotrivă, dar i ne sustragem cu mare greutate). Pentru că văzând că ai putut fi de folos, ai imboldul de a continua. Astfel, există certitudinea că nu ai făcut un rău persoanei, ci un bine.

Că nu întotdeauna gesturile noastre bine intenţionate sunt luate ca atare sau considerate importante de către destinatar nu e un lucru străin, mă gândesc. Faci o surpriză cuiva şi te pomeneşi că ai jignit cu unul dintre multele cuvinte din frază. Vrei să dai o mână de ajutor într-un eveniment şi eşti luat drept îngâmfat că nu respecţi puterea sau inteligenţa celuilalt. Sau pur şi simplu nu ai nici o reacţie de nici un fel.

Şi e de observat că dorinţa de a da creşte proporţional cu indiferenţa cu care sunt întâmpinate gesturile noastre (până la punctul de saturaţie, în care se renunţă, bineînţeles). M-a amuzat acum câţiva ani să dau de fragmentul acesta al lui Eliade:

Tot ce e mai bun în noi îl dăm oamenilor care n-au ce face cu darurile noastre… Aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi, de ce să ne ascundem? Preferăm să «căutăm», pierzându-ne timpul, decât să ţinem în braţe ceea ce am înţeles de mult că e vrednic de noi.” (M. Eliade, „Despre destinul înţelegerii”, Oceanografie).

O fi irosire sau masochism? Sau pur şi simplu omenesc? Însă, ştiind că am fost sfătuiţi să
Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7:6),
Se pare că suntem mulţi care procedăm la fel. Nu cred că ni se cere să renunţăm a fi darnici. Ci doar să deosebim între a fi de folos şi a te irosi.

%d blogeri au apreciat: