h1

Cele mai bune lucruri

Aprilie 11, 2009

72587058

Se întâmplă şi la case mai mari. Li se întâmplă şi celor cărora ai zice că nu li se întâmplă, pentru că or fi protejaţi de destin sau de aura de scriitori; deşi scriitorilor li se întâmplă cele mai multe evenimente (pe cap de scriitor) sau sentimente dramatice sau interpretate dramatic, cu care ne identificăm atunci când le citim scrierile. Sunt şi cei cărora nu li se întâmplă nimic, dar au ajuns totuşi cunoscuţi pentu că au un talent fabulos în a scrie despre nimic.

Bunăoară, nevoia de a da. Pe lângă nevoia de a primi, indiscutabil exsitentă în fiecare, există – surprinzător?, eu zic că nu – şi cea de a oferi. Oricât am fi – şi suntem, fără îndoială – de egoişti şi egocentrici, avem o satisfacţie de a da. Nu fără rezultat. Chiar dacă spunem că dăm fără să aşteptăm nimic în schimb, aşteptăm totuşi, un lucru. Acum, îmi pare rău (sau bine, de fapt) dacă se vor găsi cititori care au trecut de această etapă, eu încă o simt. Aşteptăm să vedem că ceea ce am oferit celuilalt îi e util, frumos, îmbucurător. Şi nu mă refer la mulţumirea care ţi se adresează, ci mă refer la expresia de pe faţă, starea de spirit, turnura pozitivă a evenimentelor din viaţa persoanei. Să coincidă intenţia cu rezultatul emoţional şi faptic în celălalt.

Şi mi se pare normal, omenesc (nu spun că e o aşteptare care duce la fericire, nu, dimpotrivă, dar i ne sustragem cu mare greutate). Pentru că văzând că ai putut fi de folos, ai imboldul de a continua. Astfel, există certitudinea că nu ai făcut un rău persoanei, ci un bine.

Că nu întotdeauna gesturile noastre bine intenţionate sunt luate ca atare sau considerate importante de către destinatar nu e un lucru străin, mă gândesc. Faci o surpriză cuiva şi te pomeneşi că ai jignit cu unul dintre multele cuvinte din frază. Vrei să dai o mână de ajutor într-un eveniment şi eşti luat drept îngâmfat că nu respecţi puterea sau inteligenţa celuilalt. Sau pur şi simplu nu ai nici o reacţie de nici un fel.

Şi e de observat că dorinţa de a da creşte proporţional cu indiferenţa cu care sunt întâmpinate gesturile noastre (până la punctul de saturaţie, în care se renunţă, bineînţeles). M-a amuzat acum câţiva ani să dau de fragmentul acesta al lui Eliade:

Tot ce e mai bun în noi îl dăm oamenilor care n-au ce face cu darurile noastre… Aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi, de ce să ne ascundem? Preferăm să «căutăm», pierzându-ne timpul, decât să ţinem în braţe ceea ce am înţeles de mult că e vrednic de noi.” (M. Eliade, „Despre destinul înţelegerii”, Oceanografie).

O fi irosire sau masochism? Sau pur şi simplu omenesc? Însă, ştiind că am fost sfătuiţi să
Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7:6),
Se pare că suntem mulţi care procedăm la fel. Nu cred că ni se cere să renunţăm a fi darnici. Ci doar să deosebim între a fi de folos şi a te irosi.

Anunțuri

8 comentarii

  1. Frumos le mai zici tu Cami!

    Aşa este, ne place să dăruim, dar aşteptăm să vedem acel licăr de bucurie, de mulţumire, pe chipul celui căruia îi dăruim. Şi asta e cea mai mare „răsplată”. Bucuria lui ne bucură.

    Mare adevăr şi-n citatul lui Eliade. Nu prea m-a amuzat, pentru că este dureros de adevărat. Acum…vorba ta: asta e masochism, irosire sau pur şi simplu omenesc. Câte puţin din toate. Unii însă excelează în risipire, în irosire. Se irosesc de bună voie cui nu merită atâta mărinimie…


  2. Poate nu la faptul că „e vrednic de noi” avem probleme. Ci ne gândim că am fi noi vrednici de mai mult… Căutarea e obligatorie şi după ce am găsit. Schimbăm obiectul căutării mereu. Altfel nu putem preţui ce-am căpătat.


  3. Alex,

    pe de altă parte, cred că nu va rămâne nerăsplătit nici un pahar cu apă. aşa ni s-a spus, nu-i aşa? 🙂


  4. Adama,

    cred că ambele variante – şi că noi am fi vrednici de mai mutl, şi că alţii su altceva ar fi vrednic de noi – implică o autopoziţionare superioară. Ori faţă de ceilalţi, ori faţă de noi înşine dintr-un timp trecut.

    Căutarea e foarte bună atâta vreme cât nu doreşte înlocuirea elementelor esenţiale din viaţa noastră care sunt deja bune şi a căror modificare dărâmă stabilităţi emoţionale, spirituale sau de altă natură.

    Se poate preţui ceea ce ai şi dacă nu ai renunţat la ele ca să fii confruntat în mod dramatic cu gândul că nu-l vei mai putea avea înapoi. De multe ori nu-l mai poţi avea înapoi. Desigur că fiecare îşi are drumul propriu şi fiecare înţelege să păstreze ceea ce are bun sau să îl lase deoparte, pentru a lupta mai apoi să-l recâştige cu teama de a nu-l mai reprimi. Sunt feluri şi feluri de a simţi şi privi lucrurile.

    Însă mă gândesc ce fel de preţuire devine aceea când te gîndeşti că ceea ce ai avut şi ceea ce ai fost a fost bine, dar nu se poate reîntoarce. Mă gândesc.


  5. Da, da, aşa e Cami. Nimic nu rămâne „nerăsplătit”. Acum depinde ce fel de …răsplată. Dacă ar fi gândul oamenilor numai la răsplata iubirii lui Dumnezeu…am fi cu toţi mai buni. Iar dacă cei ce fac rău altora ar conştientiza ce „răsplată” osânditoare îşi atrag…măcar ar renunţa la rău, dacă nu chiar ar schimba răul pe bine.

    Nu cred că trebuie să ne gândim la diferite „grade de vrednicie”. Eu sunt mai vrednic decât cineva mai puţin vrednic. Şi asta îmi dă un….plus!?

    Dar unii oameni se fac singuri nevrednici prin modul în care nu ştiu să preţuiască ceea ce primesc atât de frumos… Li se pare că li se cuvine şi apoi risipesc. Ca o … găină! Şi nu mai preţuiesc nimic din ceea ce e „dar”, cadou, mărinimie… iubire care dăruieşte. Dau cu piciorul la ceva nepreţuit, apoi văd că au pierdut…

    Frumos headerul cel nou, Cami!


  6. Şi e totuşi ceva dacă VĂD că au pierdut. Mulţi nici măcar nu văd vreo pierdere, văd un câştig, o eliberare etc. Nu că ar rezolva totul prin faptul că văd atât de târziu, însă e un act de onestitate faţă de ei înşişi să realizeze că au greşit şi să se întoarcă. Recunoaşterea greşelii nu e uşoară.

    Headerul nu e clar, din păcate. Am făcut o încercare să văd cum arată, dar nu e prea mulţumitor.


  7. Io nu mai imi fac probleme de genu : cum mi se interpreteaza faptele,vorbele , pe cine ma jignit cu ele. etc…atata timp cat stiu ca am fost bine intentionat. simplu , nu? cat despre citatu din eliade….nu cred ca e laudabil deloc faptu ca dam altora ce e mai bun la/in noi ,iar lor nu le e de folos. mai degraba cred ca denota rautate (poate involuntara …sper ca involuntara! ) combinata cu lipsa de ratiune care o pun sub ‘semnu’ premeditarii. premeditarea unui lucru rau…
    daca eliade zice ca asa stau lucrurile io il cam contrazic. da ! am tupeul necesar…


  8. Mehleem,
    E bine că nu îţi faci probleme de cum eşti interpretat, însă doar pe de o parte. Dacă rolurile se inversează şi tu eşti cel jignit (fără voie, însă nu afli că a fost fără voie pentru că celălalt este indiferent faţă de interpretări), iar celălalt e un bine intenţionat teoretic, dar nu şi practic, atunci lucrurile se complică. 🙂

    Cum poate denota răutate voluntară sau premeditare a unui lucru rău dacă dai cuiva ce ai tu mai bun fără ca celuilalt să îi fie de folos sau să se bucure de el?



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: