h1

Ochiul, un obiectiv fotografic pe viaţă

Aprilie 18, 2009

20090312_132957_f5_6_view

Un moment care se cere ţinut minte atunci când eşti fericit. Un moment care se vrea readus în memorie când eşti pe punctul de a uita ce ai şi pentru câte poţi fi recunoscător.

Una din zilele în care mergeam la fotografiat în oraş. În vacanţă ieşisem în fiecare zi, era o nevoie intrinsecă imperativă. Fotografia devenise (deşi nu tocmai subit, se manisfestase de multă vreme în mine) mobilul energiei zilnice devastatoare şi a repetatei dispoziţii de a continua această îndeletnicire, de a mă smulge din oboseală cu aceeaşi activitate, fără a simţi că pierd ceva din mine. Sau că pierd fără să-mi doresc. Fără a simţi că pierd timpul, ci că-l investesc.

Eram în tramvai. Mă îndreptam spre vechea cetate şi îmi imaginam deja diferite unghiuri şi poziţii de fotografiere. Îmi întorc privirea spre oamenii din tramvai şi observ, dintr-o dată, un om cu privirea neclară. Vedea totuşi, se descurca singur şi părea să o facă destul de binişor, dar îmi dădeam seama că nu cu aceeaşi uşurinţă ca noi, restul…, ceilalţi normali din jurul lui.

Doar câteva fracţiuni de secundă l-am zărit.

Eu mergeam să fotografiez, să văd frumuseţi, să suprind ce e mai frumos în lumea în care mă mişc…, iar alţii abia dacă văd drumul pe care păşesc, abia se pot deplasa singuri. Cum aş fi eu într-o lume neclară ca aceea acum, când parcă abia încep să descopăr latura aceasta – atât de gigantică şi diferită – a frumuseţii de a vedea? Acum, când oriunde ies pe stradă şi oriunde privesc, aranjez elementele instinctiv ca pentru posibile fotografii şi le încadrez într-un dreptunghi imaginar aşa încât să încânte şi alte priviri…

La vederea lui, m-am cutremurat. M-am sensibilizat la gândul că mi s-a dat atât de mult şi că, deşi ştiam întotdeauna ce har divin e să poţi vedea, niciodată nu mi-am dat seama cu atât de multă gravitate ca în acel moment. Să înţeleg raţional nu e suficient, uneori, pentru a înţelege la adevărata „mărime”.

Şi uneori mă mai gândesc că cei care nu văd poate văd cu ochii spirituali cu atât mai bine faţă de noi, cei normali. Normali, un adjectiv relativ, la urma urmei.

Aşa că, de aceste Paşti, mă bucur că am vedere şi o am din plin şi mă rog ca cea spirituală să nu rămână în urmă, ci să crească. Să ne fie cu vederea Celui mort şi înviat, să ne fie cu trăirea sacrificiului şi cu bucuria darului vieţii veşnice în inimă!

Anunțuri

6 comentarii

  1. Hristos a inviat!


  2. Hristos a inviat! Bucuria si lumina Invierii Domnului sa fie in sufletele tuturor!


  3. Mulţumesc, Alex,

    aşa să fie!
    Adevărat a înviat!


  4. Tare interesanta ideea asta a ta cum ca ochiul e cel mai complex obiectiv foto. Suna bine! :-). Foarte de apreciat si provocarea de a multumi si astazi. si foarte la fix, daca as putea spune asa 😀


  5. La fix, aşa ca obiectivul, nu? 🙂
    Şi când te gândeşti că obiectivul nostru „foto” încorporat şi filmează şi are şi memorie. Şi cel mai fascinant e că nici nu ştii câtă memorie are! Ca la unele adrese de email care îşi fac reclamă că au capacitate de stocare x spaţiu and still counting! 🙂 Cam aşa merg treburile! Şi pe mine mă fascinează obiectivul ăsta!



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: