Archive for Iunie 2009

h1

Adevărul din The Insider

Iunie 26, 2009

insider3Cât costă adevărul. Costă ceva? Sau altfel: cât costă adevărul dezvăluit?

Un film făcut după fapte reale, cu personaje încă în viaţă. Jeffrey Wigand (Russell Crowe), vicepreşedinte la o companie renumită producătoare de tutun (Brown & Williamson) şi chimist, concediat de câteva ore, este provocat să traducă în limbaj accesibil un document voluminos de 500 de pagini primit anonim de către producătorul unei emisiuni TV, Lowell Bergman (Al Pacino), foarte urmărite.

Bergman duce muncă de lămurire cu Wigand, pentru că, în urma plecării lui de la Brown & Williamson, pot fi consecinţe neplăcute dacă se dezvăluie secretele companiei; iar, pentru a preveni lucruri de acest gen, se semnează întotdeauna declaraţii de confidenţialitate, a căror încălcare poate duce până la închisoare.

Wigand acceptă explicarea documentului cu condiţia de a nu trebui să îşi dea vreo opinie sau să reveleze vreun secret. Revelare asupra căreia se va răzgândi însă la un moment dat şi acceptă să dea un interviu (încă nedifuzabil), pentru că este pus în faţa situaţiei următoare: fie se protejează pe el şi familia lui de scandaluri, chiar posibile răpiri sau omoruri, tăcând, fie spune ceea ce ştie despre procedurile ilegale de confecţionare a ţigărilor, dăunătoare sănătăţii oamenilor, realizând astfel conştientizarea masei care va lua decizii cu adevărul în mână.

Ca orice adevăr adevărat care vrea să iasă la lumina zilei, creează panică între televiziuni, care refuză difuzarea lui din cauza ameninţărilor care sunt promise sau bănuite. Se pot pierde slujbe, se pot distruge vieţi dacă acest adevăr se află tocmai din gura unui om cu autoritate în domeniul sănătăţii şi, mai mult, fost angajat şi parte a bordului de conducere în mari companii de tutun. Când vorbim despre firme mici, fără putere financiară (care înseamnă fără orice putere), ameninţările care pot fi lansate şi puse în practică sunt jucării faţă de ceea ce pot face companiile gigantice cu zeci de ani de viaţă în spate, unde s-au dezvoltat mafiile necesare pentru susţinerea ei în viaţă în caz de orice încercare de anihilare sau reducere măcar.

Aşa că, după eforturile depuse pentru a rosti adevărul, au urmat eforturile de a face rostirea publică. La ce bun un adevăr ţinut în pivniţă, nu?

Dacă există costuri pentru acest adevăr sau nu, vă las să descoperiţi şi să urmăriţi filmul. Consider că merită văzut măcar pentru un motiv: ce fac cu adevărul care poate salva alte vieţi, însă îmi poate face rău mie dacă îl spun?

h1

Moment purician

Iunie 16, 2009
Am fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.
Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.
Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.
Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv  important.
Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.
Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.
Ca necunoscator în „domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.
dan-puricAm fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.

Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.

Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.

Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv important, consider că nu i s-ar putea reproşa vreun comercialism sau un discurs care s-ar vrea pur actoricesc întru vinderea cărţii.

Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.

Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.

Ca necunoscator în „domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.

h1

„Bucuraţi-vă întotdeauna”

Iunie 2, 2009

Datorită anumitor circumstanţe (pe care le consider binefăcătoare), am ajuns în contact cu povestea scrisă şi ecranizată a Pollyannei. Auzisem despre ea din coplărie, dar niciodată nu ştiam exact ce se întâmplase în ea atât de fantastic pentru a fi populară.

E o poveste simplă, o lectură uşoară, care nu atrage deloc atenţia ca formă. Deloc pretenţioasă în limbaj (cartea) sau în regie (filmul). Ceea ce m-a fascinat la ea a fost ideea din miezul ei.

Personajul principal, Pollyanna, este o fetiţă rămasă orfană de mică, ce îşi trăieşte viaţa căutând mereu motive să fie mulţumitoare lui Dumnezeu pentru lucrurile minore ce i se întâmplă. Astfel, ea îşi creează o stare permanentă de bine şi îi uimeşte pe oamenii din jurul ei prin sentimentul pozitiv pe care îl emană. Îi atrage cu atitudinea şi îi provoacă să îşi schimbe morocăneala şi nemulţumirea în gratitudine pentru ceea ce au, să refacă relaţiile pierdute sau să clădească unele nebănuite.

Ca orice copil, cel mai uşor înveţi obiceiurile pe care le poţi transforma în sau numi joc. Tatăl Pollyannei o învăţase să joace acest joc al mulţumirii. Jocul a început în momentul în care Pollyanna a primit cadou nişte cârje şi s-a întristat, fiind nemulţumită. pentru că nu ştia la ce le-ar fi putut folosi.

Răspunsul tatălui a fost unul surprinzător:

– Bucură-te că nu ai nevoie de ele.

Sigur că felul acesta de a privi viaţa şi lumea poate părea (şi chiar este!) lipsit de echilibru, de raţiune, de simţ al realităţii. Însă simţul echilibrului (din acest punct de vedere), al realităţii nu aduc la pachet în mod necesar şi bucuria de a trăi sau un avantaj faţă de cei care le au.

Nu despre lipsa lucidităţii vorbesc, nu despre a nu vedea partea goală a paharului, ci, tocmai, văzând-o şi fiind conştient de răul din jur (pentru că nimeni nu e scutit), să găseşti măcar o fărâmă pozitivă, să alegi un Bun care stă ascuns de vederea superficială.

Pentru mine, a fost şi este o provocare. Dacă reproşul care i se poate aduce acestei idei e că poţi da în naivitită din cauza acestei perspective, aş răspunde că – fără ea – poţi da, de asemenea, în nemulţumită, cinită, deprimită, nefericită (cronice) şi alte de genul… Nu sună chiar necunoscute acestea din urmă, nu-i aşa?

%d blogeri au apreciat asta: