Archive for Iulie 2009

h1

E-reviste de foto

Iulie 30, 2009

1016691310_04f581432f_o

Semnalez, pentru iubitorii de fotografie, existenţa unor reviste electronice, în care pot găsi portofolii ale unor artişti şi diferite idei de fotografiere corectă şi editare.

Încep cu cel românesc, al cărui design m-a şi atras. Pagina se mişcă în sus şi în jos doar la mişcarea mouse-ului, foarte practic. Lectură bună cu FotoClas.

Pe celelalte, în limba engleză, le-am descoperit azi. Unele conţin şi concursuri foto.

Photo District News

Digital Photography School

Amateur Photographer

PopPhoto

Îmi rămâne şi mie să le descopăr mai îndeaproape. Deocamdată, titlurile anunţate a fo dezbătute se arată interesante.

Lumină lină!

h1

Te-ai (ne)schimbat

Iulie 27, 2009


IMG_3837m

Unele lucruri nu se schimbă. E bine ca, între celelalte lucruri mari, intangibile şi stabile de obicei (ca locul în care stai, familia unde tragi, meseria pe care o ai), să fie câteva care nu rămân la fel (ca perdelele de la ferestre, muzica ce o asculţi, culorile care te înconjoară).

Uneori, rămân la fel cele pe care le-ai dori evoluate odată, dezvoltate în sfârşit, ajunse la maturitate. Ca felul în care se mişcă în fiinţare sistemele din ţară.

Altele au o trăsătură asemenea, chiar dacă îşi schimbă actorii.

Am fost o săptămână la munte, între oameni noi şi vechi. Oamenii vechi sunt buni ca vinurile, oamenii noi sunt buni ca frântura de aer curat ivită în mijlocul unei canicule. Exact ca aerul de munte, tare şi nepoluat, străin de haosul şoselelor.

Cu fiecare om nou descoperit în frumuseţea lui, descopăr un univers nemaiîntâlnit. Îmi spun că orice tristeţe personală ar păli în faţa comorilor pe care Dumnezeu le-a pus în „cuferele” umane pe care ni le scoate în faţă. Universuri cu inimă care dă pe dinafară de modestie liniştită, amestecată cu înţelepciune rezervată şi senină. Oameni care te fac să te gândeşti că ai fi ratat una dintre cele mai reprezentative părţi ale creaţiei Lui dacă nu ai fi ajuns să-i cunoşti pe pământ.

Azi l-am reascultat Alexandru Andrieş. Nu toate lucrurile se schimbă. Unele rămân la fel şi după 20 ani. Una din piesele lui mi-a dat exact acest sentiment. Poţi cânta piesa asta şi azi cu aceeaşi convingere. Scrisoare deschisă. Iat-o!

https://camix.files.wordpress.com/2009/07/24-scrisoare-deschisa1.pdf

Scrisoare deschisă

Cu toţii vrem să schimbăm cîte ceva,
Da’ asta nu-nseamnă să dai buzna în camera mea…
Oameni ciudaţi apar la televizor,
Mi-e plină sufrageria de minciunile lor…

Toată lumea crede că ştie
Ce-nseamnă să trăieşti în democraţie:
Lozinci, bîte şi muşchi de oţel !

Toată lumea se simte datoare
Să-şi spună părerile în gura mare,
Toţi au informaţii de nezdruncinat,
Adevărul lor e cel mai adevărat…

Au difuzoare din care-ţi vorbesc,
Au platforme pe care le tipăresc,
Isus n-a avut difuzoare,
Isus n-a cerut ajutor…

Alimentara mea e goală mereu,
Cred că n-am exportat niciodată decît minereu.
Nu vrem lumină pe străzi dosite,
Am învăţat s-ajungem acasă şi pe pipăite.

N-am nimic de cerut, nimic de cîştigat,
Nu vreau portofolii, nu vreau funcţii de stat,
Domnule Preşedinte, vreau doar să trăiesc normal !
Domnule Preşedinte, cu toţi vrem să trăim normal !

h1

Culisele sufletului

Iulie 18, 2009

Din câte se pare, cele mai mari încercări, cele mai ascunse cotloane ale minţii şi sufletului, cele mai urâte defecte sunt încercate, testate, verificate prin anumiţi prieteni. Mi-e teamă întotdeauna de asemenea verificări. Mi-e teamă pentru situaţiile în care ele intervin cu oameni cu care nu aş fi vrut să aibă loc. Nu ei voiam să fie cei care să îmi cunoască tăişurile, să-şi pună întrebări precum: „chiar ţine la mine sau e o bătaie de joc?”, să nu fie ei cei care să-şi spună că prea multe defecte s-au îngrămădit unul peste altul într-un om,… caz irecuperabil.

Nu cred că lucrul de care mă tem e demistificarea propriei „perfecţiuni”. Nu cred că descoperirea greşelilor în sine îmi e terifiantă. Terifiant îmi e gândul că acele greşeli i-ar putea îndepărta de mine, i-ar smulge pentru totdeauna tocmai pe cei pe care i-aş păstra mai aproape. Gândul că ar fi prea dezamăgiţi de cine sunt şi că tot ce am bun nu ar mai conta, ar cădea în insignifiant sau nici nu ar mai apuca să fie descoperit.

h1

Cei din urmă

Iulie 7, 2009

88624661S-au afişat notele de la bacalaureat. Se vede de la 1 kilometru – atunci când cunoşti elevii – unde s-au adăugat chimicale în supă, care sunt cele care doar umflă după ce ajung în stomac şi care sunt supele naturale, sănătoase, cu verdeţuri de pe câmp, netratate.

Se vede de la 1 kilometru cum regula biblică „cei din urmă vor fi cei dintâi” se aplică în mod invers în contexte de felul acesta. Nu le amintesc pe toate, că vreau să şi termin articolul, dacă l-am început.

Se vede cu ochiul liber (şi nesilit de nimeni) cum pe aceeaşi bancă, la aceeaşi cravată şi acelaşi zâmbet îi găseşti şi pe luminaţi, şi pe orbi. Măcar dacă i-ar duce mintea să nu se evidenţieze în asemenea hal în nedreptatea şi josnicia lor; măcar dacă ar avea inteligenţa (că înţelepciunea e clar) să rămână discreţi în prostia lor neobrăzată. Măcar-urile acestea… nu pentru că ar deveni moral sau corect; dar să vezi că sunt conştienţi de ceea ce (nu) pot. Însă a şti şi a putea recunoaşte cât de puţin ştii cere, deja, să fii măcar puţin înţelept.

Toţi ştiu, nu toţi recunosc, însă trec problema tacit la capitolul „lucruri obişuite” şi mărunţişuri; nu te miră, nu mai are cum să te mire – după atâta vreme în care vezi aceeaşi evoluţie/involuţie (după cum preferă fiecare) ani de-a rândul. Nu te miră, dar te enervează.

Te enervează în primul rând pentru nedreptatea pe care o resimte cel ce se străduieşte un an de zile sau patru sau doisprezece să devină om, să progreseze, să ajungă mai bun şi, când să arate lucrul acesta, i-o suflă un motociclist pierde-vreme-indiferent-de-anotimp, care scuipă peste toţi.

Sigur că noi ştim că el chiar a devenit om şi chiar a ajuns mai  bun şi calităţile acelea nu i le poate fura nimeni şi i le spunem. Dar unul de 18-20 de ani nu poate gândi aşa. Rămâi cam fără cuvinte potrivite dacă e vorba să-ţi aperi propriul sistem, când nu ai nimic de apărat. Şi atunci îţi rămâne să apelezi la simţul lui moral, civic şi la justiţia divină. Pe care ei o înţeleg au ba.

Singura consolare pe care o găsesc pentru mine (pentru ei nu ştiu) e că totuşi cei din urmă vor fi cei dintâi şi că dincolo aplicarea nu va fi după regulile pământeşti.

%d blogeri au apreciat asta: