Archive for Septembrie 2009

h1

Comportamentul dorului

Septembrie 26, 2009

leaveSunt lucruri, oameni, îndeletniciri foarte apropiate sufletului cândva, foarte familiare şi obişnuite programului zilnic, pe care nu le mai vezi mult timp, pe care nu le mai practici de o groază de vreme.

Despărţirile sunt întotdeauna tragice. Ştiu că tragic se foloseşte în contexte mult mai grave decât despărţirile normale, însă omul o percepe ca tragică pentru că se duce o parte din el împreună cu persoana care pleacă, se dizolvă de dor o porţiune a sufletului care tânjeşte după prezenţa celuilalt sau după locul în care s-a simţit mirific o perioadă. Ruptura dinăuntru e resimţită mai puternic decât ne-ar plăcea să o recunoaştem, nu?

Prima perioadă după ce revii dintr-o zonă foarte îndrăgită, prima perioadă după ce nu mai ai lângă tine persoanele dragi ca înainte este cea mai greu de trecut. Ca inerţia obiectelor de a continua să se mişte şi după ce nu mai presează asupra lor nici o forţă, însă ele se rostogolesc înainte, împinse de forţa din trecut care le-a pus în mişcare întregul „organism”. Atunci roade cel mai sonor dorul şi atunci îl simţi ca pe un personaj nou, nepoftit înăuntrul fiinţei ca un musafir nedorit care a umplut locul gol rămas în urma rupturii.

După ce intervine obişnuinţa şi resemnarea, intervine şi uitarea, astfel că nu mai percepi golul la fel de mult şi chiar ai impresia că toate sunt – în definitiv – înlocuibile.

Surpriza vine, însă – şi aici voiam să ajung – atunci când are loc reîntâlnirea, reunirea, revederea, reluarea. Atunci, când ai omul în faţă din nou, când îl poţi auzi şi vedea, când îi recunoşti toate gesturile şi inflexiunile vocii, muzica pe care o produce (fiecare om are câte o muzică a lui), abia atunci îţi dai seama cât de dor ţi-a fost şi îţi e de el chiar şi în acel moment.

Abia atunci realizezi că nici o experienţă nu e înlocuibilă total cu vreo alta, doar atât că uitarea te face să o pierzi din vedere şi să evoluezi spre altceva pentru că aşa e sănătos. Că nici un om nu poate fi de fapt înlocuit cu altul, pentru că muzica aceea nu o auzi decât la el. Atâta doar că spiritul de conservare te împinge la a face schimbări ca să se poată produce supravieţuirea (la început), iar apoi fericirea dacă se poate.

E ciudat cum doar atunci îţi dai seama că ai uitat un lucru esenţial, un lucru memorabil care nu poate fi uitat. Şi că, oricât de bine şi-ar face treaba uitarea (pentru că şi-o face), atunci conştientizezi cel mai acut cât de puţin contează toată acea uitare în momentul revederii faţă către faţă, când parcă – deşi trecuseră secole – nu a trecut nici un minut de când nu v-aţi văzut. Şi chiar îţi vine în cap întrebarea „cum am putut rezista?”.

Poate ceva asemănător ni se va întâmpla şi când vom trece de porţile cerului.

Anunțuri
h1

De vorbă pe verticală

Septembrie 20, 2009

church

Cum să Te arăt cu degetul că eşti aici, lângă orice frământare ce îmi fuge pe dinaintea pleoapelor şi lângă orice exaltare care mă redenumeşte în feluri în care doar Tu le ştii cu adevărat?

Cum să Te trasez într-un desen şi să Te prezint în cuvinte care nu Te încap pentru ca lumea să Te priceapă ca pe o ecuaţie concretă şi exactă?

Cum să Te programez la întâlnire cu veşnicii flămânzi de miracole şi minuni ca să Te pun pe masa de vânzare în pieţe pentru reclamă?

Cum să Te transform într-un produs ce se cumpără la oferte avantajoase, rentabile?

Să Te prezint ca pe cea mai bună afacere a anului? A anului acesta sau cel viitor? Să le spun că vor primi discount dacă beneficiază de oferta de a Te cumpăra până la finalul lunii? Să le spun că faci într-o zi ce alţii se laudă că fac într-un an?

Cum aş putea să Te reduc la demonstraţii omeneşti în lumea tridimensională, când Tu vii dintr-o lume pe care noi nici nu avem fantezia şi îndrăzneala să o visăm?

Noi doi avem un limbaj cunoscut în cămăruţă. Cine se poate încumeta să ni-l descifreze cu instrumente ştiinţifice şi să aibă dreptate?

Mă ştii dinainte de a ghici pământenii că pământul e rotund. Pot ei să se îndoiască de iubirea mea pentru Tine şi să rămână drepţi?

Mi-ai construit universul înainte ca oamenii să bănuiască ce e un univers uman. Cum ar putea ei să mă despartă de mâna Ta ce a creat atât ochiul, cât şi visul meu?

Cum să Te încap în litere neputincioase pe Tine, atotputernicul?

În ce mod să Te exprim pe înţeles pe Tine, inefabilul?

Cum să nu Te iubesc pe Tine, care Eşti? Se poate rezista unei astfel de iubiri?

h1

Mişcarea cuvintelor

Septembrie 16, 2009

Dacă nu ţi-a mers bine cu ea, care era visul tău, cu cine îţi va mai putea merge bine vreodată?! (Cesare Pavese, Meseria de a trăi)

***

Ne mişcăm cuvintele

Pe deasupra asfaltului

Încă o dată

În această zi a sufletului.

.

Nu-mi amintesc să fi venit noaptea

Tu mă mai ştii din cuvintele de ieri?

.

Am confiscat mugurele de primăvară

Dăruit toamna

într-o clipă de neatenţie a ochiului.

.

El umple şi ziua şi noaptea, ştii?

.

Când părăseşti plaja

Urma ta rămâne încă un anotimp

Jumătate.

.

Dacă o desenez,

Anotimpurile se succed nelimitat.

h1

Versiuni

Septembrie 6, 2009

Cândva am postat un poem, Ai trecut. Acum postez varianta lui în engleză:

…..

YOU WENT BY

While flying

to the next minute,

things forgot

how to obey

the gravitational force

in their natural

fall

down to earth.

They froze.

And neither did I eye

any bird,

any waterwave

or breathe my own breath

as you went by.

h1

Aşa cum sunt

Septembrie 3, 2009

Oamenii – pe care îi ştiu şi pe care nu îi ştiu – spun că vor să fie iubiţi aşa cum sunt. Multe versuri de melodii strigă acelaşi lucru. Dorinţa de a fi iubit nu o contestăm, că nu avem de ce. Omul nu poate trăi fără dragoste. S-au făcut cercetări, studii, în care s-a văzut clar cum creşte o fiinţă fără afecţiune. Nu voi căuta linkuri pentru aşa ceva; e prea evident ca să mai demonstrez că unu plus unu fac doi.

Dar, uitându-mă în jur, am constatat de destul de multă vreme că oamenii nu ştiu ce pretind.

Spun că vor să fie acceptaţi aşa cum sunt, dar se prefac. Se prefac că le convine moda ca să nu fie notă discordantă între ceilalţi, care s-ar uita chiorâş la ei. Se prefac că au convingerile de credinţă pe care le consideră desuete în adâncul inimii, ca să fie simpatizaţi. Se prefac că au principii identice cu interlocutorii, ca să poată fi apreciaţi şi să se spună despre ei cât de corecţi sunt. Se prefac că iubesc stiluri de viaţă pe care le detestă, de fapt.

Oamenii nu vor să fie iubiţi aşa cum sunt. Pentru că nu se comportă aşa cum sunt. Ci aşa cum ştiu că vor fi demni de iubire. Şi, când au reuşit să-i convingă pe ceilalţi că au toate calităţile pentru care merită să fie iubiţi şi chiar au reuşit să fie iubiţi, atunci se relaxează şi devin ei înşişi.

Atunci toarnă peste ceilalţi adevăratele lor principii, adevăratele lor preferinţe, adevăratele lor convingeri pe care nu au vrut să le recunoască (uneori nici faţă de ei înşişi). Iar atunci se plâng că nu sunt iubiţi aşa cum sunt, pentru că îi şochează pe cei din jur cu nepotrivirea între ceea ce era şi ce se arată acum.

Regret că nu mi-am notat citatul din Falsificatorii de bani (A. Gide) atunci când l-am întâlnit (poate îl voi căuta odată), unde se regăsea aceeaşi idee a fricii de a fi cel care eşti de teamă să nu fii respins (pentru că fiecare om are imperfecţiunile lui), iar, după ce intervine obişnuinţa între cei doi, abia atunci adevărurile cele mari ies la suprafaţă. Abia când frica a fost înlăturată, abia atunci putem să ne descătuşăm măştile şi să devenim noi. Când suntem siguri de celălalt, când simţim că suntem stăpâni, că avem putere.

Nu degeaba circulă vorba: dacă vrei să ştii cine este un om cu adevărat, dă-i putere. Nu degeaba avem pilda robului nemilostiv, care foarte umil cerşea milă cât timp era datornic şi care a devenit brusc nemilos când a avut de-a face cu datornici la rândul lui.

Dacă spunem că vrem să fim iubiţi aşa cum suntem, ar trebui să ne gândim cât de consecvenţi suntem cu ceea ce pretindem.

PS: un fel de ilustraţie muzicală, dacă tot am pomenit de versuri de melodii – Illegal

%d blogeri au apreciat asta: