h1

Comportamentul dorului

Septembrie 26, 2009

leaveSunt lucruri, oameni, îndeletniciri foarte apropiate sufletului cândva, foarte familiare şi obişnuite programului zilnic, pe care nu le mai vezi mult timp, pe care nu le mai practici de o groază de vreme.

Despărţirile sunt întotdeauna tragice. Ştiu că tragic se foloseşte în contexte mult mai grave decât despărţirile normale, însă omul o percepe ca tragică pentru că se duce o parte din el împreună cu persoana care pleacă, se dizolvă de dor o porţiune a sufletului care tânjeşte după prezenţa celuilalt sau după locul în care s-a simţit mirific o perioadă. Ruptura dinăuntru e resimţită mai puternic decât ne-ar plăcea să o recunoaştem, nu?

Prima perioadă după ce revii dintr-o zonă foarte îndrăgită, prima perioadă după ce nu mai ai lângă tine persoanele dragi ca înainte este cea mai greu de trecut. Ca inerţia obiectelor de a continua să se mişte şi după ce nu mai presează asupra lor nici o forţă, însă ele se rostogolesc înainte, împinse de forţa din trecut care le-a pus în mişcare întregul „organism”. Atunci roade cel mai sonor dorul şi atunci îl simţi ca pe un personaj nou, nepoftit înăuntrul fiinţei ca un musafir nedorit care a umplut locul gol rămas în urma rupturii.

După ce intervine obişnuinţa şi resemnarea, intervine şi uitarea, astfel că nu mai percepi golul la fel de mult şi chiar ai impresia că toate sunt – în definitiv – înlocuibile.

Surpriza vine, însă – şi aici voiam să ajung – atunci când are loc reîntâlnirea, reunirea, revederea, reluarea. Atunci, când ai omul în faţă din nou, când îl poţi auzi şi vedea, când îi recunoşti toate gesturile şi inflexiunile vocii, muzica pe care o produce (fiecare om are câte o muzică a lui), abia atunci îţi dai seama cât de dor ţi-a fost şi îţi e de el chiar şi în acel moment.

Abia atunci realizezi că nici o experienţă nu e înlocuibilă total cu vreo alta, doar atât că uitarea te face să o pierzi din vedere şi să evoluezi spre altceva pentru că aşa e sănătos. Că nici un om nu poate fi de fapt înlocuit cu altul, pentru că muzica aceea nu o auzi decât la el. Atâta doar că spiritul de conservare te împinge la a face schimbări ca să se poată produce supravieţuirea (la început), iar apoi fericirea dacă se poate.

E ciudat cum doar atunci îţi dai seama că ai uitat un lucru esenţial, un lucru memorabil care nu poate fi uitat. Şi că, oricât de bine şi-ar face treaba uitarea (pentru că şi-o face), atunci conştientizezi cel mai acut cât de puţin contează toată acea uitare în momentul revederii faţă către faţă, când parcă – deşi trecuseră secole – nu a trecut nici un minut de când nu v-aţi văzut. Şi chiar îţi vine în cap întrebarea „cum am putut rezista?”.

Poate ceva asemănător ni se va întâmpla şi când vom trece de porţile cerului.

Anunțuri

8 comentarii

  1. Foarte frumos, Camix,
    frumos!

    PS.

    inlocuieste Patratosu in blogrollul tau cu http://www.mariuscruceru.ro

    imi tot vin pinguri pe patratosu si e mort, saracu… 🙂


  2. Mulţumesc, Marius, apreciez. 🙂

    PS.
    Înlocuiesc.
    Îl lăsasem aşa de pe vremea când blogul nou era privat.
    Auzi, dacă e mort şi încă îţi vin pinguri, o fi semn bun. 😛


  3. Oare in cer…o sa ne fie dor de pamint?


  4. Eu nu asta ziceam, ci că atunci când ne vom chiar întâlni cu El, după ce I-am dus dorul aici, va vederea faţă în faţă vom simţi acel dor de care ziceam că îl simţi chiar şi atunci când El e acolo. Sentimentul de: „cum am putut fără El atâta timp…”.


  5. Dorul este ceva intre bucurie si durere, nu? Nu am facut referinte la ce ai scris tu…ci citind cele scrise de tine mi-am continuat gindurile singura si m-am intrebat daca sentimentul asta este doar ceva ce experimentam acum si aici…

    Dar sa revin la ce ai scris …dorul are atitea nuante…si nu cred ca se descrie usor. Dar tu l-ai descris frumos…si atit de viu incit am picat in melancolie…

    Apoi mai citind odata ce ai scris cred ca dorul presupune multa dragoste. Cu cit mai multa dragoste cu atit mai adinc dorul…Daca ne-ar fii tare dor acuma am striga si noi…”Vino Doamne Isuse”…si am astepta pe Mirele sa vina…


  6. E ceva între bucurie şi durere, da. Un fel de durere îngrozitor de frumoasă. 😀

    Dacă dincolo vom duce dorul locuinţei de aici, nu ştiu. Nu ştiu cât de completă şi ireversibilă va fi transformarea. Dar dacă e aşa cum am înţeles, nu prea cred că vom avea timp să ducem dorul.

    Singurul lucru pe care nu vreau să-l simt acolo e durerea că nu aş întâlni acolo cei pentru care mă rog aici. Asta ar fi o durere teribilă!


  7. Si mie mi-a trezit amintiri scrierea ta. Mi se intampla din cand in cand sa ma gandesc la subiectul asta. Acum cativa ani eram intr-o gara banala, imi luam la revedere de la o ruda, si cum stateam si ma uitam la trenurile care vin si pleaca, brusc m-a apucat o tristete teribila si realizarea faptului ca viata noastra e un lung sir de despartiri, si (poate, in cazul fericit)de revederi…De aceea si bucuria revederii capata o alta valoare, mult sporita de dorul care o precede!


  8. Magda,
    bine ai revenit prin zonă. 🙂

    Mă bucur că se mai identifică câte unu. Şi încă un lucru, văd că şi alţii au o treabă de „împărţit” cu trenurile şi gările. Am şi eu o chestie. Am scris aici despre metaforicul din ea într-un anumit moment.

    Da, durerea dorului merge proporţional cu profunzimea şi intensitatea dragostei şi, de aici, implicit, creşte proporţional şi bucuria revederii. Ce multe legături au între ele sentimentele şi atitudinile…



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: