Trestia paradoxală

Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Nu suport situaţiile de provizorat şi mă adaptez greu. Pot s mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul…

Marin Sorescu, Jurnal, p. 46-47

Dacă nu aş fi trecut prin aceleaşi simptome (de exemplu, în ultimul an de facultate am scris cele mai multe versuri şi analize pe versuri), aş fi zis, probabil, că e o ciudăţenie a persoanei în particular şi că nu gândeşte logic, că nu gândeşte practic. Aş fi zis, de asemenea, că e o lipsă de inspiraţie (adică de inteligenţă) că mai şi scrii despre propriile ciudăţenii pentru ochii publicului cu atâta lejeritate.

Însă mulţi sunt mai lejeri cu confesiunile personale în faţa unei hârtii de scris decât în faţa unui public pe care îl vede aievea în faţa ochilor. Mircea Eliade scria, de exemplu, acest fapt; însă cu regretul de a fi înţeles că, având dispoziţia de a fi atât de sincer în faţa foii de hârtie, a făcut rău unora, pomenindu-i într-un mod nefavorabil. Unele lucruri sunt conştientizate ca fiind parte din propria persoană de abia atunci când sunt formulate de alţii. Aşa mi-am dat şi eu seama, citindu-l, că mi se întâmplă şi mie. Deşi aţi spune că e ciudat. Public are şi cartea, şi articolul. Doar că tu, ca autor al acelor gânduri, nu apuci să şi vezi reacţia de pe feţele lor. În faţa microfonului, reacţiile izbucnesc prea brutal în faţa ta şi nu te mai poţi preface că nu le-ai auzit.

Aşadar, nu cred că ceea ce spune Sorescu e o ciudăţenie a persoanei, ci a firii umane. Am văzut-o şi la mine, şi la alţii. Faptul că o recunoaşte nu e o lipsă de inspiraţie, nici de inteligenţă. E curajul autoironiei, fie că e o ironie adresată propriei persoane, fie că e întregii umanităţi.

Apoi, ar mai fi un lucru: atunci când evenimentele dau să te confişte întru totul este momentul în care simţi nevoia să te recapeţi. Iar acel sentiment e foarte intens. Şi vrei să te recapeţi stând cu tine de vorbă, spunându-ţi ce nu ţi-ai mai spus de mult, lăudându-te, criticându-te, amintindu-ţi iubirile.

Aş zice că nevoia aceasta grabnică şi vulcanică de scris tocmai atunci când ţi se ia timpul e tocmai încercarea de a evada din timp, de a te elibera de presiuni, de cotidian. E reacţia de apărare a sufletului şi a minţii împotriva confiscării totale. Şi, cu tot paradoxul pe care îl afişează la prima vedere, la a doua pare foarte normală.

Trezire

Port netrezirile spre afară
Ca spre un port încă închis
De-o pleoapă
Deloc amară.

Dincolo de uşa somnului,
La descătuşarea dimineţii,
Hârtiile încep să se facă păsări.
Nu ştiu unde zboară, dar zboară frumos
Pe deasupra părului meu adormit.
Îşi fac orbitele nesimetrice
Şi răpitoare.

Frunzele se fac vapoare.
Nu ştiu dacă navighează undeva,
Dar aleargă graţios.

Tramvaiul este un mare hamac
se leagănă
sau mi se pare?
Dar mă las în voia lui.

Geanta pendul de ritm
Al unei muzici care nu ştiu unde se născu,
Dar o ascult cu un zâmbet în colţul ochiului.

Drumul se face un dans prelung
Încă nu ştiu dacă dansez cu cineva
Dar sunt trează şi-mi continuu dansul.

Gândul la tine.
Singurul care mă trezi.

Vorbim

Dacă nu aţi avut ocazia să citiţi Jurnalul lui Marin Sorescu, nu ar fi o idee rea. Multe lucruri pe care le spunea atunci sunt la fel de valabile şi azi. Şi se aplică atâtora. Bunăoară,

Spectacolele devin un mijloc de comunicare, în lumea intelectualilor.

– Ai văzut… cutare?

– Da.

Şi încep să vorbească. Dacă unul se întâmplă să nu fi văzut spectacolul respectiv, n-au ce să-şi spună. Din cauza asta, toţi caută să vadă mereu ce e nou şi, zilnic, sunt atâtea lucruri noi deodată. Şi umblă toţi, ca ogarii, cu limba scoasă, după un vânat care e de domeniul inefabilului. Poate că totuşi face bine această goană, mai pune spiritul în mişcare.

Nu e rău să fii în temă. Nu e rău să ştii ce se întâmplă în lume; cu condiţia ca lucrurile despre care afli că se întâmplă să nu fie o selecţie luată exclusiv de la ştirile de la ora 5, 4 sau alte ore la care vezi numai şi numai bâte şi pistoale (apropo, pentru aşa ceva, există de multă vreme action movies). Nu e rău să fii informat şi nu e rău să discuţi despre informări.

Dar dacă tot ce ştim să ne spunem sunt doar aceste noutăţi, aceste acţiuni şi trăiri ale altora, atunci unde sunt trăirile noastre, viaţa noastră, sufletul nostru? Propriile noastre trăiri există? Iar dacă există, nu se califică a fi discutate sau ceilalţi nu sunt calificaţi să le asculte? Dacă ele nu există, de ce nu există?

O fi bine, o fi rău?

A vedea. Intenţie sau putinţă.

Mi-am amintit azi de un fragment ce îmi place teribil de mult dintr-o povestire de Shalom Alehem (care îmi place tot atât de  mult), pe care am citit-o de câţiva ani buni. Tevi, lăptarul.

***

– De pildă, ce ar fi, zic, dacă Şprinţe a noastră ar ajunge o milionăreasă?

Mă întreabă nevastă-mea:

– Ce se cheamă o milionăreasă?

Zic:

– Milionăreasă se cheamă nevasta unui milionar.

Mă întreabă ea:

– Şi ce se cheamă un milionar?

Zic:

– Un milionar este un om care are un milion.

Mă întreabă ea:

– Şi cât e un milion?

Zic:

– Dacă tu eşti aşa de proastă şi nu ştii cât e un milion, nu-i păcat că mai stau de vorbă cu tine?

(Opere alese, Editura pentru Literatură Universală, 1968, pg. 260)

***

Acum, dacă omul e încuiat şi nu pricepe, înţelegi. E din naştere, asta e. Nu ai ce-i face; ori îi explici băbeşte şi îl suporţi, ori în laşi în pace, că nu trebuie el să ştie atâtea nici aşa dacă nu-l duce mintea. Dacă mintea e mică, nu te poţi enerva pe el. Adică te poţi, dar nu e justificat. Şi inutil, că oricum nu-l vei deşteptăţi cu insistenţe.

Dar mai sunt cei care doar se prefac că nu înţeleg, se prefac că nu îi duce mintea şi nu pricep o iotă din ce spui pentru că nu le convine adevărul pe care îl pui în faţa lor la masă. Şi atunci caută întrebări clarificatoare la nesfâşit şi, cel mai adesea, caută dovezi exacte, caută pagina şi virgula de unde te inspiri ca să se asigure că există o portiţă de scăpare prin care se pot strecura şi pe unde pot ieşi cu faţa curată.

Poate că şi reuşesc să iasă cu faţa curată. În faţa oamenilor. Însă ceea ce contează mai mult e sufletul care nu are faţă şi spate şi care nu poate fi falsificat, prefăcut, retuşat, editat, modificat. Cel care se uită la el vede prin toate perdelele.

Iar în discuţia cu aceştia din urmă, e chiar mai inutilă treaba. Cu cât explici mai mult, cu atât îţi dai seama că celălalt pricepe foarte clar ce îi spui, dar închide urechea la cuvintele care îl defavorizează şi o deschide la cele care îl pun în lumină bună. Totul e conştient. Problema nu mai e la minte, ci la suflet. Şi da, e păcat că stai de vorbă cu ei.

De aceea, e mai productivă discuţia cu un prost decât cu un prefăcut.