Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Nu suport situaţiile de provizorat şi mă adaptez greu. Pot s mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul…
Marin Sorescu, Jurnal, p. 46-47
Dacă nu aş fi trecut prin aceleaşi simptome (de exemplu, în ultimul an de facultate am scris cele mai multe versuri şi analize pe versuri), aş fi zis, probabil, că e o ciudăţenie a persoanei în particular şi că nu gândeşte logic, că nu gândeşte practic. Aş fi zis, de asemenea, că e o lipsă de inspiraţie (adică de inteligenţă) că mai şi scrii despre propriile ciudăţenii pentru ochii publicului cu atâta lejeritate.
Însă mulţi sunt mai lejeri cu confesiunile personale în faţa unei hârtii de scris decât în faţa unui public pe care îl vede aievea în faţa ochilor. Mircea Eliade scria, de exemplu, acest fapt; însă cu regretul de a fi înţeles că, având dispoziţia de a fi atât de sincer în faţa foii de hârtie, a făcut rău unora, pomenindu-i într-un mod nefavorabil. Unele lucruri sunt conştientizate ca fiind parte din propria persoană de abia atunci când sunt formulate de alţii. Aşa mi-am dat şi eu seama, citindu-l, că mi se întâmplă şi mie. Deşi aţi spune că e ciudat. Public are şi cartea, şi articolul. Doar că tu, ca autor al acelor gânduri, nu apuci să şi vezi reacţia de pe feţele lor. În faţa microfonului, reacţiile izbucnesc prea brutal în faţa ta şi nu te mai poţi preface că nu le-ai auzit.
Aşadar, nu cred că ceea ce spune Sorescu e o ciudăţenie a persoanei, ci a firii umane. Am văzut-o şi la mine, şi la alţii. Faptul că o recunoaşte nu e o lipsă de inspiraţie, nici de inteligenţă. E curajul autoironiei, fie că e o ironie adresată propriei persoane, fie că e întregii umanităţi.
Apoi, ar mai fi un lucru: atunci când evenimentele dau să te confişte întru totul este momentul în care simţi nevoia să te recapeţi. Iar acel sentiment e foarte intens. Şi vrei să te recapeţi stând cu tine de vorbă, spunându-ţi ce nu ţi-ai mai spus de mult, lăudându-te, criticându-te, amintindu-ţi iubirile.
Aş zice că nevoia aceasta grabnică şi vulcanică de scris tocmai atunci când ţi se ia timpul e tocmai încercarea de a evada din timp, de a te elibera de presiuni, de cotidian. E reacţia de apărare a sufletului şi a minţii împotriva confiscării totale. Şi, cu tot paradoxul pe care îl afişează la prima vedere, la a doua pare foarte normală.