h1

Trestia paradoxală

octombrie 21, 2009

Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Nu suport situaţiile de provizorat şi mă adaptez greu. Pot s mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul…

Marin Sorescu, Jurnal, p. 46-47

Dacă nu aş fi trecut prin aceleaşi simptome (de exemplu, în ultimul an de facultate am scris cele mai multe versuri şi analize pe versuri), aş fi zis, probabil, că e o ciudăţenie a persoanei în particular şi că nu gândeşte logic, că nu gândeşte practic. Aş fi zis, de asemenea, că e o lipsă de inspiraţie (adică de inteligenţă) că mai şi scrii despre propriile ciudăţenii pentru ochii publicului cu atâta lejeritate.

Însă mulţi sunt mai lejeri cu confesiunile personale în faţa unei hârtii de scris decât în faţa unui public pe care îl vede aievea în faţa ochilor. Mircea Eliade scria, de exemplu, acest fapt; însă cu regretul de a fi înţeles că, având dispoziţia de a fi atât de sincer în faţa foii de hârtie, a făcut rău unora, pomenindu-i într-un mod nefavorabil. Unele lucruri sunt conştientizate ca fiind parte din propria persoană de abia atunci când sunt formulate de alţii. Aşa mi-am dat şi eu seama, citindu-l, că mi se întâmplă şi mie. Deşi aţi spune că e ciudat. Public are şi cartea, şi articolul. Doar că tu, ca autor al acelor gânduri, nu apuci să şi vezi reacţia de pe feţele lor. În faţa microfonului, reacţiile izbucnesc prea brutal în faţa ta şi nu te mai poţi preface că nu le-ai auzit.

Aşadar, nu cred că ceea ce spune Sorescu e o ciudăţenie a persoanei, ci a firii umane. Am văzut-o şi la mine, şi la alţii. Faptul că o recunoaşte nu e o lipsă de inspiraţie, nici de inteligenţă. E curajul autoironiei, fie că e o ironie adresată propriei persoane, fie că e întregii umanităţi.

Apoi, ar mai fi un lucru: atunci când evenimentele dau să te confişte întru totul este momentul în care simţi nevoia să te recapeţi. Iar acel sentiment e foarte intens. Şi vrei să te recapeţi stând cu tine de vorbă, spunându-ţi ce nu ţi-ai mai spus de mult, lăudându-te, criticându-te, amintindu-ţi iubirile.

Aş zice că nevoia aceasta grabnică şi vulcanică de scris tocmai atunci când ţi se ia timpul e tocmai încercarea de a evada din timp, de a te elibera de presiuni, de cotidian. E reacţia de apărare a sufletului şi a minţii împotriva confiscării totale. Şi, cu tot paradoxul pe care îl afişează la prima vedere, la a doua pare foarte normală.

Reclame

2 comentarii

  1. Camix,

    Nu-mi vine să mă leg de starea care te determină să scrii, nici de condiţii… Impulsurile diferă. Unii scriu mult pe drum, când lasă visarea să călătorească şi ea. Alţii scriu când se prefac ascultând câte-o prelegere ce durează prea mult.
    Mai degrabă m-aş lega de cum ajungi să-i faci rău celuilalt, că îl pomeneşti, că nu… Cine scrie jurnal cu intenţia de a-l publica, îl scrie cu o anumită auto-cenzură.
    Cine scrie fără să-i pese de public, dar punându-şi problema că e posibil să se publice în viitor ce-a scris, tot nu e sincer întru totul.
    Autoironia e bună mai mult cât e joc subconştient. Ca act intelectual(izat), e ok, dar prea de suprafaţă.

    Apreciază


  2. Nimeni nu poate fi sincer întru totul nici într-un jurnal (care se pretinde prin însăşi factura lui), nici altundeva, chiar dacă pretinde că poate întru totul. Inevitabil îi scapă lucruri de care nu-şi dă seama, presupunând că se cenzurează. Inevitabil cenzura lui nu se va potrivi cu a altora pentru că fiecare are alte valori şi alte priorităţi etc. Acesta nu-l consider, însă, un impediment pentru a încerca un exerciţiu de sinceritate cu el însuşi într-un jurnal. nu sinceritatea vulgară sau intimă. viaţa intimă se numeşte aşa pentru că e normal să rămână intimă.

    Există, însă, între autocenzuri şi conştienţe, câte un gând şi o idee care vine din străfundul sufletului şi merită toate paginile parcurse până la ea. O sinceritate cu care se poate să te asemeni sau care să te lumineze pur şi simplu.

    Între dorinţele unor scriitori, îmi amintesc că am citit că unii preferau să le fie publicate jurnalele la 50 după moartea lor. Acum, se publică chiar din timpul vieţii. nici măcar la 70 ani, ci la 30-40.

    Apreciază



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: