Archive for Decembrie 2009

h1

Un acasă

Decembrie 29, 2009

Mergeam undeva prin oraş. Trebuia să ajungem într-un anume loc, nu mai ştiu exact unde. Am luat-o pe străzile unde mă ghida el.

C: Pe aici o luăm?

D: Da, de ce? Nu ştii pe aici?

C: Nu ştiu dacă ştiu pe undeva anume, încercam numa să-mi dau seama unde ajungem.

D: Nu trebuie neapărat să ştii străzile în care dai. Trebuie să ştii doar direcţia în care e destinaţia. Unde trebuie să ajungem noi? Acolo, nu? (şi îmi arată cu degetul direcţia)

C: Da.

D: Bun, atunci important e să ţii direcţia aia, indiferent pe unde o iei, pe care străzi. În final, o să dai unde trebuie.

C: Hm, uşor, de fapt.

D: Păi da. 😉

*

Am încercat sfatul de multe ori. Şi mi-a dat un plus de orientare în spaţiu considerabil. Şi nu doar în spaţiu. E aplicabilă muuultor aspecte.

*

Indiferent pe unde o iei, încotro ne poartă viaţa, există anumite puncte de reper. Şi anumite puncte care sunt mereu „acasă”, fie că sunt nişte puncte vizibile sau invizibile ochiului. Poate sunt puncte din memorie. Poate sunt puncte din sentimentele omului. Care rămân în interior veşnic şi pe care nimeni nu le poate extrage, reduce, împărţi. Ele sunt şi rămân ştampilate cu „acasă”.

D., La mulţi ani! Eşti acasă oriunde te-ai afla!

*

Acum un an, am scris asta. Anul acesta, am această melodie ca dedicaţie:

Anunțuri
h1

Crăciun atemporal

Decembrie 27, 2009

Am ajuns să prefer să nu îmi doresc să-mi construiesc o atitudine de sărbătoare pe ceea ce îmi pot oferi alţii ca stare. Deşi se întâmplă, uneori sau deseori. Dar să nu o las conştient în mâna altora.

Poate ciudat, dar anul acesta cred că am simţit Crăciunul mai degrabă nesincronizat cu perioada oficială în care se sărbătoreşte. M-am întâlnit cu el mai devreme pe meleagurile muzicii. Uneori e de ajuns o melodie ca să se nască sentimentul, atitudinea, transferul de trăire interioară.

Am dat peste această piesă, graţie vărului A. – căruia îi mulţumesc – şi o dau mai departe după ce am ascultat-o, reascultat-o, răsascultat-o şi (re-, răs-)cântat-o.

Cred că esenţial nu e să trăieşti Crăciunul neapărat de Crăciun. Deşi e ferice. Pentru că eşti în comuniune cu ceilalţi. Esenţial cred că e să trăieşti Crăciunul. Şi atât.

Nu să fim buni de Crăciun. Nu să credem mai mult de Crăciun. Iar în rest să nu conteze. Crăciunul ar trebui să fie un mod de viaţă şi un mod de respiraţie; de promisiune care să ducă la viaţă şi de responsabilitate pentru o viaţă.

Hold on now, I gotta take a deep breath
I don’t know what to say when I look in your eyes
You made the world before I was born
Here I am holding You in my arms tonight

Noel, Noel
Jesus our Emmanuel

You’re here
I’m holding You so near
I’m staring into the face of my Savior
King and Creator
You could’ve left us on our own
But You’re here

Don’t know how long I’m gonna have You for
But I’ll be watching when You change the world
Look at Your hands, they’re still so small
Someday You’re gonna stretch them out and save us all

Noel, Noel, God with us Emmanuel

You’re here, I’m holding You so near oooh oh
I’m staring into the face of my Savior
King and Creator
You could’ve left us on our own
But you’re here, you’re here

Someday I’m gonna look back on this
The night that God became a baby boy
Someday You’re gonna go home again,
But You leave your spirit and flood the world with joy

You’ll be here, I’m holding You so near
I’m staring into the face of my Savior, King and Creator
You could’ve left me on my own, but you’re here… You’re here
Hallelujah, You’re here
Hallelujah, You’re here

h1

Invizibilitatea

Decembrie 12, 2009

„Nu, zău, dar important nu e să fii deschis, ci să permiţi celuilalt să fie. Ar fi trebuit să-şi dea seama că tocmai francheţea lui o împiedica pe a mea.” (André Gide, Flasificatorii de bani, RAO, p. 97)

„Când vorbeşte, devine extraordinar. Nu-l mai recunoşti… Dar dumneata nu ştii să-l faci să vorbească.” (idem, p. 47)

Nu o dată mi s-a întâmplat să cunosc persoane foarte tăcute în mijlocul altora foarte vorbăreţi. Nu-i sesizezi. Nu ai cum. Toată atenţia ţi-e acaparată de cei sociabili. Nu e un lucru rău să fii sociabil. Am admirat întotdeauna sociabilitatea persoanelor din jur. Ea face roata să se mişte.

Cel mai adesea îi remarcam pe cei tăcuţi atunci când era rost de scris. Când citeam scrierile lor, dintr-o dată ieşeau în evidenţă ca nişte flori de colţ între restul.

– Ştii că ai rezultatul cel mai mare. Ai cea mai bună lucrare. De ce nu te afirmi mai des? Ai cu ce.

– … (şi un zâmbet timid, oarecum încurcat)

Când nu există competitori pe care să trebuiască să-i întreacă în cuvinte pe secundă, abia atunci îi vezi la adevărata valoare. Când nu trebuie să se străduiască să caute pauza dintre replicile celorlalţi ca să şi-o poată insera pe a lui.

Cea mai înduioşătoare scenă în privinţa asta a fost când unii colegi ai celui în cauză au început să-l încurajeze în timp ce încerca să dea nişte răspunsuri:

– Hai că ştii, hai că ştii!

Nu toţi se aprind când apeşi întrerupătorul. Unii se aprind doar când le spui că ai încredere că se vor aprinde. Şi ai răbdare până se aprind.

A fi sociabil e o calitate până în momentul în care ea împiedică deschiderea celor din jur. Atunci când intervine peste libertatea celuilalt de a se exprima (şi asta implică multă atenţie pentru interlocutori, adică voinţă şi grijă) şi de a deveni cine poate fi, „sociabilitatea” devine un egoism. Şi nu mai e de mirare că unii devin muţi în preajma ei.

%d blogeri au apreciat asta: