h1

Invizibilitatea

Decembrie 12, 2009

„Nu, zău, dar important nu e să fii deschis, ci să permiţi celuilalt să fie. Ar fi trebuit să-şi dea seama că tocmai francheţea lui o împiedica pe a mea.” (André Gide, Flasificatorii de bani, RAO, p. 97)

„Când vorbeşte, devine extraordinar. Nu-l mai recunoşti… Dar dumneata nu ştii să-l faci să vorbească.” (idem, p. 47)

Nu o dată mi s-a întâmplat să cunosc persoane foarte tăcute în mijlocul altora foarte vorbăreţi. Nu-i sesizezi. Nu ai cum. Toată atenţia ţi-e acaparată de cei sociabili. Nu e un lucru rău să fii sociabil. Am admirat întotdeauna sociabilitatea persoanelor din jur. Ea face roata să se mişte.

Cel mai adesea îi remarcam pe cei tăcuţi atunci când era rost de scris. Când citeam scrierile lor, dintr-o dată ieşeau în evidenţă ca nişte flori de colţ între restul.

– Ştii că ai rezultatul cel mai mare. Ai cea mai bună lucrare. De ce nu te afirmi mai des? Ai cu ce.

– … (şi un zâmbet timid, oarecum încurcat)

Când nu există competitori pe care să trebuiască să-i întreacă în cuvinte pe secundă, abia atunci îi vezi la adevărata valoare. Când nu trebuie să se străduiască să caute pauza dintre replicile celorlalţi ca să şi-o poată insera pe a lui.

Cea mai înduioşătoare scenă în privinţa asta a fost când unii colegi ai celui în cauză au început să-l încurajeze în timp ce încerca să dea nişte răspunsuri:

– Hai că ştii, hai că ştii!

Nu toţi se aprind când apeşi întrerupătorul. Unii se aprind doar când le spui că ai încredere că se vor aprinde. Şi ai răbdare până se aprind.

A fi sociabil e o calitate până în momentul în care ea împiedică deschiderea celor din jur. Atunci când intervine peste libertatea celuilalt de a se exprima (şi asta implică multă atenţie pentru interlocutori, adică voinţă şi grijă) şi de a deveni cine poate fi, „sociabilitatea” devine un egoism. Şi nu mai e de mirare că unii devin muţi în preajma ei.

Anunțuri

15 comentarii

  1. Faza aceea cu „de ce nu te afirmi mai des. Ai cu ce.” mi-a amintit mie de o întâmplare petrecută în Franţa. Fusesem eu întrebată de ce nu arăt, dacă chiar am ce… E o chestie care ţine de structura interioară. Nu ţii neapărat să arăţi, fiindcă ai alte preocupări, fiindcă nu bagi de seamă, fiindcă accentul e pus în altă parte.
    Oricum, e importantă, chiar foarte importantă tactica celui care poate să-l determine pe celălalt să se exprime, să se exteriorizeze, să ajungă „vizibil”. Cât despre sociabilitate ca egoism, e des întâlnită. Cine-ar renunţa la o poziţie populară? Mai greu din proprie iniţiativă să te dai la o parte…


  2. Ah, bine, la tine era vorba despre altceva de arătat, nu de a te comporta liber, descătuşat de complexe. La tine intuiesc că era vorba de exhibat. Şi, în aceste condiţii, altfel se pune problema. Şi altfel pun şi eu problema. Unii au probleme foarte mari de a se exprima în auzul celorlalţi, îi vezi cum se crispează brusc şi te doare sufletul. Nu e vorba de reclamă a propriei persoane, ci de minima capacitate a omului de a se simţi egal cu ceilalţi.

    Da, e des întâlnită. Fiecare o are într-o măsură mai mică sau mai mare. La o poziţie populară le e greu să renunţe, acceptăm. Însă încă nici nu vorbeam de renunţat la aşa ceva; ci la simplele dialoguri între oameni. Acele dialoguri de care pomenea şi Gide. De fiecare zi.


  3. Ii numesc pe astia excesiv de exteriorizati exhibitionisti:
    Exhibitionism = exuberanta, exprimare, exteriorizare, exaltare, exultare, exces = (auto)excludere. Deci…invizibilitate.

    Cel care trece in invizibil este chiar cel care umple spatiul in mod abuziv.
    Un ex-!


  4. Era o chestie că dacă la masă se discuta doar despre mâncare, iar mai târziu, aşezaţi fiind în sufragerie, se discuta doar despre mâncare, şi mai târziu, pe drum, se discuta tot despre mâncare, nu puteai să arăţi că ai ceva în cap… ceva mai mult decât discuţii despre… Bun, la un moment dat, un tip dintre ceilalţi remarcă faptul că eu gândesc. Şi mă întreabă de ce nu arăt asta. Dar contextul acela nu era unul în care să arăţi că ştii să şi gândeşti. În fond, eram musafiri, aşa că, cea mai bună tactică era să le acorzi gazdelor satisfacţia că e cineva să le asculte.
    Ce legătură are asta cu Gide? Mai vezi tu! 😛


  5. Sam,

    bine ai venit. 🙂
    Ex-urile tale se leagă. Mai puţin aş spune la fel despre ultimul: (auto)excluderea. Fiind în mijlocul acţiunii şi tumultului, excluderea e mai degrabă la polul opus. Cu mare greutate este exclus un exhibat din grupul în care îşi face „numărul”. Eventual dacă vorbim la nivel emoţional poate el să fie înlăturat din inimile celor pe care îi oboseşte cu prezenţa sa şi cu preocuparea excesivă pentru propria persoană. Care nu e puţin lucru, e drept.


    • Exact asta era ideea 🙂


  6. Adama,
    da, înţeleg secvenţa. La tine, era o chestiune de alegere (plus că era una temporară). Dacă voiai, puteai, adică erai în stare să demonstrezi ceea ce ţi s-a sugerat. Însă alţii nu pot să o facă: ori nu au putut-o niciodată, ori nu o mai pot din cauza unor piedici din afară. Şi tocmai despre aceste piedici vorbesc eu: piedicile pe care le punem altora în calea fiirii lor (cu sau fără conştientizarea noastră).
    Mai e o chestiune: la tine era de bun simţ să faci aşa cum ai făcut; însemna că respecţi gazda. Însă în cazurile de care vorbesc înseamnă doar înjosirea celui inhibat, iar de cealaltă parte – veşnica accedere a celui exhibat spre mai multă atenţie.


  7. Sam, 🙂
    da, numai că cel căruia nu i se permite să se manifeste rămâne tot în suferinţă. Iar pe mine mă interesează mai degrabă crearea unui spaţiu de manifestare pentru el decât mulţumirea pentru autoexcluderea emoţională pe care şi-o sapă singur cel în cauză. Pentru că mi se pare că nu e suficient atât: ar fi însă primul pas spre îndreptarea lucurilor.


    • Aici intervine minunea vantului care sufla unde vrea 🙂 El creaza un spatiu virtual in care exhibitionistul nu are acces decat dupa iesirea din spatiul autosuficientei, spatiu in care atata el cat si omul „tacut” pot fi treptat transferati prin transfigurare.

      Se ajunge astfel paradoxal la concluzia ca adevarata victima se afla in randul opresorului, a celui care umple un spatiu mort.

      Frustrarea celui „tacut” este semn de slabiciune si astfel il plaseaza si pe el, temporar, in randul victimelor.

      In final solutia nu este bataia pentru timpi de antena pe canale infundate ci trecerea de pe emisie pe receptie 🙂


      • Nice, nice 😀

        Ce ar fi de nuanţat e că vântul acela într-adevăr face treaba cea mai bună, mai bună decât oricine, însă noi, oamenii, ca moderatori temporari pe pământ între unul şi altul suntem chemaţi (vorbesc în numele meu, în primul rând) să mediem atât cât ne pricepem şi cât primim de sus.
        Da, soluţia finală pe care o dai e validă. Şi în relaţia pe verticală, dar şi în cea de pe orizontală.


  8. Sam, tu te simţi confortabil pe recepţie?
    Pe emisie e prea multă bătaie de cap?
    Victimă poţi fi tu sau pot fi toţi ceilalţi care nu te mai receptează…
    (?)


  9. E ciudat dar subiectul de aici e legat in mintea mea de cel de pe blogul tau A-dama unde am mai lasta niste perle 🙂
    Apropo de cine-i victima si daca e mai de dorit postul de emisie decat de receptie: in logica aparent suicidara care e logica crestina e mai ferice sa dai decat sa primesti.
    Trecerea pe receptie poate avea motivatii opuse in functie de maturitatea celui in cauza: poti sa te retragi pentru ca ti s-au terminat cuvintele si mai ai nevoie de 14 ani in pustie sau de un spell intr-o inchisoare romana sau poti sa te retragi pentru ca zgomotul de bruiaj e prea puternic si nu vrei sa contribui la inflatia de „margaritare” (mai ales acum cu swine flu asta e de groaza), sau pur si simplu ai realizat ca esti insuficient de matur ca sa pastrezi echilibrul intre emisie si receptie.

    Ca sa-ti raspund la aluzie direct, motivele mele sunt cam toate cele de mai sus plus cateva personale.

    Dupa cum se vede si aici si pe blogurile altora nu am oprit complet emisia, mi-am schimbat insa strategia: emit parazitar de pe posturile altora 🙂
    Pana se prinde si-mi taie licenta careva


  10. Haha, Sam, din partea mea stai liniştit. 🙂


  11. Traim intr-o societate agresiva in care „Nu toţi se aprind când apeşi întrerupătorul” – sunt considerati blegi. Cei care iasa in fata nu intotdeauna sunt cei mai IQ-isti dar in general sunt cei mai EQ-isti. Oricum a face un pas inainte, a aprinde atmosfera, este un element legat de imaginea de sine, de spontaneitate.

    In ziua de azi prea putini au rabdare dupa cei care au o volce molcoma, un ritm de rostire a cuvintelor rar si care se aprind doar cand le areti incredere si sa mai ai si rabdare cu ei.

    E adevarat ca fiecare vedem lucrurile din cadrul in care ne invartim, dar per ansamblu cred ca nu gresesc daca afirm ca cei cu o imagine de sine f buna si spontaneitade debordanta domina majoritatea situatiilor, sunt promovati ca persoane cu acces pentru pozitiile cele mai inalte.

    Cred ca a fi bleg sau a fi energic, intotdeauna primul la cuvant, tine atat de natura mostenita cat si de formare. Cei care stiu sa aiba rabdare cu noi, sa ne arate incredere, sunt persoanele cheie in dezvoltarea personalitatii noastre 🙂

    Incurajez rabdarea si o atitudine care reda increderea celor din jur in ei insisi 🙂


  12. Da şi nu numai. Nu doar persoanele optimiste şi încrezătoare în ele însele monopolizează. Eu am întâlnit şi persoane (şi nu puţine) care nu aveau imagine bună de sine, însă puteau domina discuţia pentru că temperamentul îi ajuta mult şi pentru că ceea ce avea interlocutorul de spus nu reprezenta interes pentru ei, adică prea multă centrare pe propriile gânduri. Poate e ciudat, dar unii sunt de părere că omul nefericit tinde să se concentreze mai mult asupra lui însuşi şi problemelor lui decât cel fericit, care tinde să fie mai altruist. Bine, vorbim despre tendinţe, însă…



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: