Archive for Martie 2010

h1

Impactul unor lecturi obligatorii

Martie 20, 2010

Când aveam de învăţat pentru titularizări aveam o problemă care ieşea la suprafaţă pe lângă problema învăţatului în sine. Simpatie prea mare pentru perioada renascentistă, iluministă, victoriană nu pot spune că aveam. Cu unele excepţii, desigur. În romantism îmi găsisem nişte opere care combinate cu realismul dădeau un rezultat satisfăcător.

Însă, de obicei, nu aveam răbdare pentru multă – şi nu am nici acum – descriere fizică: natură, context, aspect al personajelor. Sunt mai aproape de concepţia lui Andre Gide: „Precizia nu trebuie să fie obţinută prin detaliul relatării, ci prin imaginaţia cititorului.” (Falsificatorii de bani, RAO, pg. 90). Şi „De obicei, romancierul nu se încrede suficient în imaginaţia cititorului.” (pg. 81).

Mai degrabă prefer descrierile unor abstractităţi: cele emoţionale. Mişcarea gândurilor şi sentimentelor în mintea umană. Acestea îmi sunt mie mult mai uşor şi interesant de urmărit într-o lectură. Restul se poate deduce, restul sunt umplutură, restul sunt văzute de ochi vrând-nevrând. Culoarea panglicii de la rochie nu îmi va decide finalul poveştii.

Cei care reuşeau să atragă atenţia prin participarea la care mă invitau erau moderniştii, simboliştii, psihologii. Nu primeai toată acţiunea de-a gata sau n-o primeai cronologic; sau personajele aveau mai multe opţiuni şi autorul îţi prezenta mai multe; alegeai ce preferai. Da, chiar şi aşa se poate scrie. Fowles poate depune mărturie. 🙂

Sentimentul care mă cuprindea cercetând operele lor, în schimb, şi vieţile lor – pentru că există o conexiune mult prea strânsă între experienţa de viaţă a unui scriitor şi produsul lui pentru a fi trecută cu vederea – era deprimarea constantă. Prea multe finaluri negre, prea multă corupţie, murdărie, prea multe sinucideri, atât între personaje, cât şi între autori. Virginia Woolf s-a sinucis şi în ficţiune, şi în realitate. Hemingway s-a sinucis şi el după o viaţă în depresie şi multe sinucideri în familie. O’Neill cu mult pesimism etc. Nu degeaba generaţia americană a secolului 20 a fost denumită Generaţia Pierdută. Aceeaşi trăsătură, însă, ar putea fi extinsă şi asupra celor din Europa. Contextele perioadei explică mult din această stare de fapt, dar întrebarea care îmi revenea în minte era în mod constant… „astea îţi pot băga depresia în oase dacă mai stai mult cu ele”.

Dacă le negi existenţa şi importanţa e ca şi cum ai nega realitatea şi istoria. Asta se întâmplă în lume. E imposibil. Nu poţi să te prefaci că totul e vesel şi rotund sau că ele nu există, iar dacă există, nu te privesc. Dacă le studiezi, analizezi, cercetezi îndeaproape – iată impactul. Şi atunci… nu-mi dau seama care e atitudinea, reacţia potrivită faţă de ele. Sau dacă ar trebui incluse ca lecturi oblogatorii pentru examene sau nu. Pentru că, de la un punct încolo cel puţin…, ceea ce bagi în minte şi suflet e şi ceea ce scoţi. Şi vorbim totuşi de scrieri dintre care unele au premii literare  importante la activ. Dar să vedem şi alte opinii.

%d blogeri au apreciat asta: