Archive for Aprilie 2010

h1

Ionatan

Aprilie 24, 2010

Cum mă primea Ionatan – moderatorul principal – pe grupul virtual Cuvinte la schimb în septembrie 2001, când trimisesem primele rânduri şi primele poezii. Poezii de foarte începător, de foarte naiv, care începuse să fircălească litere – poetice mai mult în intenţie decât în rezultat – din liceu.

Re: [cuvintelaschimb] Buna!

Fii binevenita, Cami!
Noi suntem asa de bolnavi acum de pregatirea viitorului volum colectiv, ca
va trebui probabil sa mai asteptam putin pana sa ne revenim… Nu te superi
pe noi, nu?
Fii sigura ca textele tale vor fi „primite” de sabiile grupului asa cum li
se va cuveni. Personal cred ca esti prima candidata noua pentru urmatorul
volum colectiv.
Inca o data Oradea explodeaza si are cu ce!
Sunt din ce in ce mai bucuros si uimit de ceea ce poate face Dumnezeu cu un
simplu gand (asa era lista asta acum un an)! Limba romana marturiseste si Il
lauda pe Domnul prin noi… Ei, dar ma opresc ca incep sa ma entuziasmez!
Inca o data, fii binevenita, draga Cami!

Primirea lui şi a celorlalţi mai apoi au făcut ca lucrurile să se rotească. Dacă receptarea mea între ei ar fi fost strict obiectivă, corectă şi doar evaluativă (nu şi educativă, instructivă), nu aş fi reuşit să progresez. Aş fi abandonat de mult uneltele scrisului, aş fi realizat valoarea pe care o aveam în acel moment şi nu m-aş fi gândit la o posibilă creştere, nu mi-aş fi dorit o urcare a treptelor. Avea un entuziasm molipsitor şi un fel de a încuraja care nu te putea lăsa indiferent.

Fără să fi văzut în ceilalţi o cât de mică siguranţă că în mine există un talent care trebuie prelucrat, ajutat, aş fi considerat că e inutil să mai continuu pe acel drum. Asta înseamnă mentoratul. Partea critică se cunoaşte prea bine. De către toţi. Nu cred că sunt atât de mari şansele să scape cuiva identificarea minusurilor, a defectelor lucrării celor pe care îi îndrumă.

Dincolo de evaluarea obiectului-rezultat, un mentorat presupune conştientizarea că ai de a face cu subiectul – un om – care desfăşoară munca pentru a ajunge la acel rezultat. Omul are nevoie de o motivaţie pentru a merge mai departe. Depinde de îndrumător dacă ştie să găsească în interiorul îndrumatului bucăţi de aur pentru care merită să lupte pentru a le scoate la suprafaţă şi le va evidenţia. Numai aşa va declanşa în învăţăcel încrederea că poate progresa (iar conştientizarea progresului e un lucru mare) şi dorinţa de a o face.

Cel mai bine o înţelegi când o vezi în faţa ochilor. Aici mi s-a întâmplat ca subiect îndrumat. Acum, mi se întâmplă la şcoală de partea cealaltă: a îndrumătorului. Şi e ceva fantastic…

Ionatan nu mai e, dar au rămas în urma lui oameni pe care i-a format, influenţat, schimbat, schimbând cuvinte cu ei. Să fie blessed!

PS: poză făcută în 2007, în Felix, eu mă aflam lângă el.
h1

Nu ţi-e dor de Prado baci?

Aprilie 11, 2010

  • Prado baci! Mi-e dor de Prado baci, nu ţi-i dor de Prado baci?, strigă un bărbat de vârstă mijlocie în staţia de tramvai când se apropie de un om mai în vârstă.

Ca un apucat. Tare, mai ales primele cuvinte. Apoi se îndepărta, se uita înapoi la omul căruia îi striga cuvintele (ca pentru a vedea dacă au avut efect, parcă, sau că a fost înţeles) dar rămânea în staţie şi continua să facă paşi în toate direcţiile, fără stare, fără linişte. Ne gândeam că se va apropia şi de noi la un moment dat şi eram pregătite să nu ne speriem când va striga.

  • Ciorbă am mâncat şi bătaie multă! Ciorbă am mâncat!

Tot ne sperie impulsivitatea cu care îşi spuse gândurile. Şi imediat după ce trecu de noi, ne bufni râsul. E reacţia aceea de conştientizare că te-ai speriat din nimic (pentru că ne dădeam seama că omul probabil nu era unul periculos), dar că te-ai speriat totuşi şi ai părut comic. Ceilalţi din staţie reacţionau la fel.

  • Prado baci! Prado baci! Nu ţi-e dor de Prado baci?, continua să urle cui se nimerea să îi iasă în cale, apropiindu-se extrem de mult de ochii celuilalt; şi iar se depărta în grabă.

Omul căruia îi strigă în urechi prima dată se apropie de noi, simţindu-se într-un fel de solidaritate… în reacţii:

  • Zicea că o venit de la Buzău, de undeva. Cine ştie ce o fi fost acolo…

Mama mea replică:

  • Vai, rău îi e lui aşa; nu ştim mulţumi Domnului destul că ne-o ţinut cu mintea întreagă.
  • Nu îţi poţi nici pune mintea cu el că numai dacă îi faci atâta, sigur s-ar speria.
  • Destul îi el bătut de soartă şi aşa…

Şi, în amalgamul acela de reacţii ba distrate, ba speriate pe moment, observându-i într-o fracţiune de secundă ochii albaştri care se întorceau spre tine în timp ce se depărta, simţeai că te ia o profundă tristeţe, că se deschide sub tine un gol imens ca un ţipăt mut în faţa unei tragedii la care e părtaş şi pentru care nu poate face nimic. Ochii lui albaştri păreau să îţi spună că odată au văzut lumea aşa cum e, că a simţit bucuria şi tristeţea ca oricare altul.

Şi eu cred că nu ştim mulţumi destul…

And there are some things you cannot fix.

h1

Tropical

Aprilie 6, 2010

Nu te aştept la îngemănarea dintre zi…
Ştiu că vei veni oricum
Dar vei căuta primăvara
Nu părul meu blond
Spune-mi ce pofteşti
Ştiu că îmi vei povesti poveşti
Scurte şi halucinante
Ca tine
Îţi place să creşti de faţă cu mine
Ştiu că eşti rapid şi vei uita
Aşa eşti tu, ploaie tropicală
Hrăneşti pământul în fuga pe el
Eu sunt mai pământ
Stau locului şi mă hrănesc
Din cei ce cresc
Sub ochii mei.

h1

Cât de Up in the air sau down to earth?

Aprilie 3, 2010

Regizorul filmului Up in the Air (2009) – Jason Reitman – spunea despre film următorul lucru: „Filmul este o examinare a unei filosofii.”. Şi avea dreptate. Aş completa: ironizarea unei filosofii (ba chiar a două). Tot aşa cum „viaţa” îţi joacă feste uneori, tot aşa cum primeşti uneori chiar ceea ce îţi doreai sau ce credeai că îţi doreşti; după ce îl primeşti se verifică de fapt dacă era într-adevăr demn de dorit.

„Concediatorul” Ryan Bingham (George Clooney) este angajat al unei companii care se ocupă de concedieri pentru firmele cu stomac mai sensibil, care nu îndrăznesc să efectueze concedierile în interiorul firmei, cu oamenii firmei. Ryan se deplasează din loc în loc, este up in the air mai tot timpul circulând cu avionul, preferă viaţa fără ataşamente, fără angajamente; dacă i se întâmplă relaţii, le păstrează la minimum de implicare (atât emoţională, cât şi temporală şi spaţială) şi la maximum de relativitate, convenabilitate personală. Şi relaţiile familiale se includ aici.

Femeia – Alex – pe care o cunoaşte într-una din călătoriile sale de servici şi cu care îşi găseşte un hobby comun (colectarea de călătorii pentru a ajunge la cele 10 milioane de mile) pare să îi împărtăşească filosofia de viaţă liberă şi să fie de acord cu începutul unei relaţii cu… relaţionare întâmplătoare.

Lucrurile anunţă să se schimbe radical atunci când nou-angajata Natalie Keener, viitoarea parteneră de servici a lui Ryan, vine cu o idee nouă, postmodernă, de a concedia angajaţii firmelor prin video-conferinţă. Astfel, „concediatorii” nu vor mai fi nevoiţi să se deplaseze la sediul fiecărei firme şi vor fi privaţi de manifestările emoţionale ale celor care sunt lăsaţi fără slujbă. Aparent, foarte convenabil.

Atât Ryan, cât şi Natalie, aduşi să lucreze împreună, au parte de suficiente motive de conflict, deşi fiecare este ignorant în filosofia lui. Lui Ryan i se reproşează că trăieşte o viaţă netrăibilă pentru că nu preţuieşte oamenii şi se gândeşte doar la confortul lui personal, iar lui Natalie i se reproşează că nu are suficientă experienţă ca să aducă inovaţii pertinente şi durabile şi că vrea să rezolve problemele spinoase prin… ecran, de la depărtare; fără să suporte efectele adverse care vin la pachet, de altfel.

Şi la fel, atât Ryan, cât şi Natalie o încasează; sunt loviţi în chiar convingerile lor cele mai puternice. Ryan se trezeşte ataşat de Alex despre care nu ştie mai nimic şi, tocmai când e gata să renunţe la indiferenţă şi să facă sacrificii, se loveşte de marele impediment: descoperă la o vizită inopinată că Alex e măritată şi are copii. Asta îşi dorise, de fapt; asta „predica” în discursurile sale renumite; nu îşi imagina că iepurele ar sări vreodată tocmai împotriva lui.

Natalie, care vine cu propunerea de a desfăşura the dirty work prin mijloace tehnologice intermediare, este părăsită de prieten printr-un mesaj pe mobil. Scurt, sec, impersonal. Nu pentru asta milita atât de fervent tot timpul ăsta? Da, dar cine şi-ar fi imaginat că tocmai ea va cădea victimă convingerii ei?

Greu de imaginat propriile convingeri aplicate tocmai ţie. Propriile convingeri cu dezavantaje cu tot. Că avantajele nu le refuză nimeni. Însă când e vorba să iei tot pachetul, reclama nu mai… face toţi banii. Acolo se verifică corectitudinea, principialitatea, frumuseţea… propriilor principii.

%d blogeri au apreciat asta: