Archive for Iulie 2010

h1

În Brazil şi nu numai

Iulie 27, 2010

Am urmărit Brazil la provocarea lui şi m-am trezit cu mai multe asemănări şi comparaţii în cap.

Şi numai dacă ştim anul în care a fost lansat avem deja un reper posibil. 1985. N-am citit 1984 (doar început firav în trecut), după cum spunea şi Terry Gilliam că nu l-a citit, dar declara că l-a influenţat. Poate suna absurd, dar nu în întregime. Atmosfera lugubră, comanda de nerefuzat venită de sus, chiar dacă nu îl vedem pe acela care e sus, uniformizarea indivizilor, tratarea lor ca simple maşini executante fără sentimente, inocularea fricii ca motivaţie supremă (poate şi exclusivă) de acţiune, amendarea oricărui comportament liber, noncoformist ca terorist prin definiţie. Cam astea erau ideile vagi care planau asupra cărţii necitite 1984 şi care umpleau Brazil-ul.

După cum spunea şi propunătorul, aerul de Kafka e inconfundabil. Personajul principal Sam Lowry – un lucrător de rând în Ministerul de informaţii (în rol îl veţi recunoaşte pe cel care l-a interpretat pe Peron în Evita) – are în mod repetat nişte coşmaruri (nici nu îţi dai seama bine dacă sunt cu ochii închişi sau deschişi) cu un monstru care vine pe urmele lui şi ale unei femei pe care el se străduieşte să o salveze. Coşmarul nu arată cu mult mai periculos decât realitatea în care trăieşte zi de zi, atâta poate doar că în coşmar îşi vede inamicul şi poate apuca armele de luptă împotriva lui. Complexitatea sentimentelor din realitate e aceeaşi, doar că luptă şi nu ştie împotriva cui. Statul – ca denumire generală, dar fără un cap anume bun de eliminat, însă cu multe tentacule, ca orice caracatiţă respectabilă.

O anume secvenţă mi-a amintit de scena din În faţa legii (atât parte a Procesului, cât şi scriere de sine stătătoare) în care personajul principal îl întreabă înainte de a muri pe portar cum de nimeni nu a mai cerut nimeni să intre înăuntru să afle legea de vreme ce se ştie că toţi vor. Răspunsul surprinzător e că: „Pe aici nu putea să obţină nimeni altul, întru cât intrarea asta îţi era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Sam, nou acceptat în funcţia superioară de la Information Retrieval, întreabă nedumerit recepţionerul/ portarul (sau mă rog) dacă nu e nevoie să arate vreun document de identificare. De fiecare dată i se răspunde negativ.

Sam: Dar aş putea fi oricine.

Portarul: Nu aţi putea fi, domnule. Aici e Information Retrieval (Recuperarea de informaţii).

Nici o mişcare privată necunoscută dinainte la nivel naţional. Nici o misiune desfăşurată fără acte doveditoare, fără chitanţe ale chitanţelor. Nici o greşeală făcută de Organele superioare nu era o greşeală a lor, ci întotdeauna greşeala celui de dinainte. Un abis al păcatului nerecunoscut şi astfel o perpetuare a lui. Mizeria făcută de cei mari trebuie curăţată de cei mici, aruncată sub preş şi dată uitării cât mai rapid.

Decăderea generală din poezia lui T.S. Eliot – The Waste Land (1922) – a fost o altă similitudine. Căutarea aparenţelor frumoase (femeile care se mutilau la nesfârşit prin operaţii estetice până la urmă sfârşesc în moarte) indiferent de goliciunea interioarelor pe care le purtau cu ele în fiecare zi. Şi fuga generală după nimic.

La Rochefoucauld scria că „în viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să  scapi cu bine.” Unele accidente ţin mai lung decât altele, iar ieşirea din ele pare să fie aici doar de două feluri, niciuna preferabilă: ori moartea, ori nebunia. Deşi ni se oferă un final fericit al personajului împreună cu femeia pe care s-a zbătut să o salveze, această fericire este doar în mintea lui Sam, căzut în nesimţire muzicală, fredonând un cântec patriotic cunoscut, „Aquarela do Brasil”.

Nu e un film uşor de vizionat. Se încadrează bine la comedia neagră. Dacă toate ar fi fost spuse la modul serios, ar fi ieşit fie un horror, fie o tragedie greu de îngurgitat. Aşa, e un coşmar suportabil. Mişcare inteligentă, zic eu. Personal nu am fost fascinată de cum a fost gândită acţiunea, dar sunt multe aspecte pentru care filmul merită văzut. Iar dacă cele de mai sus sunt convingătoare, atunci… vizionare eficientă!

h1

Ia, gemene

Iulie 25, 2010

Auzind această piesă – recentă din câte ştiu –

m-am trezit dusă într-un flashback. Instrumentalul o fi de vină.

Hm?

h1

Quiz Show

Iulie 21, 2010

– Ce-ar fi dacă ai participa la Twenty-One în loc de TicTac-Dough ? Ce-ar fi dacă ţi-am pune întrebări pe care le ştii? Să zicem… întrebările la care ai răspuns corect în dimineaţa asta.

– Adică…?

– Ne gândeam aşa doar… cu voce tare.

– Credeam că întrebările sunt securizate.

– Păi, da, într-un fel şi sunt. Dar vrei să câştigi, nu?

– Da, dar mai degrabă aş vrea să încerc să-l bat în mod onest.

– Ce nu e onest aici?

Aceasta era propunerea producătorilor emisiunii-divertisment de cultură generală Twenty-One viitorului participant la concurs, Charles van Doren. După ce îl avuseseră în prim-plan vreme de mai multe emisiuni pe mai puţin simpaticul evreu Herbert Stemple, au hotărât că e vremea să schimbe atmosfera din cauză că evreul nu reprezenta un model de intelectual cu care lumea să vrea să se identifice. Evreu, prea puţin elegant, prea puţin arătos, puţin ţicnit. Lumea televiziunii îşi permite să aleagă, mai ales când are în ce.

Îl găseşte pe americanul de familie foarte bună (ambii părinţi cu titluri) şi renumită Charles van Doren, profesor la universitate, frumos, deci multe atuuri. Ca să se descotorosească de Stemple, producătorii îi impun să răspundă greşit la o întrebare. Cu atât mai umilitor cu cât întrebarea era una extrem de simplă şi ştiută de către concurent. Van Doren, pus în confruntare cu Stemple, primeşte în final o întrebare ciudat de familiară. Umilitor şi pentru el. Era una dintre întrebările din proba lui de intrare în concurs. Producătorii, deci, vorbiseră serios. I-au servit întrebări la care au ştiut că el ştie răspunsul. Îi refuzase şi crezuse să fusese ferm. Aşa că ei se prefăcuseră a fi glumit. Doar până când începe dansul şi i se simte ritmul. Deci ăsta e jocul.

Însă umilinţa de la început se transformă pe parcurs în resemnare. Acceptă să răspundă la întrebări verificate deja. Apoi primeşte întrebările şi răspunsurile şi le discută împreună cu producătorii. Succesul şi continuitatea acestuia trebuie asigurate. Apoi preferă să primească doar întrebările, el urmând să caute răspunsurile pe cont propriu. Ca într-un fel de dorinţă de a se absolvi atât cât poate (dacă se poate asta) din mizeria uriaşă în care intrase cu totul. Ştia că nu există justificare sau ameliorare a înşelăciunii pe care o desfăşura deja ca pe un obicei în aplauzele tuturor. Era aclamat de toţi studenţii lui, era asaltat pe stradă de toţi necunoscuţii, devenise modelul întregii ţări, după cum fusese obiectivul.

Însă gluma se anunţă să ia sfârşit pe măsură ce avocatul Richard Goodwin (un nume ca predestinat) anchetează ciudăţeniile concursului şi reclamaţiile pe care le face Stemple. Stemple este sigur că van Doren primeşte întrebările şi răspunsurile înainte de emisiune iar faptul pe care se bazează este că lui însuşi i s-au dat de asemenea. De acum, recunoaşterea adevărului de către van Doren nici nu mai este atât de importantă. Refuză să recunoască atunci când avocatul îl confruntă direct.

Însă, cum lucrurile ţinute în ascuns ies la suprafaţă, va fi nevoit să apară în faţa curţii.

Înaintea înfăţişării lui van Doren la tribunal, poartă un dialog cu Goodwin. Goodwin îşi aminteşte:

– Îmi amintesc că acum 5-6 ani, unchiu-meu Harold i-a spus mătuşii că a înşelat-o în urmă cu ceva timp. A fost oarecum supărător acest lucru pentru familia mea.

– Hmm, oarecum doar?

– Păi, trebuie să înţelegi contextul. Aventura fusese cu mai bine de 8 ani în urmă. Şi ştiu că l-am întrebat: „De ce i-ai mai zis? Scăpaşi şi aşa.” N-o să uit niciodată ce mi-a zis: „Exact cu asta nu mă puteam împăca: să scap aşa.”

– S-ar putea să-mi asum acest risc.

Deznodământul filmului Quiz Show nu este pe de-a întregul cel aşteptat. „Pocăinţa” nu se face decât la o scară mică. Individuală. Singulară chiar. A lui van Doren. Deşi cu efecte (nedeterminate) asupra celor care îl admirau. Însă marele vinovat, marea caracatiţă de la care a pornit totul şi care a putut până la urmă continua totul, televiziunea, rămâne neatinsă, dreaptă ca un stâlp al inocenţei. Justificarea lor: noi facem un şou aici, nu educăm lumea.

Ce îmi convine la film e că ridică problema onestităţii faţă de tine şi faţă de ceilalţi în momentele de maximă slăbiciune: ispitirea pe care o aduce banul. Că pătrunde fără obstacol până în punctul acela din suflet în care se zbate conştiinţa care vrea să facă bine şi nu poate şi nu vrea. Iar personajul lui van Doren este un simpatizat al telespectatorului (atât cei din film, cât şi noi), chiar şi atunci când falimentează grav din punct de vedere etic. Dispreţuieşti înşelăciunea la care se pretează, urăşti felul în care se lasă tras spre fund, dar de el eşti aproape, cu el simţi împreună şi nu-ţi e antipatic. Adică îţi permite să îl tratezi aşa cum te tratezi pe tine, doar cu o doză de luciditate în plus: te invită să îţi condamni slăbiciunile, chiar să ţi le cauţi. Iar asta e un lucru pentru care merită văzut.

Filmul este produs şi regizat de către Robert Redford. Actori: John Tuturo, Ralph Fiennes, Rob Morrow. Şi e insipirat din realitate. Scris chiar de către Goodwin. Nu e de mirare că e adevărat, nu? Vizionare plăcută!

h1

Scenă

Iulie 15, 2010

Cu ocazia unor (de acum foste) învăţări, senduiesc mai departe un fragment de roman. O fărâmă de discuţie dintre doi verişori din Portretul unei doamne (Henry James): Isabel şi Ralph:

– Îmi pare rău că te-am trezit, spuse Isabel, pari foarte obosit.

– Mă simt foarte obosit. Dar nu dormeam. Mă gândeam la tine.

– Te-ai obosit gândindu-te?

– Foarte mult. Nu duce la nimic. Drumul e lung şi nu mai ajung odată.

– Unde doreşti să ajungi?, îl întrebă ea în timp ce îşi închidea umbrela de soare.

– La punctul când voi putea să exprim clar ceea ce gândesc despre logodna ta.

– Nu te gândi prea mult la ea, răspunse Isabel nepăsătoare.

– Vrei să spui că nu mă priveşte?

– De la un anumit punct încolo, nu.

– Tocmai acesta e punctul pe care vreau să mi-l fixez.

[…]

– Este desăvârşit, fără îndoială, din moment ce l-a îndemnat să te aleagă de mireasă. Dar ai văzut vreodată un asemenea gust – într-adevăr desăvârşit – în momente de mânie?

– Sper că nu-mi va fi hărăzit să nemulţumesc gustul soţului meu.

La auzul acestor vorbe, Ralph îşi ieşi din fire:

– A, asta e o îndărătnicie, nu e demn de tine! N-ai fost menită să fii măsurată în acest fel –erai menită pentru ceva mai bun decât să veghezi asupra sensibilităţilor unui diletant steril!

[…]

– Mergi prea departe, şopti ea simplu.

-Ţi-am spus ce aveam pe inimă – şi am spus-o pentru că te iubesc!

Isabel păli; era şi el pe lista cea agasantă? Deodată simţi nevoia să-l şteargă de pe listă.

– A, vasăzică nu eşti dezinteresat!

– Te iubesc, dar te iubesc fără speranţă, spuse Ralph iute, căznindu-se să zâmbească şi simţi că în această declaraţie exprimase mai mult decât intenţiona.

h1

Any day now

Iulie 10, 2010

La urcarea în vapor, veniseră să mă conducă. Făceau glume, ca de obicei.

– La anul?

Nu ştiam ce să spun. Nu voiam să răspund la întrebare. Dacă le spun care sunt şansele mai mari, mă iau tristeţile auzindu-mă cum le afirm. Dacă le spun că lupt pentru ei, va suna ca un discurs de Braveheart. Va părea patetic, iar patetismul sună întotdeauna penibil.

– Numai dacă mă bat. Dar nici aşa nu ştiu dacă iese.  Nu ştiu decât peste câteva zile.

– Vă sunăm.

– Do that.

Îmi întinde mâna. Mai sunt secunde până să pornească din loc vaporul. Noi stăm cu mâinile încleştate peste bord.

Dintro-dată încep să se desprindă. Întreb brusc:

– Pleci acum?

– Nu, mai stau până porneşte.

Deci porneşte deja. Tu mă priveşti franc. Ochii, nu vreau să uit ochii. Nu-mi pot permite să-i uit.

Se mai desprinde puţin. O să uit momentele mai puţin reuşite. Oricum, cele bune le scufundă de câteva zeci de ori.

Doar vârfurile degetelor se mai ating. Vin doar dacă Cerul mă vrea înapoi. Ce puţin mai este până aflu.

– Ah, deja?

Ochii. Măcar ochii.

h1

Eh

Iulie 8, 2010

„Nu mă simt singurul responsabil pentru soarta ţării. Toţi cei 22 de milioane de români suntem responsabili“.

Dacă toţi cei 22 de milioane sunt responsabili în acelaşi fel de situaţia acestei ţări, atunci nu văd de ce unul dintre noi trebuie şi/sau are dreptul să fie şef peste ceilalţi şi să ia un salar de… cât? De fapt nu contează ce scrie în cartea de muncă, pentru că oricum vine înmulţit cu mult. Aşadar, nu văd de ce unul din cele 22 de milioane să fie plătit mai mult şi să aibă funcţie superioară dacă toţi aceştia sunt la fel de vinovaţi. Înseamnă că trebuie să îşi împartă venitul cu cei 22 de milioane şi să rămână cam cu tot atâta cât are în medie unul din cei 22 de milioane. Înseamnă şi că oricare dintre cele 22 de milioane are aceeaşi forţă decizională precum el? Dacă obligaţiile lor sunt identice, de ce să nu fie şi drepturile?

„Nu sunt un susţinător al creşterii TVA. În opinia mea a fost o greşeală că n-a operat acolo unde este cancerul în buget. Avem nişte zone cancerigene.”

Cam târziu (dincolo de problema de fond)! Înseamnă că în vremea în care numai asta se discuta pe toate posturile şi toată ţara fierbea cu privire la ce decizie urmează a fi luată şi ce decide curtea etc., înseamnă că atunci a clipit. A adormit. A intrat în spital brusc. A fost în comă. L-au luat extratereştrii. Ceva, oricare din ele, în timp ce toate acestea se decideau sub nasul lui.

Ah, da. Va spune că nu intră în atribuţiunile domniei sale (ca şi cum nu el stă, de fapt, în spatele fotoliului decizional), iar dacă atâtea lucruri nu intră în atribuţiunile sale, poate că ne-am descurca şi fără preşedinte. Mai rău decât atât oricum, puţin probabil.

“Mi se pare că orice venit trebuie impozitat în România, fie că trebuie să impozităm un leu. Noi ţinem milioane de pensionari fără un impozit pe venit. La 350 lei pensia minimă îi iau 1 leu impozit.”

De când pensia este un venit? Pensia este considerată venit de două (2!) ori şi impozitată de două ori până ajunge în întregime la beneficiar? Pensia este o contribuţie a angajatului pe tot parcursul perioadei în care a lucrat din venitul pe care l-a avut. Are un venit, plăteşte impozit. Plăteşte şi pensia din timp ca să aibă de unde lua înapoi când e bătrân. Este un drept al contribuabilului, din câte pricep eu; banii lui, deja gata impozitaţi o dată.

Când ajunge la pensie, i se zice că şi pensia – venitul deja impozitat, dat statului dinainte ca să se folosească de el cum crede de cuviinţă timp de zeci de ani de zile – este considerată din nou un venit bun de impozitat.

Atunci, îmi zic şi eu ca unul care e pe lângă economie, politică etc.: dacă statul nu mai poate sau nu mai vrea să dea înapoi dreptul omului, înseamnă că este o proastă investiţie să dai statului şi o stupizenie, crezând că statul va fi capabil şi sincer ca să ţi-i returneze. Pare mult mai de bun simţ să-l ţii în dulap, sub haine, adăugând în fiecare lună cât vei considera de cuviinţă din venitul pe care îl ai. Iar la bătrâneţe, sigur nu-ţi vei impozita singur această parte e venitului deja impozitată şi nu-ţi vei spune că de fapt nu ai dreptul la ea. Doar dacă nu cumva eşti unul din acele 22 de milioane de vinovaţi, de la care te aştepţi să fure chiar şi de la ei.

Dacă nu poate, poate pleca acasă? Sau putinţa se răsfrânge asupra tuturor acţiunilor prezente şi viitoare?

Dacă nu vrea, care ar fi o metodă ortodoxă de trimitere a lor la plimbare?

h1

Ca pe tine însuţi

Iulie 1, 2010

Spre finalul şederii mele acasă la nişte prieteni care îmi prezentau cu hărnicie şi accent un MLM cu totul neinteresant pentru mine, aud spunându-mi-se:

– Sper că nu te simţi presată în vreun fel să vii dacă nu vrei. Ai simţit că insist, că vorbesc prea mult? Eu nu vreau decât să ştii ce mult bine mi-a făcut mie şi […]

Întotdeauna găsesc dificil înţelegerea acestui gen de replici, cât şi plasarea lor la final. Primele dăţi când auzi asemenea propoziţii, tinzi să fii aproape impresionat de luciditatea, conştientizarea, autoanaliza pe care omul şi le aplică de faţă cu tine. Apreciezi că se gândeşte şi la tine, la confortul tău emoţional, psihic. Ia uite, vezi? Exageră el cu tonalitatea, se purtă chiar agresiv de fapt pe aproape toată durata dialogului, vorbi numai el de realizările lui, dar uite că a conştientizat până la urmă temperatura cam ridicată şi centrarea pe persoana lui. De fapt, n-a fost rea deloc întâlnirea.

Când, însă, acestea nu mai sunt primele dăţi şi cunoşti filmul de la alte „emisiuni”, îţi dai seama că omul nu devine brusc conştient doar la finalul dialogului. Că vorbirea lui continuă despre ceea ce îl interesează pe el nu e o scăpare de moment, nu e un val de care se lăsă dus doar atunci, ci un fel de a fi.

De fapt aceste remarci vin nu ca să afle într-adevăr dacă cel întrebat a fost deranjat, ci ca ele să fie infirmate, iar vorbitorul să fie tot el cel consolat că s-a gândit numai la el. De aceea vin tocmai la finalul meciului, când toată lumea ştie că fluierul arbitrului stă să vină dintr-un moment într-altul. Nimeni nu mai are atunci stare: nici întrebatul – să răspundă în grabă la întrebări prea importante pentru el, nici cel care întreabă – să mai asculte alte drame când energia e pe sfârşite deja.

Aşa că cel mai bine – în asemenea situaţii – ar fi ca aceste încercări de aşa-zisă recuperare să nu se mai facă la sfârşit, sub presiunea unui aparent impuls de dezvinovăţire (că se simte). Vorbitorul să nu mai remarce exact atunci că a vorbit doar el. Măcar ca să nu-i arate încă o dată ascultătorului că e neimportant. A, te-am lăsat la final, n-am vrut. Dar spune-mi repede ce faci.

Toţi avem tendinţa să vorbim despre noi, iar motivul e simplu: ne iubim. De aceea ni se spune să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Înseamnă că – de pe pământ cel puţin – nu este nimeni altcineva pe care să iubim mai cu spor.

%d blogeri au apreciat asta: