Archive for August 2010

h1

Gulliver în Bloggingland

August 26, 2010

Nu mai voia să călătorească. Îi fusese greu digerabilă ultima călătorie, i se întoarse stomacul cu susul în jos. N-avea de gând nici să-şi facă operaţie de schimbare de gen proxim într-un veritabil houyhnhnm, deşi i se părea singura soluţie suportabilă. Însă nu se inventaseră pe atunci asemenea operaţii. Nici vederea oamenilor nu îi era prea simpatică, yahoo-ii i-au reprezentat atât de bine… De ce acceptase?

Vaporul lor, se strică pe drum şi, în loc să ajungă în RealLand, se opri brusc în dreptul unei insule străine şi se încăpăţână să nu mai pornească. Aceleaşi defecţiuni din trecut. Deci, de ce acceptase? Deja e o obsesie sonoră, însă acum.. tot un şoarece. Vor locui câteva zile pe această insulă primitoare şi pustie, parcă, ce bine!

Ajunşi la mal, fură întâmpinaţi de casa impunătoare a unui scriitor. Multe flori de toate culorile la geamuri, o sumedenie de mărunţişuri drăguţe, dar orbitoare care făceau casa o amestecătură de frumuseţe cu oboseală instant, al cărei rezultat nu mai vrei să ştii ce e. Pe terasă, pesemne proprietarul, la o limonadă de unul singur, însă consumat constant de câte o cifră, o dată, strigându-i-le foii, pare-se. Fiecare casă avea câte un nume. Aceasta nu avea. Adică era doar denumirea insulei. Sau poate se confundau, nu e prea clară treaba. Bloggingland se numeşte. Casa şi insula, poate. O fi împăratul.

– Nu, nu şi nu! I-am repetat de 16,6 ori că nu admit ca terenul să fie construit decât cu 5 cm la stânga, pentru că, la apusul soarelui, razele vor bate exact pe locul postului meu de fundaş timp de exact 10 minute şi nu voi vedea nimic! Fatal pentru scor. Altfel, înseamnă că asta şi urmăresc, să pierd! Iar mă obligă să îi dau în judecată pentru memorie scurtă şi rea intenţie!

– Ce-i, măi blogging, iar vorbeşti singur? Iar n-ai mâncat lapte? Nu te prinzi sau nici nu ai liană de care să te prinzi?

– Ţăranule, laptele nu se mănâncă, ci se bea! La vârsta asta nu ştii încă? Nici nu ştiu de ce îmi pierd vremea cu ăştia care nu ştiu că laptele se bea! Mai ales când am atâtea plângeri de făcut!

– Lasă, blogging, că la tine laptele trebuie mâncat cu biscuiţi, încet, ca să nu te îneci şi să-şi facă digestia, că altfel nu procesezi informaţia. Ştii, graba strică plângerea.

– Mă, ţăranule, la câte plângeri am eu de scris, o să fac o excepţie şi o să-ţi acord şi ţie 5 minute, nu mai  mult că nu meriţi. O să mă sacrific pentru binele aşezării, dar stai la rând acum.

Un localnic tinerel, un copilandru, veni către Gulliver, văzându-l nedumerit între scriitori şi îl întrebă de unde vine. Ahaaa, şi acolo tot aşa comunică prin scrisori?

– Nu tocmai, îi răspunde Gulliver, nu atât de des. Noi preferăm să folosim gura mai mult. Economie de timp.

Copilul se ţinu scai de străin, găsind amuzantă mirarea constantă a lui Gulliver. Se auzi dintr-odată răsuflarea obosită a bloggingului cu peniţa pe hârtie:

– Mai am 112 plângeri, din care 75 fix sunt cele mai stupide: numai pentru meseriaşu deştept, ce plăcere!

Copilul îi arătă lui Gulliver unde era meseriaşu. Meseriaşu juca tenis cu un prieten în faţa casei, iar, între serve, scria câte o scrisoare de curtoazie amicilor.

Copilul:

– Ăsta e tare. Nu stă o clipă locului, e aşa rapid, că abia îl zăreşti când scrie câte o scrisoare. Uneori îi mai scapă câte o literă neimportantă. Deliciul bloggingului cu alte plângeri. Read the rest of this entry ?

Anunțuri
h1

Fiinţare anume

August 18, 2010
Ai face bine
O înfiinţare în fiinţă
În a ta, de bună seamă,
Nu a altcuiva
Pe stradă
Sau pe terasă, dacă preferi.
Fiinţa ta e o idee prea bună
Ca loc de sălăşluire mai departe.
Plus că s-ar însenina
Şi alţi creieri care
Simţesc cu sufletul
Chiar şi greieri
Care prind accidental
Dar nu mortal
Câte-o silabă
Grea la vedere
Însă uşoară la inimă
Când zburdă pe centre.
.
Gândeşte-te
Ce dezechilibrare mondială ar fi
Să te înfiinţezi în creierul
Unui greier
Din cale-afară de necuvântător.
.
h1

Să fii

August 15, 2010

Ajungi sus. Cel mai sus. Te sperii, te miri, jubilezi, încerci să realizezi, rămâi fără vlagă, sari de bucurie, spui tuturor, mulţumeşti Acolo, te agiţi, te calmezi, te împaci cu gândul. Bun, şi de aici? Care sunt cele mai mari beneficii ale unui învingător şi care sunt cele mai mari riscuri? Sau poate nu cele mai mari, neapărat. Nu cele mai sonore. Dar cele demne de notat. De reţinut. Care ar fi?

h1

Against the odds

August 10, 2010

Mergeam către biserică. Pe drum, vedem un pui de pasăre – turturică, cică, eu nu mă pricep la păsările la care ar fi de bun simţ să mă pricep – prea mic ca să zboare, prea mare ca să stea ţintuit în loc, dând din aripi disperat pe asfalt. Fusese probabil aruncat jos din cuib sau căzuse accidental, iar acum nu mai ştia cum să ajungă înapoi acasă. Mama lui gravita în jur, încercând… dar nu ştiu ce încercând. Nu ştiu ce putea face. Mi s-a spus că puii aceştia care cad din cuib înainte de a apuca să le fie formate aripile de zbor sunt pierduţi. Că, nemaiputând ajunge în cuib, rămân pradă animalelor care trec prin preajmă: pisici, câini…

Iar el se zbătea între picioarele noastre, ne implora efectiv cu agitarea aripilor mici şi cântecul disperat ca şi cum ne-ar fi strigat: „Hai, duceţi-mă sus, înapoi! Hai, nu mă lăsaţi aici! Maică-mea nu mă poate lua. Hai, nu plecaţi! Mă lăsaţi să moor!”.

Eu mă ştiu destul de departe de animale emoţional vorbind. În afară de astea, nu prea am empatizat cu ele. Acum, îmi venea să plâng şi mă miram de mine. Nici nu mi se mai întâmplase să-mi ceară o pasăre ajutor. Dintr-odată, căutam variante posibile de ducere a puiului în cuib. Mama lui de ce nu-l poate duce cumva sus? Scară de unde am putea lua? Sau ce altceva? Să se urce cineva în copac? Dar, dacă se ascunde acolo în grădină după gardul viu, n-ar putea scăpa de atacatori?

N-am făcut nimic până la urmă. Dar nici nu mi-a ieşit din cap. Nu l-am mai văzut, dar am întrebat de el. Mi se răspundea: „da’ nu-l mai uiţi?”. Se pare că greu. Deşi, totuşi, ştiam că nu mă topesc după cele care nu cuvântă (pe limba noastră). Însă nu ne cunoaştem niciodată prea bine.

%d blogeri au apreciat asta: