Archive for Octombrie 2010

h1

O carte. Of Eli.

Octombrie 31, 2010

După 30 de ani de la o explozie globală, mare parte din lume a rămas într-o paragină generalizată. O sărăcie care nu-ţi permite să reconstruieşti. Să renovezi, nici atât. Săpunuri nu se mai găsesc decât arar, apa e un lux şi pentru ea se ucide într-o veselie. Sau tragedie. Cărţi aproape că nu mai există şi puţini sunt cei care ştiu citi.

 

Cei puternici iau controlul asupra celor mai slabi, luându-le orice e folositor. Ba chiar duc o campanie de căutare a unei cărţi anume – nu ni se spune care – ce ar fi singura în măsură să salveze situaţia (însă nu situaţia tuturor). Iar pentru ea, îi jefuiesc pe toţi cei ce deţin cărţi. Se înţelege, jefuitorii nu ştiu citi; ei caută, dar nu ştiu ce; încearcă, dar o dau în bară. Merg să raporteze, predau marfa marelui puternic, dar nu nimeresc cartea. Şi cum ar putea, căutând ceva ce nu cunosc şi descifrând ceva ce nu pot? Singurul care ştie ce caută este acest şef al bandei de hoţi şi ucigaşi, Carnegie. Cu cât plebea cunoaşte mai puţin, cu atât e mai uşor de condus.

 

Printr-un orăşel de acest fel trece Eli (Denzel Washington), un călător care pare să cunoască lumea cu care are de a face zi de zi, care nu pare să se teamă de ceva, deşi e precaut; care poartă cu el lucruri nemaivăzute prin magazine, are o misiune clară şi poartă cu el o carte din care citeşte în fiecare zi şi pe care o protejează excesiv de bine.

 

Momentul în care Eli ajunge la barul lui Carnegie (Gary Oldman) e şi momentul în care aflăm că cei doi au nişte aptitudini comune – amândoi gândesc şi ştiu citi, lucruri pe cât de admirabile, pe atât de periculoase – şi pasiune pentru acelaşi obiect. Cartea lui Eli. Care e, de fapt, o Biblie, vesriunea King James. Singura supravieţuitoare pe pământ după distrugerea globală.

 

Eli are misiunea de a o transporta într-un alt loc, Carnegie o vânează pentru puterea pe care o are asupra oamenilor şi pe care ar căpăta-o şi el implicit, intrând în posesia ei. Câtă putere poate oferi un lucru Bun celui care vrea să facă Rău cu el? Sau, altfel, poate fi un Bun păcălit să lucreze pentru Rău? Sau, altfel chiar, poate Dumnezeu fi păcălit că lucrează în slujba Binelui, manipulând oamenii întru glorificarea unui om înfometat de putere pământească? Dar cum să punem problema unui Dumnezeu care ar sta în spatele unei Biblii considerată de Carnegie doar un instrument neutru spiritual (ce e acela spiritual?) şi supraaapreciat în mod prostesc (de oameni), precum o sabie găsită pe drum cu care poate ucide oricine?

 

Ceea ce urmează e lupta dintre un Eli căruia i s-a promis că nu va putea fi ucis câtă vreme are această misiune de îndeplinit şi un Carnegie care, atunci când pune mâna pe Biblie, crede că a poseda un obiect e egal (nici măcar echivalent) cu a-i poseda puterea. Eli va ajunge în vest, acolo unde cultura şi civilizaţia par a fi neatinse ori perfect refăcută după dezastru, unde – fără obiectul ca atare – dictează tot conţinutul Bibliei pentru a fi scrisă, tipărită, păstrată şi popularizată apoi în număr nenumărabil…

 

Primu lucru care surprinde la The Book of Eli e că… el există. Iar apoi că e produs în zilele noastre. Misiunea pe care o are un om de îndeplinit, protecţia divină pentru ca misiunea să fie dusă la capăt, imposibilitatea ca un Bun să fie controlat de un Rău. Câteva motive pentru a-l urmări.

 

h1

stilou

Octombrie 13, 2010
Am zăbovit prea timp
E ceasul târziu să întârzii
Lângă vremea ta
Înghesuită

Suntem prea multe
Minute
Într-o singură bătaie

Nu mai vreau
Să mă găsesc la întrecere
Cu răsuflarea scurtă

Mă găseşti pe aceeaşi stradă
Pe care o scrii caligrafic
Cu accente memorabile
Şi rare

Până atunci
Stilourile-mi în pahar
Îşi usucă puţin cerneala
După o revărsare de ocean.
h1

Prietenie de scriitori

Octombrie 9, 2010

Revin la unul din autorii pe care îi recitesc când nu am chef să citesc ceea ce ar trebui. Unul din autorii la care revin mereu din timp în timp. Şi de care se pare că nu mă plictisesc. Nu-mi amintesc exact când a început interesul meu pentru Mircea Eliade, dar ştiu ce anume l-a început. Relatările fratelui meu despre ceea ce-l fascina la el, la modul lui de a scrie. Iar apoi, cu timpul, am luat-o pe cont propriu, citind de la Memorii la romane, alte povestiri… Mai am, nu am epuizat. Mai am destul. Întotdeauna e bine să mai rămână ceva de făcut.

Unul dintre aspectele care m-au interesat mult a fost amiciţia lui strânsă cu Mihail Sebastian şi felul în care ea s-a dizolvat încetul cu încetul, tragicul acestei dizolvări, ca de altfel şi multele teorii care încercau să explice motivele, posibilităţile, caracterele, contextele…

Cred că acest articol este cel mai echilibrat pe care l-am citit cu privire la traseul controversat (şi niciodată complet ştiut decât de către participanţi şi nici de către ei bine) al acestei prietenii. De-a lungul lecturilor mele în jurnalele lui Eliade şi Sebastian, urmăream menţionările lor făcute cu privire la celălalt.

Sunt câteva porţiuni care mi-au atras atenţia între citatele folosite în articol prin esenţa pe care o pot surprinde. După ce Eliade sare în apărarea lui Sebastian atunci când acesta din urmă primeşte o prefaţă odioasă din partea mentorului lui, Nae Ionescu, la cartea De două mii de ani, Sebastian publică un răspuns, Cum am devenit huligan, a cărei dedicaţie sună aşa:

„Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [in carte] povestite – şi care nu vor supravieţui, dacă vor supravieţui, decât pentru că şi el a spus un cuvânt – cel mai frumos.”

După ce puterile în stat îi obligă pe fiecare să ia o poziţie – fie că e simţită ideologic de către unii, spiritual, cultural sau altfel de către alţii – se instaurează între cei doi o separare tăcută, nerecunoscută niciodată în mod făţiş. Sebastian nu putea fi altceva decât evreu. Eliade nu putea fi decât împotriva stângii. Una din izbucnirile lui Sebastian la aceste tensiuni tacite a fost:

„Să las să se destrame mai departe singure lucrurile? Să le pun punct cu o explicatie finală? Mi-e aşa de silă, încât aş prefera să tăcem definitiv, şi eu, şi el. N-am ce să-l întreb, şi desigur n-are ce să-mi spună. Dar, pe de altă parte, e o prietenie de ani de zile, şi poate că i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despărţire”. (13 ianuarie 1938)

Chiar aşa. Destule prietenii se rup în stil mut. E mai uşor, e mai comod. Uită el, uit şi eu. Uităm împreună. Facem toate lucrurile diferit, departe unul de altul, dar facem un lucru identic şi împreună. Tăcem împreună! Este şi acesta un mod de a nega – nonverbal – că prietenia a existat vreodată. Sau că a contat realmente.

Plecarea lui Eliade din ţară desparte şi mai mult, iar la scurta lui revenire în România în 1942, nu îl caută pe Sebastian, fapt care îl va măcina cumplit după moartea prematură a lui Sebastian. În 1946, o notă din Jurnal explică şi motivul pentru care a ales ca atunci să îl ocolească:

„Nu mă voi consola niciodată că nu l-am revăzut [pe Mihai] în august [iulie, de fapt] 1942, când m-am întors, pentru o săptămână, la Bucureşti. Mi-era, atunci, ruşine de mine – consilier cultural la Lisabona – şi de umilinţele pe care le îndura el, pentru că se născuse şi voise să rămână Iosif Hechter. Acum, mă zbat, inutil, în iremediabil”.

Teribilă zbatere, neconsolată. Nu e singura. La aflarea morţii lui, în 1945, mai, nota:

“[…]Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am câştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă reîntorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s-a dus, călcat de o maşină! Cu el, se duce încă o bucată bună şi foarte frumoasă, din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!”

Cel mai dureros, tragic, mi se pare faptul că, deşi trăirile lor au existat de fiecare parte – nu întotdeauna simultan, dar mare parte din timp simultan – nu au ajuns să se şi întâlnească în final. Să se privească una pe alta şi să se recunoască identice. Un cuvânt – cel mai frumos. Însă acest cuvânt să nu mai poată fi spus. Mă gândesc că prieteniile merită, într-adevăr, ceasurile lor de ceartă, de confruntare, de izbire a propriilor idei şi sentimente ca să poată apoi renaşte, continua. Mai puternice, poate, sau deloc. Dar măcar să poţi evita aceste potriviri perfecte, dar rămase nespuse şi durute.

%d blogeri au apreciat asta: