h1

Prietenie de scriitori

octombrie 9, 2010

Revin la unul din autorii pe care îi recitesc când nu am chef să citesc ceea ce ar trebui. Unul din autorii la care revin mereu din timp în timp. Şi de care se pare că nu mă plictisesc. Nu-mi amintesc exact când a început interesul meu pentru Mircea Eliade, dar ştiu ce anume l-a început. Relatările fratelui meu despre ceea ce-l fascina la el, la modul lui de a scrie. Iar apoi, cu timpul, am luat-o pe cont propriu, citind de la Memorii la romane, alte povestiri… Mai am, nu am epuizat. Mai am destul. Întotdeauna e bine să mai rămână ceva de făcut.

Unul dintre aspectele care m-au interesat mult a fost amiciţia lui strânsă cu Mihail Sebastian şi felul în care ea s-a dizolvat încetul cu încetul, tragicul acestei dizolvări, ca de altfel şi multele teorii care încercau să explice motivele, posibilităţile, caracterele, contextele…

Cred că acest articol este cel mai echilibrat pe care l-am citit cu privire la traseul controversat (şi niciodată complet ştiut decât de către participanţi şi nici de către ei bine) al acestei prietenii. De-a lungul lecturilor mele în jurnalele lui Eliade şi Sebastian, urmăream menţionările lor făcute cu privire la celălalt.

Sunt câteva porţiuni care mi-au atras atenţia între citatele folosite în articol prin esenţa pe care o pot surprinde. După ce Eliade sare în apărarea lui Sebastian atunci când acesta din urmă primeşte o prefaţă odioasă din partea mentorului lui, Nae Ionescu, la cartea De două mii de ani, Sebastian publică un răspuns, Cum am devenit huligan, a cărei dedicaţie sună aşa:

„Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [in carte] povestite – şi care nu vor supravieţui, dacă vor supravieţui, decât pentru că şi el a spus un cuvânt – cel mai frumos.”

După ce puterile în stat îi obligă pe fiecare să ia o poziţie – fie că e simţită ideologic de către unii, spiritual, cultural sau altfel de către alţii – se instaurează între cei doi o separare tăcută, nerecunoscută niciodată în mod făţiş. Sebastian nu putea fi altceva decât evreu. Eliade nu putea fi decât împotriva stângii. Una din izbucnirile lui Sebastian la aceste tensiuni tacite a fost:

„Să las să se destrame mai departe singure lucrurile? Să le pun punct cu o explicatie finală? Mi-e aşa de silă, încât aş prefera să tăcem definitiv, şi eu, şi el. N-am ce să-l întreb, şi desigur n-are ce să-mi spună. Dar, pe de altă parte, e o prietenie de ani de zile, şi poate că i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despărţire”. (13 ianuarie 1938)

Chiar aşa. Destule prietenii se rup în stil mut. E mai uşor, e mai comod. Uită el, uit şi eu. Uităm împreună. Facem toate lucrurile diferit, departe unul de altul, dar facem un lucru identic şi împreună. Tăcem împreună! Este şi acesta un mod de a nega – nonverbal – că prietenia a existat vreodată. Sau că a contat realmente.

Plecarea lui Eliade din ţară desparte şi mai mult, iar la scurta lui revenire în România în 1942, nu îl caută pe Sebastian, fapt care îl va măcina cumplit după moartea prematură a lui Sebastian. În 1946, o notă din Jurnal explică şi motivul pentru care a ales ca atunci să îl ocolească:

„Nu mă voi consola niciodată că nu l-am revăzut [pe Mihai] în august [iulie, de fapt] 1942, când m-am întors, pentru o săptămână, la Bucureşti. Mi-era, atunci, ruşine de mine – consilier cultural la Lisabona – şi de umilinţele pe care le îndura el, pentru că se născuse şi voise să rămână Iosif Hechter. Acum, mă zbat, inutil, în iremediabil”.

Teribilă zbatere, neconsolată. Nu e singura. La aflarea morţii lui, în 1945, mai, nota:

“[…]Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am câştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă reîntorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s-a dus, călcat de o maşină! Cu el, se duce încă o bucată bună şi foarte frumoasă, din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!”

Cel mai dureros, tragic, mi se pare faptul că, deşi trăirile lor au existat de fiecare parte – nu întotdeauna simultan, dar mare parte din timp simultan – nu au ajuns să se şi întâlnească în final. Să se privească una pe alta şi să se recunoască identice. Un cuvânt – cel mai frumos. Însă acest cuvânt să nu mai poată fi spus. Mă gândesc că prieteniile merită, într-adevăr, ceasurile lor de ceartă, de confruntare, de izbire a propriilor idei şi sentimente ca să poată apoi renaşte, continua. Mai puternice, poate, sau deloc. Dar măcar să poţi evita aceste potriviri perfecte, dar rămase nespuse şi durute.

Reclame

6 comentarii

  1. Plăcut la mine selecția citatelor și prezentarea dvs.
    Mi-am dat seama că l-am parcurs pe Eliade prin cu totul alți ochelari. 😛
    N-am avut vreme de finețuri legate de amiciții, fiindcă urmăream structurile care-l universalizează.
    Dar uite că și aici, în aceste reușite și ratări, tot se-alătură celor mulți.

    Apreciază


  2. Pe mine de obicei mă interesează viaţa lor, gândurile, simţirile. Mă interesează să văd omul de după popularitatea imensă, sufletul de după cărţile din librării şi mai ales sursa scrierilor. Toate ideile din romane vin de undeva, dintr-o experienţă, dintr-o suferinţă. Mă fascinează. Bineînţeles că nu în cazul tuturora. Undeva trebuie să fie un click care se face prin nişte asemănări de preocupări sau nu ştiu ce, un nu ştiu ce cu farmec care declanşează lumina verde de la semafor. Şi apoi, pornesc. 🙂

    Apreciază


  3. Foarte frumos! Mai citisem câte ceva, mici spicuiri, dar acum m-am dumirit cum a fost cu prietenia dintre cei doi.
    Partea finală: emoţionantă! Regretele, mereu tardive, pentru o prietenie pierdută, pentru un om care nu mai este prin această lume, pentru ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut…Din rătăcire, din laşitate, din neluare aminte. Iar când un om de talia lui Eliade îşi recunoaşte aceste greşeli, avem ce învăţa!

    Apreciază


  4. Mda, aşa e, avem!
    Ai avut experienţe care să se apropie în vreun fel de experienţele lor? Că bănuiesc că fiecare se apropie într-o măsură mai mică sau mai mare de aşa ceva. în definitiv, suntem oameni.

    Apreciază


  5. O, da! Am avut. Şi nu ştiu cum se face că îi rănim tocmai pe cei care ne iubesc cel mai mult!
    Dumnezeu să ne ierte pe toţi!

    Apreciază


  6. Păi, dacă tot suntem la Eliade, uite ce scria în Memorii, la un moment dat:

    „… mi-am spus că e probabil ceva în destinul meu care mă împinge să jignesc, fără să vreau, tocmai oamenii pe care îi admir şi-i iubesc mai mult.”

    Asta era după ceva episod neplăcut pe care i-l provocase autorului Papini, dacă nu mă înşel, pe care-l vizitase în Italia şi despre care scrisese când revenise în ţară.

    Credea că e singurul. Sau printre puţinii. Well, lucrurile sunt mult mai generalizate. Toţi o facem. Cu cei mai dragi petrecem mai mult timp, iar unde e mult timp, e greu să nu greşeşti. Şi pentru că ţinem mai mult la ei, ne interesează fiecare cuvânt sau fiecare absenţă a lui; fiecare gest capătă o valoare mult mai mare decât gestul străinului de pe stradă. Şi aşa e normal să fie. Dar cu fiecare creştere de valoare a unui gest, creşte şi sensibilitatea noastră la el. Fascinant, dureros,… de toate.

    Apreciază



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: