Archive for Decembrie 2010

h1

Vecini

Decembrie 30, 2010

Copil fiind, îmi plăcea la nebunie să căutăm pietricele împreună cu prietena mea (mă mir că nu se plictisea), să le strângem apoi laolaltă pe asfalt şi să le spargem cu o piatră mai mare. Pietricele de multe culori, în special albe. Pe cât de ciudat pentru ceilalţi, pe atât de plăcut! De ce toată oboseala? Ca să văd cum arată pe dinăuntru! Erau admirabile unele dintre ele, sclipeau. Iar cele albe sclipeau cel mai tare, de-asta le căutam mai asiduu.

Nu mai ţin minte dacă le aduceam apoi acasă (cum făceam cu castanele, de exemplu, pe care le colectam în coşuleţ pe drumul de la grădiniţă spre casă) sau nu. Dar fixul mi-a rămas şi acum! Îmi plac pietrele, admir mineralele, semipreţioasele de pe standuri, chiar dacă nu cumpăr. Ai mei ştiu deja că mă pot lăsa la asemenea tarabe minute în şir ca să le văd pe toate până ei cumpără altceva. Fratele meu mi-a făcut cadou de ziua mea, la un moment dat, o piatră destul de mare de cuarţ. Albă! Ştia el obsesiile soră-sii. O ţin şi acum la loc de cinste pe raft, în bibliotecă, iar la ea am mai adăugat, cu timpul, câteva.

Cam la fel stau lucrurile şi cu oamenii. Mai puţin treaba cu spartul! Îmi place să-i cunosc pe dinăuntru, să mă minunez de sclipirile descoperite pe acolo, prefer chiar să mă înşel după ce mi-am făcut o impresie proastă despre câte unul. Îmi place să deschid geamul şi să privesc în locuinţa lor. Sunt ca nişte bijuterii.

Tot cam la fel se întâmplă cu vieţuirea pe bloguri şi vecinii pe care îi ai. E mai uşor cu învecinatul, că poţi avea şi 10 vecini deodată şi cu toţi să ai perete comun dacă aşa pofteşti! Iar în fiecare an se mai adaugă la vecini câte unii, alţii cu care îţi faci pereţi comuni, cumperi jucării, organizezi foc de tabără, pe lângă cei pe care îi ai de la începuturi şi sunt un fel de membri fondatori. Că au pus un fel de fundaţie la prietenie şi ea nu poate fi spartă.

E o bucurie la descoperirea unor suflete care caută să facă voia Lui şi nu se grăbesc la mânie (dar se grăbesc la înţelepciune), ştiind să iubească şi în cuvinte elegante sau în tăcere dacă dau de ploi torenţiale; care au răbdare şi după bicicliştii mai înceţi şi preferă să nu pornească de la ideea că trebuie scoasă sabia dacă vecinul lor îşi construieşte casa în alt stil; s-ar putea să-i placă. E o bucurie să dau de suflete vii, revenite între blogmânteni, care nu simt nevoia să imite alţi vecini ca să se simtă bine sau ca să vadă bine în faţa ochilor; vioiciunea e molipsitoare, iar ei o răspândesc cu drag şi vecinilor. Tot o bucurie e să mă reîntâlnesc cu vechi vecini şi să mă bucur de pereţii comuni pe care îi descoperim împreună la celălalt, să rememorăm istorii prin care am trecut şi unii, şi alţii, cu atitudini asemenea, chiar dacă în funcţii diferite. O bucurie să regăsesc vecini-vecini între blogatari, concentraţi în doze scurte şi esenţiale, ca vitaminele, îmbrăcaţi în cuvinte naturale care se rostogolesc ca de la sine spre ceilalţi, rămânând apoi în minte de mestecat.

Urez bun venit vecinilor şi şedere cât mai lungă, mulţumesc tuturor comentatorilor văzuţi şi nevăzuţi (da, sunt şi d-ăştia!), nu vă uit pe niciunii, m-aţi încurajat!

Un an nou binevorbit şi binegândit!

h1

Prioritate de vedere

Decembrie 12, 2010

să ascultăm cum cresc firele albe de păr
ca şi cum după ele ar veni dimineaţa
unii sunt bogaţi în fire albe,
vrei să-i întrebăm dacă mai cântă şi acum?

spune adierii mirifice de azi
să nu mă ispitească s-o iubesc
dacă nu te pot auzi între foşnetele
pe care le inventează.
cât o inspiraţie

joc baba oarba până ajungi.
să îţi apeşi uşor degetele
peste ochii mei când vii!
să fii primul pe care-l zăresc!


h1

Nu, mulţumesc!

Decembrie 3, 2010

Nu, mulţumesc. Mulţumesc pentru îndrumări, şederi, certări, cercetări, strigăte, degete arătate. Mulţumesc şi în cealaltă parte pentru un spaţiu atât de larg încât este suspect de… necontrolat de vreo Mână.

Nu particip la o întrecere de tragere a funiei în stânga sau dreapta, unde câte două echipe îşi adună forţele ca să contrabalanseze greutatea. Cu cât mai numeroşi sau antrenaţi într-o parte, cu atât mai bine pentru ei. Nu mă invitaţi în concurs, mă interesează atât de puţin această izbândă. Cu asemenea miză. Cu asemenea metodă. Nu, mulţumesc, consideraţi-mă afară din acest joc, nu am nevoie de nici un trofeu oferit aşa. O fi semn de conştiinţă slabă pentru unii, lipsă de convingere, de certitudine, dar eu mă simt încredinţată că acest concurs nu se duce pentru El şi, mai mult ca altădată, cred că 2 echipe sunt prea puţine. Îmi aminteşte de vremea interbelică…

Prefer să înaintez cu barca fără faruri de mare contruite de om. Induc în eroare. Ele nu ştiu decât drumul până la ele. Dar ele nu sunt o finalitate. Drumul meu e mai departe de ele, iar ele nu ştiu drumul într-acolo.

Am ziua stâlpul de fum, iar noaptea – cel de foc. Şi putere să navighez îmi dă Cineva în fiecare minut.

%d blogeri au apreciat asta: