h1

Vecini

Decembrie 30, 2010

Copil fiind, îmi plăcea la nebunie să căutăm pietricele împreună cu prietena mea (mă mir că nu se plictisea), să le strângem apoi laolaltă pe asfalt şi să le spargem cu o piatră mai mare. Pietricele de multe culori, în special albe. Pe cât de ciudat pentru ceilalţi, pe atât de plăcut! De ce toată oboseala? Ca să văd cum arată pe dinăuntru! Erau admirabile unele dintre ele, sclipeau. Iar cele albe sclipeau cel mai tare, de-asta le căutam mai asiduu.

Nu mai ţin minte dacă le aduceam apoi acasă (cum făceam cu castanele, de exemplu, pe care le colectam în coşuleţ pe drumul de la grădiniţă spre casă) sau nu. Dar fixul mi-a rămas şi acum! Îmi plac pietrele, admir mineralele, semipreţioasele de pe standuri, chiar dacă nu cumpăr. Ai mei ştiu deja că mă pot lăsa la asemenea tarabe minute în şir ca să le văd pe toate până ei cumpără altceva. Fratele meu mi-a făcut cadou de ziua mea, la un moment dat, o piatră destul de mare de cuarţ. Albă! Ştia el obsesiile soră-sii. O ţin şi acum la loc de cinste pe raft, în bibliotecă, iar la ea am mai adăugat, cu timpul, câteva.

Cam la fel stau lucrurile şi cu oamenii. Mai puţin treaba cu spartul! Îmi place să-i cunosc pe dinăuntru, să mă minunez de sclipirile descoperite pe acolo, prefer chiar să mă înşel după ce mi-am făcut o impresie proastă despre câte unul. Îmi place să deschid geamul şi să privesc în locuinţa lor. Sunt ca nişte bijuterii.

Tot cam la fel se întâmplă cu vieţuirea pe bloguri şi vecinii pe care îi ai. E mai uşor cu învecinatul, că poţi avea şi 10 vecini deodată şi cu toţi să ai perete comun dacă aşa pofteşti! Iar în fiecare an se mai adaugă la vecini câte unii, alţii cu care îţi faci pereţi comuni, cumperi jucării, organizezi foc de tabără, pe lângă cei pe care îi ai de la începuturi şi sunt un fel de membri fondatori. Că au pus un fel de fundaţie la prietenie şi ea nu poate fi spartă.

E o bucurie la descoperirea unor suflete care caută să facă voia Lui şi nu se grăbesc la mânie (dar se grăbesc la înţelepciune), ştiind să iubească şi în cuvinte elegante sau în tăcere dacă dau de ploi torenţiale; care au răbdare şi după bicicliştii mai înceţi şi preferă să nu pornească de la ideea că trebuie scoasă sabia dacă vecinul lor îşi construieşte casa în alt stil; s-ar putea să-i placă. E o bucurie să dau de suflete vii, revenite între blogmânteni, care nu simt nevoia să imite alţi vecini ca să se simtă bine sau ca să vadă bine în faţa ochilor; vioiciunea e molipsitoare, iar ei o răspândesc cu drag şi vecinilor. Tot o bucurie e să mă reîntâlnesc cu vechi vecini şi să mă bucur de pereţii comuni pe care îi descoperim împreună la celălalt, să rememorăm istorii prin care am trecut şi unii, şi alţii, cu atitudini asemenea, chiar dacă în funcţii diferite. O bucurie să regăsesc vecini-vecini între blogatari, concentraţi în doze scurte şi esenţiale, ca vitaminele, îmbrăcaţi în cuvinte naturale care se rostogolesc ca de la sine spre ceilalţi, rămânând apoi în minte de mestecat.

Urez bun venit vecinilor şi şedere cât mai lungă, mulţumesc tuturor comentatorilor văzuţi şi nevăzuţi (da, sunt şi d-ăştia!), nu vă uit pe niciunii, m-aţi încurajat!

Un an nou binevorbit şi binegândit!

Anunțuri

14 comentarii

  1. Măi, vecină, fă-te albă, ca pietrele alea de-ți plăceau! 😛
    Păi, no, tu știi că tot în alb te-am citit. Alb pe alb, jur pe negru!
    M-a amuzat faza cu fondatorii, că mi-au zburat gândurile simultan la fondante (știi, chestiile alea lipicioase, de ți se topesc în gură) și la reformatorii-statui de la Geneva.
    Ehehei, ce mai statuie ne-ar ieși nouă. 9?
    Până una-alta, temă de casă: să nu spargi statuile! Să le crezi pe cuvânt de Piatră!
    Să ai un an cu multe pietre de-aducere-aminte!
    Și casă de piatră dacă vrea Piatra! 🙂


    • Şi eu mă dau în vânt după fondante, dar şi după arhitectură – şi veche, şi 9. Nu, promit să nu sparg istoria, genevevă sau în vervă, după cum va fi să fie, o las să-şi continue drumul până în viitor cu Piatra de mână, iar dacă va fi şi o casă pe undeva, nici nu trebuie să fie mare, nici să aibă mare neapărat, numai să aibă raze de roz aşa… din când în când.
      Mulţumesc, un an nou minunabil să ai!


  2. Super,bă, vecino! Da ce focuri de art(ă)ificii se zăresc în curtea blogului tău!
    Mă ții aici, cu ochii dați peste gard! Ce treabă-i asta? 😛


    • Ia, m-am gătat de sărbătoare, mi-am pus straie noi, am căutat mult după ele prin toate târgurile! totuşi ai grijă la ochii ăia, să îi poţi recupera, să nu faci vreun-vreun tic sau vreo fractură de întindere de ochi, că atunci într-adevăr nu mai e nici o treabă… rămasă de făcutu! 😆


  3. Vezi că se ard cozonacii vecină!

    Văd că ai zugrăvit deja :).

    Happy New Year!

    Sam Da Neighbour


    • Văleeeu, da’ i-am dat pe mic, nu poci pentru ca să ştiu cum e posibil una ca asta! dar, mna, după zicală, mic, da’ zdravăn!
      Văpsit-am, dară, în colori delicati. Sper să nu iasă la spălat!

      Happy New Near, neighbour!


  4. cu asa vecini nu ti-e frica de necunoscut


    • Îs buni şi pe post de interfon, nu? Stau de şase (dar nu unul peste altul) dacă se stârneşte vreun război.


  5. Ieri am fost la o inmormantare (de fapt 2). Se spune ca la marile sarbatori crestine mor, de obicei, oamenii pe care Dumnezeu ii iubeste mai mult. Spunea parintele: „Si ii iarta ei toate cele rele facute cu voia sau fara voia ei, cu vorba, gandul sau fapta, pe cele facute din manie…” Asa ca referitor la manie aste e o lucrare grea a lui Dumnezeu ca avem deprinderi puternic inradacinate. Nu doar ca au prins lastari iutimile noastre in noi ci s-au inaltat si intarit ca niste stejari. Imi imaginez „strigarile” omului (care ar trebui sa piara) ca pe niste baobani pe insula Micului Print. Destul sa creasca unul ca sa nu mai ramana loc pentru mai nimic altceva. Sa ne faca Dumnezeu blanzi si smeriti cu inima (nu stim cat de blanzi si cat de smeriti cu adevarat suntem pana nu sunt pusi la incercare, abia atunci aflam cum stam, de fapt). Inchei si eu cum obisnuia sa spuna, imperativ, moarta de ieri: „Iubeasca-va Dumnezeu!” Ce ne-am putea dori mai mult de atat?


    • Greu de stăpânit sunt nervii, şi înăuntru, şi în afară. Dacă am reuşi mânia aceea care nu păcătuieşte – pe care n-o putem reuşi fără El – am începe să-I semănăm măcar puţin.
      Aşa să fie, să ne iubească El, să ne „îmburde-n rai” (nu mai ştiu a cui vorbă e) şi să lăsăm asemănaţi cu El…


  6. Binevorbit, binegandit, binevenit ! 🙂
    La multi ani ! (de blogging cat mai original)


    • 10Q, Călător! 🙂
      Având în vedere că şi cel mai original om a vrut să se dezoriginalizeze, sper să… nu am vedere acest lucru!


  7. Sunt mulţumit că am vecini aşa faini, când credeam că ajung la periferie în cămin de nefamilişti! Nu folosesc petarde, nici pocnitori, mai şi colindă şi sorcovesc cu discreţie, de nici nu-i simţi să-i umpli de daruri. Mă rog, asta cu darurile e cam delicată…


    • Asta cu darurile chiar că e delicată mai ales la un cenaclu teologic de la căminul cultural ştii tu care!
      Poate totuşi cu petarde se făceau şi vecinii mai vizibili? Dincolo de dezavantaje. Că discreţia asta uite mă duce.

      Una peste alta, acum să faci bine să nu devii orfan, cenaclurile astea dăunează grav sănătăţii, sunt frumoase (sau erau), ne plac aşa cum erau când erau, cum vorbeau când vorbeau. Oare peste o vreme (nedefinită) putem spera la altceva de la ele? (nu e retorică)



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: