Archive for Ianuarie 2011

h1

Diabet de frumos?

Ianuarie 30, 2011

 

Admiram azi un candelabru. Îmi plac sticlăriile, cristalele, nuanţele de culori reflectate de ele… M-am gândit dacă ar fi recomandabil să ne învăluim în lucruri foarte frumoase sau nu.

Unii spun că, trăind într-un mediu estetic, te simţi mai bine, funcţionezi mai normal, eşti mai senin. Sună plauzibil (nu intru în problema îmbuibării cu lucruri scumpe când ar fi mai creştinesc să dai altora – legitimă, de altfel, dar cred că nu ar ieşi tocmai o polemică prea interesantă, pentru că aş fi de acord -, ci vreau să direcţionez ideile pe reacţia psihologică, dacă aşa i-o fi zicând). Întrebarea mea: te face frumosul (sau excesul de frumos, frumosul plus infinit) din jur la un moment dat imun la frumuseţe, sictirit de frumuseţe? Sau altfel: infuzia mare de frumos are reacţii adverse sau efecte secundare?

Nu fac vreo apologie urâtului, asta ar fi minusul infinit, care nici el nu m-ar interesa prea mult.

h1

3 ani de „sinking” în blog

Ianuarie 28, 2011

Asta se întâmpla ieri, de fapt, dar nu am fost pe fază. Mare pagubă-n ciuperci, anyway! Cu ocazia asta, m-am gândit să transcriu un fragment de jurnal. Scriam despre scris. Mi se pare potrivit, chiar dacă nu e vorba neapărat despre scrisul pe blog, în public. E vorba despre orice scris, în definitiv, despre culisele lui, parte care pe mine mă fascinează de mult timp. Despre scris, rescris, corecturi, necesare sau nu, adică bătăliile obişnuite atunci când pregăteşti texte pentru publicare sau scrii doar de plăcere. Într-un an se întâmplă des. În trei, cu atât mai mult. După trei, începi să te gândeşti la alte lucruri, nu la cât ai crescut…

 

 

15 august 2010

Trebuia să mă şi apuc de treabă atunci. Până acum aveam cel puţin o poezie. Că de atunci m-am gândit de multe ori, bineînţeles, după cum era de aşteptat…

Scriu urât. De obicei neregulat (nu faceţi psihanalize tocmai azi…, chiar dacă vă pricepeţi). Depinde de foarte multe frumuseţea scrisului meu. Urâţenia de mai puţine, se pare. Nu am răbdare să scriu, dar nu pentru că nu aş iubi activitatea asta înnebunitoare de a scrie, ci pentru nu ştiu ce motiv ilogic… De obicei îmi place să văd literele formându-se sub degete, dar un centimetru dacă nu stau comod, s-a deşirat tot rezultatul.

Ar fi totuşi un motiv: vreau să spun prea multe şi probabil mă tem că o să uit să spun tot. Sau mania vitezei. Dacă aş fi forţată să stau o lună fără internet, cred că aş avea cel mai frumos scris. Sau scrisul pe care-l am în condiţiile de excelenţă…

În fine, zilele trecute am început să scriu poemul. A ieşit mai mult decât voiam. Nu cantitativ. A ieşit prea mult, am dat în fantezie; una nefantastică, dar de-a dreptul obraznică. În literatură, se admite orice depărtare de realitate, orice mutilare a ei. chiar cu pretenţia expusă de realitate/ biografie etc, precum în Orlando. Autobiografie. E suficient să ştii asta şi faptul că personajul masculin devine pe nesimţite feminin, fără ocazia de a identifica momentul exact (care oricum a fost un proces) sau cauza. Suficient să ştii acestea ca să te lecuieşti de încrederea în pretenţia de copiere a realităţii. Literatura e o farsă, o minciună, dar una care nu e păcat. Cel puţin nu prin asta (prin altele, da, sigur).

Şi atunci, trebuie să rescriu? Nu neapărat, dar probabil I will. Şi păstrez ambele versiuni.

h1

Tratament de egoisme

Ianuarie 23, 2011

Când mă simt egoistă şi trec la acţiune, cineva are de suferit. Celălalt, bineînţeles, pentru că îmi suportă semnele de întrebare ca şi cum ar trebui să fie ale lui cu orice preţ. Eu sufăr o eliberare în urma transferului de încărcătură, trimiţându-l asupra celuilalt, care îmi cară bagajele. Dar eliberarea nu e decât temporară şi anume până la întâlnirea cu privirea lui, când realizez că i-am pus în spate un bagaj ce nu-i aparţine şi îi răneşte fiinţa. Într-o clipă, avem doi suferinzi dintr-unul.

Când mă simt egoistă şi nu trec la acţiune, rămâne un singur suferind, adicătelea eu, care până la urmă va găsi într-un fel sau altul ieşirea din scorbură, amintindu-şi că nimic frumos nu se face cu pistolul, iar economia de zgârieturi va fi, sperăm, mai mare. Asta pare cea mai economicoasă soluţie (dar nu mă trag înapoi de la a asculta şi altele), iar pe vremea aceasta de indubitabilă criză, nu ar trebui să ne punem problema de a da altora ceva ce nu au şi nici nu cer.

h1

Fiu

Ianuarie 17, 2011

Mă ştii dinainte de a mă şti eu. Dinainte de a mă privi, tu mă priveşti deja. Mă chemi pe nume, pe un nume pe care numai Tu îl cunoşti de superficial.

Mă cadoriseşti cu credinţa pe care n-o pot crede şi mă iubeşti cu iubirea pe care n-o pot iubi, iar asta mă mustră mai mult decât toate certurile pe care ar fi drept să le îndur.

Ştiu că scara pe care vreau să urc nu se urcă de unul singur. Rămân jos şi ştiu ce sunt. Dar vreau să Fiu. Tu mă Fi-eşti în fiecare zi, eu mă sfiesc să Te privesc, dar e prea târziu. Sunt al Tău.

Şi Tu mă ştii şi mă ştiai, de-asta mă urmăreşti zilnic să-mi pui o oglindă în faţă. Să mă bucur tot mai mult că prin nu ştiu care taină m-ai tăinuit în Tine, deşi nu sunt. Ca să vreau să urc pe scară, să nu pot şi să Te rog.

Ca să-mi repeţi de fiecare dată că sunt tot al Tău. Şi azi!

h1

!!!

Ianuarie 12, 2011

A: !!
B: ?
A: !!!
B: ….
A: …?
B: .
A: ?
B: !
A: …
B: ??
A: !!!
B: !
A: !!
B: !!
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: ?
B: !
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: !
B: !
A: …
B: …

h1

Notă informativă

Ianuarie 8, 2011

Un fel de episod 2 la Nota de sub sol de aici.

Nu înţeleg ce îmi imputaţi
Întotdeauna am încercat să fiu
Şi chiar am fost
Nu-i aşa că am?
Am avut mereu,
Deşi am şi acum
un picior amputat,
mă rog, un niMic,
precum şi o bucată de inimă
amputare prin imputare
dar niMENi dintre cei importanţi
nu-mi impută nimic
aşadar ce dar îmi aduci?
Desigur, nu aveţi dreptate
Cu întrebările refuzate
Le-am refuzat pentru că
Nu le-am observat
În nicio stângă perfectibilă
Şi nu le-am observat pentru că
Am mai tratat şi răspuns
Domniilor voastre,
Acum trebuie să-mi răspund
Şi mie
La întrebări pe care nimeni
Nu mi le-a adresat
Şi de care nimeni
Nu va fi interesat,
Deci, vă rog,
Staţi liniştiţi la locurile mele,
Că acuşi le vând altora!

h1

Un conDamnat

Ianuarie 5, 2011

Cornelius Dupree, condamnat la 75 de ani de închisoare pentru jefuirea şi violarea unei femei, a fost eliberat acum, după 30 de ani pentru că s-a ajuns la concluzia că s-a făcut o greşeală (ce mai greşeală…). Testele ADN au fost cele care au demonstrat nevinovăţia bărbatului american. Se pare că, dintre toţi condamnaţii pe nedrept, acesta a fost închis perioada cea mai îndelungată. Părinţii lui au murit în acest timp…

Versiunea pentru sceptici: un puşcăriaş (nu importă cine, poţi fi chiar tu…) a fost găsit nevinovat după 30 de ani de stat în închisoare.

Ce se întâmplă cu compensarea timpului petrecut departe de ai lui? Ce i-aţi dori unei astfel de justiţii (păi, şi la americani?)? Sau ce credeţi că ar fi normal să i se ofere ca… aşa-zisa compensare?

Ce aţi fi făcut timp de 30 de ani, ştiind că plătiţi pentru altcineva şi poate nu veţi mai fi eliberaţi?

 

PS: Nu sunt întrebări retorice.

Rog să nu daţi răspunsuri „din cărţi”.

%d blogeri au apreciat asta: