Întrebarea din 25th Hour

Închisoare pe şapte ani pentru trafic de droguri. Îţi mai rămâne o zi să te aduni, să îţi aduni lucrurile, să îţi aduni prietenii şi familia, colegii de trafic, să respiri ultimele guri de aer cu marca „liber”, să îţi laşi câinele în grija cuiva care l-ar iubi, să îţi dai seama cine eşti, ce eşti şi mai ales… ce ai ajuns.

Acesta e Monty Brogan (Edward Norton) în 25th Hour (2002). Ani de zile, a avut răspunsuri la toate problemele pe care credea că le are, dar nu avea o întrebare destul de importantă: „încotro mă îndrept?”. Acum, după ce poliţia i-a percheziţionat locuinţa şi s-a dus glonţ către locul unde era ascunsă marfa, după ce s-a dat sentinţa de 7 ani lipsit de libertate, e târziu.

Furia şi disperarea care îl cuprinseră se descătuşează într-un moment în care, aflându-se în toaleta unui mic local unde lua masa cu tatăl său, se priveşte în oglindă. Cel de dincolo de sticlă resimte ura faţă de toate organizaţiile care mişcă în New York, toate grupurile sociale, economice, blestemă pe toţi pentru că trăiesc şi nu trăiesc cum ar trebui. Înjurăturile merg până la Fiu, căruia Îi reproşează că a suferit prea puţin cei 7 ani pe care trebuie să-i îndure el. Dar încheie cu o pauză după descărcarea nervoasă şi, uitându-se bine în ochi, recunoaşte că nu, el singur este de vină, doar el e cel care trebuie înjurat pentru că avea totul şi a sfeclit-o. Regretul, însă, pare să nu ţintească gravitatea faptelor proprii, cât mai mult că nu s-a oprit la timp pentru a nu fi prins.

Puţin cam târziu pentru schimbarea deznodământului. „Târziu” îşi spun şi prietenii când se gândesc la el, pe de o parte reproşându-i în gând că ştia care e riscul ocupaţiei lui şi totuşi a continuat, pe de alta reproşându-şi fiecare că nu l-au tras de mânecă atunci când au văzut că merge în jos. De-a lungul timpului, fiecare şi-a văzut de propriile gânduri şi afaceri; dacă treaba a mers bine şi aşa, în ciuda, atunci va merge oarecum şi de aici încolo. Complicăţenia apare doar atunci când se trage linia şi se scad punctele. E bine că se trage în timpul vieţii, îi dă timp lui Monty să se privească în oglindă şi să se mai privească şi pe viitor.

În dimineaţa următoare, când trebuie să lase tot şi să se prezinte la închisoare, tatăl lui insistă să-l ia cu maşina. Pe drum, tatăl îi propune un scenariu: el e gata să schimbe traseul maşinii.

Să urmărim:

**

**
Am preferat să vă las să vedeţi decât să citiţi. Un punct bun pentru regie (Spike Lee), mai ales în acest moment al filmului şi un alt punct bun că nu încearcă să îşi aleagă singur consecinţa greşelii lui. Un alt punct bun pentru întrebarea (nepusă) sugerată: quo vadis. O întrebare care merită pusă cât mai des, care merită şi răspunsuri cât mai în oglindă în timp ce urechile stau pâlnie către Vocea care poate răspunde până nu e târziu.