Archive for Mai 2011

h1

Mărturisire de onestitate

Mai 23, 2011

Elevii unui liceu teologic baptist din Timişoara primesc o teză mai deosebită la Doctrine biblice. Sub spaţiul rezervat numelui, au o mărturisire – cum că nu au copiat la acea teză – în faţa lui Dumezeu. O semnează dacă vor, nu e obligatoriu.

Elevii spun că e o practică normală. Profesorii mă gândesc că spun la fel; unul din ei a fost iniţiator al acestei proceduri anticopiat.

Eu încă nu m-am hotărât. Nu am o problemă cu cerinţa în sine, nu cred că sunt împotrivă. Dar am nişte întrebări care îmi vin în minte involuntar cu privire la utilitatea practicii.

E bine că se vrea responsabilizarea elevilor (că despre asta s-a vorbit şi asta se pretinde că se intenţionează; îi cred). E bine şi că se practică într-un liceu teologic (în altele nu ştiu dacă ar avea efect nici atât cât poate avea în cel teologic).

Dar câteva chestiuni. Faptul că semnarea lui e facultativă – spune profesorul – nu face decât să forţeze tot atât de mult elevul ca în cazul în care nu ar fi facultativă. Mă explic. Dacă semnezi, profesorul te „ia la ochi buni” din prima, acordându-ţi creditul omului onest. Dacă nu semnezi, va fi limpede că nu poţi mărturisi onestitatea ta în faţa lui Dumnezeu pentru că nu ai fost onest. Punct negru deja. Poate nu ar fi rău să nu se mai menţioneze faptul că semnarea e facultativă, lumea oricum ştie că e prea importantă şi ar putea încuraja la semnarea declaraţiei indiferent de situaţia concretă de pe hârtie.

Apoi, celui onest nu-i va fi greu să declare că nu a copiat. Declaraţia e în ton cu starea sufletului şi a faptei lui. Dacă vreunul copiază, el ştie că Dumnezeu îl vede şi ştie că nu este onest din partea lui, dar poate succesul (notei) contează mai mult. Faptul că semnează declaraţia este şi ea, se pare, în ton cu felul în care a procedat până atunci: dacă nu se simte la „primul” pas greşit, de ce s-ar simţi la al doilea?

Afară doar de situaţia (de dorit, de altfel) în care Duhul îl va convinge pe parcurs (în timpul tezei sau după) că a procedat greşit şi că e cazul să se schimbe pentru că Îl întristează pe El. Schimbarea aceasta de atitudine, însă, nu ştiu dacă e condiţionată în vreun fel de Mărturisirea cu pricina sau pur şi simplu convingerea Duhului care se află încă în el. La urma urmei, ei ştiu (iar din partea celor care studiază într-un liceu teologic te-ai aştepta cu atât mai mult) că Dumnezeu vede fiecare pas al lor şi că nu aprobă copiatul.

Ar mai fi o problemă. Ce se întâmplă cu tezele/ testele/ proiectele de la celelalte materii unde nu li se cere să semneze o astfel de mărturisire? Nu de alta, dar, dacă se obişnuiesc cu menghina, absenţa ei ar putea crea sentimentul libertăţii în sensul ei prost înţeles. Nici noi, adulţii nu stăm excesiv de bine la capitolul acesta, dar apoi copiii? (nu zic că nu sunt excepţii, cazuri particulare de maturitate precoce, dar nu vorbesc depre cazuri izolate, ci despre reacţia obişnuită a oamenilor şi dacă nu cumva îi putem influenţa prost.) Ar fi păcat ca responsabilizarea să fie declanşată numai acolo unde există presiunea din exterior. Gândiţi-vă la profesorii care sunt sau au fost violenţi cu elevii. Mai ales în vremea de dinainte de 89. Nimeni nu mişca în front. Şi apoi gândiţi-vă la profesorii care nu foloseau violenţa fizică pentru că nu credeau în ea şi la felul în care erau percepuţi de către elevi.

Ceea ce mă întreb e dacă are vreo utilitate această măturisire. Dacă aduce vreo responsabilizare pentru elev sau este cam tot acolo cu sau fără ea.

h1

Croială cu efect

Mai 17, 2011

După lucrul la un text legat de sinagogi şi construcţia acestora, mi-am spus că ştiu prea puţine şi am început să caut planuri de construcţie pentru biserici din diferite confesiuni. Fascinant. Târziu, dar mai bine mai târziu. Din nou fascinant. Şi, inevitabil, mi-am scăldat ochii la exterioare şi interioare.

Am rămas cu o imagine care nu s-a mai dezlipit de mine.

Asta (click pe ea):

 

Dacă nu e vorba prea mult şi de contribuţia obiectivului ales (dacă da, sper că doar puţin) în fotografiere, atunci biserica aceasta cred că te poate face să te simţi aşa cum ar trebui să te simţi într-o biserică: tu mic, mic, mic; ea mare, mare, mare; ca Cel pe care Îl reprezintă.

h1

Un punct perfect

Mai 15, 2011

– Nu fi nici tu aşa de săritoare. Preaprezenţa oboseşte, sufocă, nu ştii?
– Ba da, ştiu, dar mă străduiesc spre echilibru în fiecare zi. Cu ştiutul e mai uşor. Sau mai greu; dacă n-aş şti, aş fi absolvită. Aşa… cine să mă mai absolve, nu? Numai El, dar ei? Strădania se pune?
– Sub disciplină, eventual.
– Da, e drept. Şi just. Echilibrul oricum nu-l pot atinge aici. Înseamnă că o sfeclesc în fiecare zi în ciuda strădaniei de a găsi punctul perfect, ea (strădania) nemaicontând în economia efectului asupra celorlalţi.
– Cam aşa, ai găsit punctul (slab). Cel puţin unul din ele.

h1

Afterglow

Mai 13, 2011

Când să-mi întorc
tâmplele
în ziua de azi
ca-ntr-o uitare
de mine,
urmele sufletului tău
încă se mai mişcau
precum frunzele
după susurul vântului.

Sufletul îşi lasă
gustul în urmă
ca sarea dulce
a unei mâncări
invizibile
şi prelungi
a cărei rază
se întinde
de aici până
acolo unde sunt.
A cărei rază
nădăjduiesc să cunoască
mai bine decât mine
principiul
prelungirii nesfârşite
ca Lumina în beznă.

Să mă ajungă
şi la capătul
degetului
cel mai prunc.

P.S.: audio: Craig Armstrong – Glasgow Love Theme

h1

Metamorfoză

Mai 4, 2011

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

%d blogeri au apreciat asta: