h1

Metamorfoză

mai 4, 2011

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

Reclame

4 comentarii

  1. Din păcate, titlul ăsta e definitiv şi kafkian rezervat pentru schimbări nedorite. Tocmai fiindcă aici nu e cazul, contrastul e benefic…

    Apreciază


    • Aşa să fie! (Stai, de fapt, să vedem; să nu cumva să fie asta vreo stare intermediară şi, în final, să mă transform într-o sperietoare pentru cei mici şi Kafka să fi rezervat şi predestinarea pentru toţi uza-torii; cei mici, oricum, au grijă să contrabalanseze mereu prea-buna-impresie-de-sine.)

      Apreciază


  2. Matur jurnal… sa nu renunti la mersul tintit, chiar daca iti vor lipsi raspunsurile…

    Apreciază


    • Voi încerca să rămân pe poziţii, adică să mă mişc urcând în mersul acesta ţintit (cu un Ajutor şi cu oricâte ajutoare voi mai fi primind pe parcurs).
      M-aş bucura să fie matur, mulţumesc mult de gânduri. De cele mai mult de 71 de gânduri. 🙂

      Apreciază



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: