Archive for Iulie 2011

h1

Prezenţă

Iulie 30, 2011

Sufletul meu tânjea după El şi urechea mea Îi doreau cuvintele. Voiau să audă despre siguranţă şi pace, despre mâna Lui mare şi puternică.

Am dat să deschid Cuvântul Lui să continuu ce lăsasem început în Marcu. În grabă, degetele mi-au alunecat mai spre mijloc. Deşi am vrut să răsfoiesc spre Marcu, văzând unde îmi alunecaseră degetele, m-am oprit. Plângerile.

„Adu-Ţi aminte de necazul şi de rătăcirea mea, de pelin şi de otravă!”
Sufletul meu îşi aduce aminte mereu de ele şi este mâhnit în mine.
Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai sper:
Bunătăţile Domnului nu sunt la capăt,
Ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă: mare este credincioşia Ta!
„Domnul este de partea mea”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El.

Şi am continuat.

Dar am chemat Numele Tău, Doamne, din fundul gropii.
Tu mi-ai auzit glasul: „Nu-Ţi astupa urechea la suspinele şi la strigătele mele.”
În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat şi ai zis: „Nu te teme!”


El e sfânt. Şi totuşi mă iubeşte. El mă lasă să sufăr pentru nelegiuirea mea, dar îmi întinde mâna pentru a mă scoate la lumină şi a-mi arăta cum toate stau în puterea Lui. Şi puterea Lui împreună cu iubirea Lui sunt ca să-mi facă bine.

 

h1

Întrebare (unu din doi)

Iulie 29, 2011

Ce vrea un scandalagiu?

h1

The road to grad – God-ot

Iulie 28, 2011

Am recitit Aşteptându-l pe Godot (1949), Samuel Beckett, graţie unui examen de grad în învăţământ care se apropie, ştiind mai ales că ceea ce scriu aici mă va angaja mai mult în cercetare. Reacţiile în faţa piesei sunt cam aceleaşi cu cele avute după prima lectură, dar – aş spune – mai nuanţate şi poate mai întemeiate. Din categoria celor care nu au nevoie de temei prea mult sunt şi reacţiile de amuzament pe parcursul primei jumătăţi a comediei şi de plictis pe parcursul celei de-a doua jumătăţi. Cealalată reacţia are de-a face cu personajul Godot şi semnificaţia piesei per ansamblu.

*
VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?
*

Cele două personaje principale, Vladimir şi Estragon, se completează de minune, unii văzându-i chiar ca un cuplu; Vladimir e empaticul, afectivul, prezentul şi bine-orientatul în cadrul evenimentelor ce au loc (evenimente, vorba vine). Estragon e uitucul cu simţ mai terestru, mai practic, cu replici comice, dar mereu pierdut în spaţiu, cu nevoie de ghid, de ajutor. Ajutor pe care i-l oferă Vladimir.

Piesa are doar două acte, dar şi acestea par, în unele momente, prea mult. Cei doi aşteaptă împreună venirea cuiva căruia îi ceruseră ceva, pe care îl rugaseră ceva nedesluşit, uitat sau doar vag amintit. Însă ceea ce îşi amintesc cu certitudine e că aşteptarea după venirea lui e esenţială pentru ei.

Trimiterile la Biblie şi Dumnezeu sunt atât de numeroase, încât cu greu ar putea fi considerate accidentale. se pomeneşte despre cei doi tâlhari de pe cruce, dintre care unul este mântuit; despre Cain şi Abel, cu care sunt comparaţi nişte trecători cu care intră în vorbă în cele două acte; despre comparaţia cu Cristos etc.

*
VLADIMIR: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi…
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt… (Caută contrariul lui mîntuit.) … afurisit.
ESTRAGON: Mîntuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc.
*

Veşnica pornire a lui Estragon de a pleca, de a ieşi din scenă nu e singura repetiţie la care asistăm. O alta este realizarea faptului că nu pot pleca din acel loc unde s-au aşezat să-l aştepte pe Godot din cauză că el trebuie să vină. Nevenirea lui este văzută ba ca un lucru tragic care duce la spânzurătoare, ba ca un lucru neimportant, de îndeplinirea căruia nu depind, de fapt atât de mult cei doi. De fapt, repetiţiile acestea în dialogul lor vin din cauză că Estragon mereu uită locul în care se află, faptul că s-a aflat în acelaşi loc cu o zi înainte, persoanele cu care s-a întâlnit, bocancii pe care i-a avut, salcia lângă care au stat de vorbă. Iar Vladimir, „memoria lui activă”, este cel care i le reaminteşte mereu. Aceste repetiţii de replici nu fac altceva decât să ne inducă ideea – măcar sentimentul – că ceea ce vedem în primul act nu e decât o repetare a actelor anterioare din vieţile lor, care nouă nu ne sunt prezentate, dar care sunt pomenite, sugerate de către personaje. Şi că cel care se schimbă cel mai dramatic e timpul.

În fiecare zi, un băiat vine să îi anunţe că Godot a spus că nu poate veni azi, dar că sigur va veni mâine. Replica băiatului este aceeaşi în fiecare zi. Deşi băiatul este întrebat dacă nu cumva s-a înfiinţat şi cu zi în urmă, răspunsul lui este negativ. Curios este răspunsul lui cu privire la Godot, despre care spune că îl tratează bine. Pe el. Dar pe fratele lui, nu. Posibilă legătură cu tâlharii cei doi sau cu Cain şi Abel. Sau cu ambele „cupluri”. Curios şi oarecum amuzant plus filosofic este răspunsul lui aici:
VLADIMIR: Nu eşti nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi?
BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Şi?
BĂIATUL: Nu ştiu, domnule.
VLADIMIR: Nu ştii dacă eşti nenorocit sau nu?
BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca şi mine.

Aşadar, Godot există, se pare, dar nu se înfiinţează. Aflăm despre el că are barbă. Întrebat dacă Godot Îl reprezintă pe Dumnezeu, Beckett a spus că nu avea cum să-L reprezinte, pentru că scrisese piesa în limba franceză, iar semnificaţia pe care a intenţionat să i-o dea se află chiar în numele lui: provine de la godillot – un termen din slangul francez, însemnând bocanc. Mai târziu, întrebat din nou despre semnificaţia personajului Godot, şi-a mai îndulcit declaraţia, susţinând că, dacă textul transmite aşa ceva, atunci se poate să-l fi transmis fără să fie conştient. La un moment dat, unchiul lui l-a întrebat dacă e creştin, evreu sau ateu. Beckett a răspuns: „Niciuna din cele trei.” Cu altă ocazie, a spus: „Creştinismul este o mitologie cu care sunt foarte familiarizat, aşa că mă folosesc de el în mod natural.”

Adevărul e că scrierile pot trece mai departe chiar de autorul lor uneori. Bocancul Godot ar putea simboliza chiar bocancul lui Estragon pe care şi-l aruncă într-una din zile şi care e schimbat în următoarea zi, iar prin el veşnicul drum înspre aşteptarea cuiva care să vină să rezolve viaţa celor doi, singurul capabil să aducă salvarea lor – nu ştim din ce anume – în timp ce ei trebuie să-şi omoare timpul cumva, cât mai plăcut posibil, forţându-se să spere că va veni, să nu dispere etc. Sau bocancul Godot ar putea simboliza mai mult decât atât. Rămâne de dezbătut. A nu se uita că piesa face parte din teatrul absurd…

h1

Pietro di încercare

Iulie 25, 2011

Când am dat acum peste scena aceasta,

Petru i-a zis: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.”

Şi Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.”

Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru.

Marcu 14:29-31

am înţeles nişte lucruri neînţelese. Dacă Petru nu vorbea atât de hotărât, atât de sigur de el şi de viitorul în care urma să calce în scurt timp, posibil ca lepădarea să nu mai fi avut loc. Aşa îmi imaginez eu. Sigur că nu avem de unde şti, mai ales cu siguranţă, dar, cum evenimentele se întâmplă cu un motiv, a trebuit ca Petru să aibă atitudinea aceasta de neclintit; poate pentru a ne ajuta pe noi să vedem mai limpede datoria noastră.

E admirabilă dorinţa de a nu se lepăda de El. Pare că, pe lângă hotărârea din glas, există şi dorinţa – cumva lipsită deja de punctul culminant – de a face voia Lui. Însă cred că tocmai punctul acela culminant din momentul realizării evenimentului ar trebui să ne facă să fim mai puţin siguri de noi. Mai siguri de El, dar mai puţin de noi. Tocmai pentru că încă nu am făcut saltul şi nu ştim în ce fel se va rezolva încercarea la care suntem puşi, e lipsit de recunoştinţă şi de smerenie să considerăm că deja l-am făcut.

Îmi pare că văd acelaşi accent pus pe atitudine ca în Iov, adică mai mult decât pe acţiunea care o urmează, fiind aşezată chiar deasupra acţiunii, putând s-o amplifice pe aceasta din urmă, s-o scadă, s-o şteargă chiar, s-o reducă la zero, s-o valorifice. Un fel de „mândria merge înaintea căderii”. Un fel de nerecunoaştere a autorităţii, a atotputerniciei lui Dumnezeu de a schimba ceea ce vrea atunci când vrea El.

Mă vei ierta, Doamne, pentru atâtea siguranţe care Te-au jignit?

h1

Dr. Jekyll and Mr. Hyde

Iulie 25, 2011

No, no, it wasn't me, I didn't do it!

Oh, yes, it was, I saw you there!

h1

Aşa nu

Iulie 21, 2011

Well, să vedem, facem o încercare. Unii s-au pronunţat asupra polemizării. O fi suficient, n-o fi. Seamănă o ba. Cu ceea ce e pe bloguri sau nu numai sau simplu nu. Dacă nu, cum altfel?

„Calităţile şi cusururile noastre ies cu prilejurile polemice într-un implacabil relief. Polemica implică un ecorşeu al caracterului. O denudare morală. Desigur, nu poţi avea câştig de cauză în scrisul polemic dacă nu dovedeşti bună credinţă, consecvenţă, un respect faţă de preopinenţi, în afara căruia nu te poţi respecta nici pe tine însuţi. S-ar putea pune chestiunea cum să stimez pe un individ care, în fond, nu e demn de stimă. Simplu: nerăstălmăcindu-i spusele, ţinând seama de toate datele sale semnificative, respectându-i imaginea reală. Nu e demn să răspunzi tendenţiozităţii cu tendenţiozitate, injuriei cu injurie. Chiar dacă nu poţi evita ironia, persiflarea, sarcasmul, ele se cade a avea o justificare morală în ochii cititorului, care trebuie convins de logica şi de corectitudinea polemistului.”

(Revista Familia – Dumitru Chirilă de vorbă cu Gheorghe Grigurcu, Parada semnelor de întrebare, nr. 5, mai 1998, p.96)

h1

Protejat: Jurnal. Ceva incorigibil.

Iulie 16, 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

h1

Un pod. Fie două.

Iulie 14, 2011

Podul peste Crişul Repede.

Trei ingineri, un japonez, un american şi un român la o licitaţie pentru construirea unui pod.
Japonezu:
-Dom’le, noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp. În felul ăsta, câştigăm timp şi întâlnirea o facem cu ajutorul GPS-ului, cu eroare de centimetri.
Americanu:
– Noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp. În felul ăsta, câştigăm timp şi întâlnirea o facem cu ajutorul LASER-ului, cu eroare de câţiva milimetri.
Românu:
– Noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp.
– Păi şi?, spune comisia. Cum vă întâlniţi la mijloc?
– Păi dacă ne întâlnim, bine. Dacă nu, o să aveţi două poduri, na.

Acelaşi pod din mijlocul Crişului. Cele două părţi chiar se întâlnesc. Doar că soarele scoate limba puţin.

Şi totuşi, s-au întâlnit! Acum or fi stând la taclale! Despre ce şi-or fi vorbind unul altuia?

h1

Dia-man-tule

Iulie 10, 2011

Dia-man-tule, zboară mai jos, şi pe lângă trecători, să pot zări măcar colţul razei pe care o reverşi pe pământ după ce te-ai înfruptat din El. Zăboveşte o vreme pe alei ca şi cum nu ţi-ai aduce aminte că ai o călătorie îndelungată înainte ca să am timp să uit de timp şi să mă minunez de îngemănarea dintre Lumina Lui cu a ta.

h1

Enter a title

Iulie 7, 2011

Să tac împrejuru-Ţi
la umbra cuvintelor Tale
gingaşe şi tari
Să mă plec cât mai jos
să rămân nevăzut
fără grai să ascult
înainte să mă taci Tu
ca la mângâierea de final
să tresar.

h1

La final de examene

Iulie 1, 2011

Doar ştiam că examenele de final de ciclu se vor duce pe una din apele sâmbetei. Doar am mai scris. Doar am mai trăit filmul acesta în câteva reluări. Dar la fiecare final, îmi ies din (s)fi(nţi)re când mi se spune: „Doamna, ăia ce n-or învăţat tot liceul o să ia mai mult decât noi. Numa’ să putem intra la facultate cu notele alea.” Ce satisfacţie să le pot evidenţia că vor avea, de fapt? Ce consolare să fie pe măsură? Să lupte în virtutea corectitudinii care îi va lăsa ultimii pe listă cu singurele note reprezentative pentru materia cenuşie din cap? Iar noi, care ştim de început replica lor din final, îi îndemnăm să înveţe ca şi cum am fi uitat, ca şi cum am spera prosteşte că anul ăsta, totuşi, poate. O fi şi uitarea asta un fel de virtute neîncadrabilă în vreo categorie de ne putem enerva la infinit cu fiecare generaţie care suferă şi se îngreţoşează pentr mizeria pe care o perpetuăm.

%d blogeri au apreciat asta: