h1

The road to grad – Darul lui Humboldt

August 19, 2011

“La fel se întâmplase în primăvara trecută, când mă aflam cu Renata în tren spre Chartres şi ea îmi atrăsese atenţia asupra peisajului: „Uite ce frumos e aici!”. Am privit şi, da, într-adevăr era frumos. Dar o singură privire mi-a fost de-ajuns. În felul ăsta economiseşti o grămadă de timp. Întrebarea este însă ce-ai de gând să faci cu minutele câştigate prin asemenea economii.”

Charles Citrine, personajul principal al romanului Darul lui Humboldt (1975, premiată cu Pulitzer în 1976) şi – după mulţi – imaginea autorului însuşi, e o fiinţă care fascinează. Nu de la prima vedere, ci în timp. Fascinează prin îmbinarea de inteligenţă şi sensibilitate, bunătate a sufletului. Este o provocare, deşi nu dă semne că ar fi creştin.

Din anumite puncte de vedere (pragmatice, bunăoară, aşa cum era America anilor 30 şi mai încolo), ar putea fi caracterizat ca excesiv de credul, un naiv în toată regula, deşi om în toată firea, când ar trebui să aibă parte de stabilitate financiară, familială; un om care ştie multe despre nimic, după cum spunea chiar el: „Ştiam tot ce se cuvenea să ştiu şi nimic din ce-ar fi trebuit într-adevăr să ştiu.”

Scriitor, îl are ca mentor pe Fleischer von Humboldt, un poet de succes în cădere, cu viaţă dezordonată şi reacţii imprevizibile. Când Citrine devine faimos în urma popularităţii unei piese de teatru, Von Trenck, Humboldt e cuprins de invidie, implicându-l în diverse scandaluri. Romanul începe cu moartea în dizgraţie a lui Humboldt, ceea ce declanşează în Citrine un lung şir de meditaţii pe tot parcursul romanului. Humboldt fusese cel care la un moment dat în trecut îi propusese lui Citrine să devină fraţi, schimbând între ei nişte cecuri în alb în semn de încredere acordată. Tot Humboldt urma să fie cel care va încasa pe acel cec tot câştigul lui Citrine de pe urma piesei Von Trenck.

Însă dispariţia lui Humboldt îl face pe Citrine să îşi amintească momentele importante ale prieteniei lor şi să le preţuiască, în ciuda ultimilor ani dezechilibraţi de nebunie trăiţi de Humboldt. Refuză să-i facă rău în publicaţiile vremii, deşi I se cer informaţii picante despre el. La fel face şi cu ceilalţi prieteni şi cunoscuţi, cu fosta soţie, cu prezenta prietenă; nu le poate refuza favoruri, se dă în măsura în care poate, deşi se ruinează; împrumută sume uriaşe de bani, girează pentru persoane care nu-şi plătesc datoriile. Nu cedează psihic. Cel mai afectat e la despărţirile de iubita sa, Renata, şi în ziua în care e hărţuit de către un wannabe mafiot.

Şi cel mai mult îl preocupă sensul existenţei, legătura dintre conştiinţă şi somn, problema plictisului şi tot felul de subiecte care îi depăşesc pe majoritatea interlocutorilor lui, interlocutori care, însă, îi recunosc inteligenţa.

Şi, ca un fel de returnare a pierderilor suferite şi a întâlnirii în armonie dincolo de moarte, Humboldt îi lasă lui Citrine prin testament schiţa unui scenariu de film pe care să-l scrie şi cu care să aibă parte de câştig. Undeva în nebunia şi agresivitatea lui Humboldt, mai rămăsese prietenia şi dragostea, la care ajungem şi rămânem atât de greu şi la ideea căreia Citrine nu renunţase.

Unul dintre personaje spune despre Citrine la un moment dat: “Ai un caracter foarte bizar, dar există în tine o anumită… nu ştiu cum s-o numesc… o anumită demnitate. Dacă tu-i spui suflet şi eu îi spun psyche, ai probabil raţiunea ta. Tu ai suflet, Charles. Ceea ce-i un lucru uimitor astăzi la un om.”

Anunțuri

I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: