Archive for Septembrie 2011

h1

Oglinzi

Septembrie 25, 2011

Am stat de vorbă cu un domn de altă confesiune. La un moment dat, veni vorba de bisericile pe care le frecventăm. Printre altele, nu s-a putut abţine:

– A noastră e singura adevărată.

– Da? De ce?

– Pentru că e cea mai veche, numai de la noi aprind lumânări de Paşti la Ierusalim…

– Şi asta ce înseamnă?

– Că şi Isus a avut aceeaşi religie.

– Eu sper ca, în rai, să ne întâlnim de mai multe confesiuni.

– Aaa, rai… Eu nu cred că există rai, viaţă după moarte. Eu cred că aici se termină totul. Ţărâna se întoarce în ţărână şi gata.

– Păi cum nu credeţi? Dar mergeţi la biserică.

– Da, merg.

– Şi atunci de ce mai mergeţi dacă nu credeţi ce spun ei acolo? Nu asta ziceaţi că e credinţa adevărată?

– Eu nu cred că sufletul omului mai trăieşte după. Asta nu.

– Păi, dacă numai pentru viaţa asta trăim, e prea puţin.

Apoi discuţia a mers pe alte căi. N-am mai revenit. Bineînţeles că m-am mirat de vehemenţa cu care apăra ceva ce, de fapt, nu făcea parte din el. Îmi şi părea rău că aşa crede, dar mă şi minunam.

Seara, m-am gândit la mine. Tot aşa fac şi eu. Puţin diferit, dar teribil de asemănător. Cred. Eu cred. Într-un Dumnezeu atotputernic. Dar, de fiecare dată când mă îngrijorez pentru mine, pentru ceea ce se va întâmpla în viitor, pentru relele care se pot petrece, când mă cutremur imaginându-mi ceva rău, când uit că fiecare fir de păr din cap este în Mâna Lui şi nimic nu se întâmplă fără ca El să o fi îngăduit, spun, de fapt, acelaşi lucru. Tot atât de aberant. Tot atât de prefăcut.

h1

Traseu fără eu

Septembrie 17, 2011

Participa şi ea la cursa aceasta. Nu era nevoie să treacă linia de sosire prima, nu era nevoie să rupă ea panglica învingătorului. Se califica doar dacă termina cursa şi alerga corect. Îi era groază, în schimb, să se antreneze; o apucau toate durerile numai de la primele mişcări. Acum se înscrisese, îi era pe undeva ciudă că alesese să se înscrie. Ştia că, la cât alergase, nici nu avea ce să caute la linia de start. Se va face de râs faţă de ceilalţi participanţi cu care se cunoştea de ani buni. Îi va fi ruşine şi de ea dacă se va împiedica pe pistă.

Se înscrisese, era deja un fapt. Se convinse că numai o minune o va ajuta să se califice şi că premiul ei e eşecul. Ştia că toţi ceilalţi colegi ai ei erau mult mai bine antrenaţi. Se hotărî să nu-i pese de rezultatul final de pe teren, să meargă liniştită încredinţată că merită să eşueze, iar, dacă va ajunge la capăt, va fi doar o Mână a Dumnezeului care ţine toată viaţa ei. El se va descurca cu viaţa ei mai bine decât şi-ar putea ea plănui.

Se linişti. La vederea concurenţilor, i se lumină faţa de bucuria revederii lor. În ultima perioadă, nu se mai întâlneau decât la astfel de evenimente cu adrenalină prea multă. Se mirau de seninătatea de pe faţa ei, de împăcarea cu care îi întâmpina şi cu care depănau amintiri împreună. Răspundea la fel:

– A, nu sunt pregătită pentru cursa aceasta. Eu am venit cu ideea că nu merit să văd linia de sosire. Dacă o văd, va fi pentru că voi avea parte de o minune divină.

Cursa începu, muşchii se încordară, mulţi o tăiară înainte. Ea continua să privească în faţa ochilor ei, pe culoarul care îi era destinat. Refuza să se compare cu vitezele celorlalţi.

Termină cursa la timp. Ea nu avea dreptul să se afle dincolo de linie şi în fiecare minut îşi reamintea. Dar totuşi se afla. Toţi cei ce ajunseră dincolo, se felicitau. Când ea privi înapoi pe traseul pe care îl făcuse, văzu pe cineva cunoscut prăbuşit pe teren. Timpul expirase, cursa se sfârşise. Omul se pregătise mult pentru acel concurs, iar ea ştia că el merita să fie poate chiar primul la linia de sosire. Însă făcuse întindere musculară subit şi ratase tot. Dar pentru ea fusese hotărât să fie purtată pe Braţe. Aşa că ochii i se umplură de lacrimi.

„Uşa aceasta am deschis-o Eu pentru tine şi drumul acesta Eu am vrut să ţi-l fac uşor. Doar ca să ştii că Eu sunt Singurul în care merită să îţi pui nădejdea.”

h1

Ochiodigitalocentrale

Septembrie 12, 2011

În aşteptarea tulburării apei

 

La tulburarea apei

 

h1

(Re)Ferire vizuală

Septembrie 3, 2011

„Cei care Îl pictează pe Hristos îi reprezintă sau nu divinitatea în icoană: dacă da, înseamnă că Îi violează natura esenţială şi anume că e mai presus de descriere şi circumscriere; dacă nu, atunci despart cele două firi ale lui Hristos şi implicit persoana sa unică. În ambele cazuri, ei se fac vinovaţi de blasfemie şi erezie împotriva persoanei lui Hristos care fusese definită de sinoadele ecumenice, în special cele de la Niceea şi Calcedon sau, după cum afirmă împăratul Constantin al V-lea, probabil cel mai profund teoretician iconoclast, „dacă cineva face o icoană a lui Hristos, … înseamnă că a pătruns cu adevărat în adâncimile dogmei nedespărţite unirii a celor două firi ale lui Hristos”, elaborate de aceste două sinoade.” (Nicephorus – Împotriva iconoclaştilor, citat în Jaroslav Pelikan – Isus de-a lungul secolelor)

%d blogeri au apreciat asta: