h1

Scrisul care confiscă

Iunie 24, 2012

”Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te împiedică să trăieşti. Nu orice muncă te confiscă pe dinlăuntru. Poţi încărca o vagonetă cu cărbuni, sau poţi semna hârtii administrative, şi mintea îţi aleargă liberă. Timpul dumitale interior, singurul care contează, îţi aparţine. Poţi munci visând, sau amintindu-ţi, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocaţii, şi în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv.” (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene, pg. 31-32)

Dar de ce să muncești ceva gândind altceva când poți munci și gândi același lucru?

Bine, ar fi o mulțime de alte reacții, dar vi le las vouă. 🙂 Să auzim.

Anunțuri

5 comentarii

  1. Probabil că scrisul te confiscă întrucât are de a face cu exprimarea gândirii. Nu poți gîndi și nu-gîndi în același timp. (Poate exista o dublugîndire orweliană însă nu concomitentă.) Iar gândirea pare să fie o înșiruire logică de bucățele de informații corelate. În munca fizică sau de alt gen pot interveni automatisme și reflexe care îți degajează gândirea pentru alte tărâmuri. Scrisul, spre deosebire de vorbire, are uneori potențialul mai îndelung al auto-reflectării asupra exprimării, o auto-cenzurare accentuată. Acest lucru demonstrează totuși că scrisul nu este chiar așa confiscant. căci în perioada scurtă de așternere (electronică sau cu cerneală) a simbolurilor pot interveni noi idei și piste, revizuiri și anulări. Acum, împingând lucrurile mai departe, dacă ai un calculator care este setat pe voice recognition (recunoașterea vocii) și el înregistrează și transcrie pentru tine ceea ce vorbești, poți pluti pe apa piscinei, face mâncare, urca munții etc. Cred că Eliade se concentrează si se exprimă pe scrisul vital (nu epigonic). Unul este scrisul unei povești pentru copii sau scrisul jurnalistic pentru bani și altul este scrisul pentru abordarea unui destin (chestiuni de moarte și viață, ex. o scrisoare pentru copilul tău care vrea să se sinucidă) sau abordarea unei ideologii de schimbare a lumii (respingerea ideologiei sclavagiste, naziste, evoluționiste etc). Altul e scrisul de pe buza unei descoperiri epocale și altul e scrisul amintirilor din copilărie. Unul e scrisul unei demonstrații logice științifice foarte complicate și altul este scrisul unei rețete culinare. În funcție de importanța subiectului vine și dimensiunea confiscării. În cele din urmă, unul este scrisul unui bărbat, care în general îl confiscă – pentru că el (pentru un lucru de calitate) poate face doar un singur lucru odată (cu excepții napoleonice) și altul este scrisul unei femei, care, dacă ar fi posibil, ar scrie cu o mână, ar călca rufe cu cealaltă, cu un picior ar legăna „covata” cu pruncul și cu celălalt ar mângâia pisica. 🙂 Eliade era bărbat. 😦 🙂


  2. hahahahha, nu cred că merge regula generală de distribuție a atenției aplicată și aici. Mai degrabă aș spune asta vizavi de diferențele dintre generațiile de copii de acum: gimnaziștii și liceenii de azi (dar nu numai): își fac temele cu un ochi la messenger, cu alt ochi la un joc de computer, cu urechea la muzică, între timp îi mai dă bip un prieten să iasă afară etc.

    Iar ideile cele noi de revizuire, anulare și altele asemănătoare ar fi parte din aceeași activitate: nu se încalcă principiul concentrării la scris, mai ales dacă e și pe scrisul aceluiași text.
    Bine, la urma urmei, nu poți opri mintea să circule măcar puțin, nu știu dacă e aplicabil bancul cu Ioanea:

    – Ce faci, bade, stai și te gândești?
    – Nu, numa stau.

    Care, de altfel, are o activitate foarte confiscantă, trebuie să recunoaștem. 🙂

    Eu mă gândeam la pauzele de gândire pe care le iei în timp ce răsufli intelectualicește atunci când scrii. Bărbatul ăsta (de care spui, ideea de bărbat, că tot veni vorba de idei) nu-și amintește, de pildă, ce unealtă meseriașă văzuse la piață cu o zi în urmă și pe care și-ar cumpăra-o dacă poate face rost de bani astfel încât să nu-l bată la cap nevasta că e cheltuitor sau că ar trebui să repare ceva țevi pe la apartament sau casă că iar se vor sparge când îi e lumea mai dragă? sau mă rog, voi știți ce alte gânduri.


    • OK! 🙂 Eliade, cred că întrupează esența acestei meditații în cuvântul vocație. El se referă la „chemare”, menire, pasiune sau chiar posibil idolatrie. Și în „munca săvârşită întru împlinirea unei vocaţii, şi în primul rând scrisul” el lasă ușa deschisă pentru alte domenii. Sunt convins că și muzica (interpretare și compoziție), lutieria (cea cu pasiune), câștigarea sufletelor, câștigarea de avere, sculptura orice domeniu căruia îi dedici viața și care solicită TOATĂ atenția este la fel de confiscant. Toate pot fi înrobitoare, Pentru Eliade a fost scrisul, pentru alții sunt drogurile, pentru alții este lupta pe front etc. Oriunde sufletul este pus cu întregime, locul acela este confiscant. Căci acolo unde esența ființei noastre și sediul cognitiv se concentrează celelalte lucruri trec în zbor pe lângă, nebăgate în seamă. Frumos ar fi să avem harul de a fi confiscați de iubirea de Dumnezeu. Să scriem cu viața noastră credincioșie, bunătate și iubire.


      • De acord.


  3. Reblogged this on Persona and commented:
    Nu cred ca este rau deloc faptul ca suntem ‘confiscati’ de scris. Aceasta nu este nicidecum singura forma de abandon in experienta umana. Este suficient sa ne gindim la experienta sexuala sau, in si mai mare masura, la extazul religios.
    Abandonul imi pare a fi o fosra de co-participare, de supra-constiinta.
    Nu vad nimic rau in asta. Dimpotriva.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: