h1

Sola solo

Ianuarie 23, 2013

Găsesc într-un roman o replică ce mi se lipește de creier și mai ales de inimă:

întotdeauna trebuie să avem lucruri pe care le regretăm; ne ține smeriți”.

Am întâlnit oameni la care am văzut din prima că au întotdeauna ce regreta. Că nu duc lipsă, că nu sunt săraci în regrete și, deci, nici în analiza de sine. Și, deci, în aprecierea corectă de sine. Pentru că, dacă toți păcătuim, toți ar trebui să avem din plin ce regreta (pentru mine, întâlnirea cu un om smerit mă face să îmi dau seama că de mult trebuia și eu să fiu așa). Însă aceasta nu vine prin forțe proprii.

Nici vindecarea regretului și transformarea lui în viață din belșug și în Bine nu vine prin forțe proprii. Nu singuri ar trebui să încercăm să devenim mai după placul Lui.

Anunțuri

26 comentarii

  1. „nu singuri ar trebui sa incercam”? …. esplica 🙂


    • Nu, nu. Eu vreau să esplice voi! 😀


      • Pai inteleg citatul, si da cred ca are dreptate, ne sunt necesare regretele, ce nu inteleg e asta ultima…


      • Poți să nu fii de acord cu ultima și apoi să ne spui de ce. Iar apoi om mai vedea.


      • Asa ceva…


      • Hahahahahha!
        Ok, eu cred că nu poți lupta singur cu regretul, pentru simplul fapt că nu te poți schimba singur în ceea ce trebuie. Cel care ți-l vindecă și transformă în ceva Bun este numai un Altul, nu tu.


  2. Foarte adevărat, cred. Totuşi, rămâne problema sinergiei. Solo synergeticos arată uneori ca Pseudo monergeticos, pentru că de fapt habar nu avem ce să facem ca să se reverse (iarăşi?) harul.


    • Rămâne problema. Eu m-am gândit că regretul devine ceva pozitiv pentru viața noastră numai dacă venim înaintea Lui și Îi cerem Lui să ne transforme și să ne facă regretul suportabil, iertându-ne. Altfel, regretul mai degrabă cred că riscă să ne roadă mai degrabă decât altceva. Asta am început să simt și să gândesc eu lately, nu spun că asta e vreo formulă magică, sigură și completă. Nu m-aș putea pronunța asupra monergismului așa în general, că în cazul lui Pavel, acel moment a fost fără vreun efort din partea Lui (chiar dimpotrivă); și nu știm cum vrea Dumnezeu să lucreze în fiecare caz. Dar dacă mă gândesc în dreptul meu, nu aș vrea să presupun că e datoria lui Dumnezeu să mă sfințească cu forța, chiar dacă sper ca uneori să facă și așa.


    • Efortul sinergic este oricum mai important pentru a rămâne în Cristos – deși toate începuturile, sfârșiturile, intrările și ieșirile ne sunt în mâna Lui. Poate că ni se cere efort în fiecare dintre daruri – credință, nădejde, dragoste.


    • Mă verific: mai important decât care? monergic?


    • Nu, mai important decât pentru a ajunge prima oară în El.


    • Scuze, mă mai verific cu o chestiune. Efortul sinergic se referă la drumul dintre ”prima oară” și ”finalul final”? constanța sau chiar creșterea pe parcursul drumului?


      • Habar n-am, dar simt că pe drumul ăsta sunt marile pericole. Știi cum e cu casa curată în care revine mai multă mizerie decât era la început… Nu știu dacă se poate vorbi de constanță și creștere asigurate prin vreun fel de efort – căci prin har ne poate El asigura tot ce este voia Tatălui, inclusiv un jug ușor ca fulgul.


      • m-am deșteptat la final, că am citit inițial accentul pe ”mai important”, dar tu puseseși accentul pe ”pentru a rămâne”. Câtă diferență, deși nu e necesară nicio altă modificare de punctuație.

        Bine, poți trece cu vederea faptul că am pomenit de constanță (păcat că nu e vreme de Constanță, dar măcar e de mazăre), e doar un fel de a spune, nu-mi imaginez că drumul poate fi doar ascendent și atât sau că ar fi asigurat pentru că și eu cred în paradoxul ”numai Dumnezeu – dacă eu”.


    • Și cred asta pentru că e libertatea Lui să ne aleagă sau nu, a noastră să ne smulgem din mâna Lui sau nu.


  3. Eu nu-mi dau seama care ar fi mai important dintre cele două. Cu siguranță pe drumul gata început stă cineva să ne tragă înapoi întotdeauna, dar stă să ne tragă și înainte de a-l începe și accepta. Cred că sunt etape/ momente și încercări în fiecare dintre etape, pe măsura lor. Dar, bine, așa îmi pare mie.


  4. Nu poate fi același lucru, aceeași gravitate, din cauza păcatului de neiertat. Nu-l poți face decât după.


    • Și asta sună plauzibil.


    • Însă ceea ce vedem noi grav ar putea să nu fie și la fel de important pentru El. Înțeleg gravitatea de care spui, dar nu mă poci pronunța care situație poate fi mai tristă sau mai importantă. Că totul depinde de cursul relației Dumnezeu-om sau de predestinare-alegere.
      Sau mergi pe ideea că ”mai bun e sfârșitul unui lucru decât începutul lui”?


    • Cami, dacă Mântuitorul n-ar fi strigat pe cruce ce-a strigat, înviind apoi din morţi, aş fi zis şi eu că sfârşitul de drum contează cel mai mult. Dar cred că nu contează ceea ce ne zdrobeşte şi ne doboară în ochii noştri şi ai oamenilor, ci judecata Celui ce ne poate învia. Slavă şi mărire Lui în veci! (Na, că am început să sun a catolic!)


      • nu mai prișep.


      • E paradoxal…


      • Însă poți să suni a catolic liniștit, nu mă deranjează.


      • Cred totuși că nu m-am făcut eu înțeleasă la porțiunea cu sfârșitul; eu mă refeream la sfârșitul vieții omului, ca ”încununare” a rămânerii în El, legând ideea asta de a ta, în care ziceai că parcursul e mai important decât începutul.


      • Ba te-ai făcut alright. Probabil că toate contează, numai că eu unul nu ştiu în ce măsură, şi nici nu trebuie să ştiu pentru că Judecata nu e my lot. Tot ce mi se pare că înţeleg ar fi că efortul e relativ mai important pentru rămânerea în Cristos, dar asta nu înseamnă deloc că aş putea fi sigur că sfârşitul fiecărui om e decisiv la Judecată, fiind mai important decât orice altceva s-a mai petrecut cu omul acela sub ochii lui Dumnezeu. Un om şi-a trăit toată viaţa împlinind voia Tatălui, iar altul ucigând şi furând. Un om a strigat către Tatăl că se simte părăsit pe cruce, altul a plâns cu bucurie şi căinţă. Amândoi au murit şi amândoi sunt în Rai. Concluzia este una singură: trebuie să împlinim voia Tatălui, deşi nu depinde de noi nici s-o cunoaştem, nici să avem puterea de a o duce până la capăt. Nu ştiu dacă avem nevoie de mai multă informaţie sau de mai multă siguranţă.


      • Și eu cred astea.
        Nu ar trebui să avem nevoie de informație mai multă, nici de siguranță, deși pretindem că nu putem fără ea. Poate tocmai ăsta e unul dintre lucrurile care ne crește pasiunea, dragostea; faptul că există acea nesiguranță, care se leagă oarecum de regret.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: