h1

rosturi virtuale

Martie 6, 2014

La ce om fi chemați în epoca blogurilor rapide și gratuite? La dialoguri intelectuale pe detalii teologice care nasc ieșiri nervoase și crâmpeie de orgolii? La dezbateri de show tot mai asemănătoare cu cele politice de la teve? La întreceri de argumente și raționamente care de care mai sofisticate întru exhibarea capacităților? La formarea de tabere și clanuri? La tolerarea celor pe care nu-i iubim? La simularea iubirii inexistente? La stilizarea ironiilor pe care ni le lăudăm ca și cum ar fi mari dovezi de prietenie și de inteligență? La găsirea unor idei cât mai creative ca să fim cât mai diferiți de restul lumii într-un exces de autenticitate cu orice preț? La colectare de likeuri și oripilare de dislikeuri? Oare la ce om fi chemați?

Anunțuri

23 comentarii

  1. Cred că fiecare trebuie să-şi răspundă, dar nu neapărat de la început, şi nici nu după acelaşi timp pentru toată lumea. Pentru că individuala chemare (da, cred că nu este uniform definită) trebuie găsită, săpat după ea, luptată pentru, mizerabilitată, handicapată prin foc, prin spăngi, prin glonţi, prin fum (şi prin mii de baionete). La urmă, poate că exact la lista (neagră) a lui Cami or fi unii chemaţi, alţii la lista albă, alţii deloc. Dacă nu se risipeşte fumul, n-ai cum să ştii.


    • time will tell. nu știu dacă e potrivit spus lista mea neagră, având în vedere că m-am inclus (nu formal).


    • Eu vedeam lista aia ca fiind de chestii, nu de persoane? Retrag atunci, zic lista semnelor de întrebare separate prin chestii? Şi eu m-am inclus, desigur?


      • a, nu e o problemă, însă eu le vedeam mai mult ca pe niște îndoieli, semne de întrebare, așa. nu neapărat ca verdicte. adică era ceva mai nedefinit sau nedefinitiv.


      • Auzi, dar de ce întrebi la toate? Sau ca să subliniem accentuat că e vorba de semne de întrebare?


      • Da, mă jucam şi eu. Este o permanentă tensiune între a avea o anumită chemare şi a fi chemat la ceva, poate se potrivesc, poate nu, poate ne putem schimba, poate nu, poate avem şi chemarea la care suntem chemaţi, poate nu… Oricum, un creştin este chemat să fie desăvârşit, dar nu are această chemare, deci nu ar trebui, cred eu, să poată fi vreodată mulţumit cu răspunsul său la chemare.


      • Mda, nu mă gândeam la chestiile la care ai chemare; atunci nu ai mai avea probleme cu împlinirea. Probleme cu împlinirea sunt când ești chemat și nu mergi. Lansam întrebările tocmai pentru a vedea ce răspunde fiecare (în dreptul lui, că nu prea poți răspunde oricum în dreptul altuia) apropo de faptul că spuneai să-și răspundă fiecare.


      • Înţeleg. Eu mă gândeam că problema cea mai mare ar fi dacă ai chemare (adică eşti talentat, ţi se potriveşte ca o mănuşă, eşti dotat din născare) tocmai pentru chestiile de pe listă… Atunci tocmai împlinirea devine o neîmplinire, pentru că ştii, probabil, că nu eşti chemat la ceea ce faci cel mai bine.


      • sau ca să mă fac mai bine înțeleasă, mie mi se pare că tu te gândești la ceea ce se cheamă înclinație, nu chemare. dacă așa îți vine din născare să faci. nu chemare. iar înclinațiile astea le avem toți, nu scapă niciunul. doar că or fi probabil diferite de la un om la altul.


      • Cum de te gândeai la situația asta?
        Apoi, dacă ai chemare la ceva, important ar fi să iasă ceva bun în final, nu? Dacă acea chemare nu duce la ceva bun, înseamnă că nu este o chemare. Cel puțin nu de la El. Sau?


      • Exact, așa e, era balansul între înclinație și chemare, uneori confuzia dintre ele, alteori neputința.


  2. Camix, da’ de tehnicieni „duhovniceşti” sau de tehnicieni stricăcelnici ai duhurilor şi minţilor oamenilor ai auzit până acum?! de tehniceni fără chemare, nepăstori, care se pricep la fente logice de tot felul, dar fracturaţi rău de tot în duhovnicia proprie?


    • Hmm, de ăia pomeniți la urmă, cred că da. Nu știu dacă identific bine tehnicienii. Însă nu aș vrea ca accentul să cadă pe persoane care, că asta ne face să arătăm cu degetul, ci mai degrabă spre acțiuni care. Că acțiunile ne pot aparține și nouă, și altora, în momente diferite.


  3. Poate ar trebui sa acordam mai multa importanta provocarilor inteligente decat `chemarilor-de-onorat`.Provocarea inteligenta ne (mai) tine cu ochii deschisi si cu mintea treaza. Chemarea pe de alta parte, ne poate rupe de contextul lumii in care traim. Asa incat se pune intrebarea: ce e mai de dorit: chemarea de implinit ori provocarea de confruntat?


    • Mie nu mi se pare că cele două puse în antiteză sunt neapărat de pus în antiteză, cel puțin eu le văd și suprapunându-se. De exemplu în cazul ăsta. Dar așa văd eu, așa mi se pare mie, nu e obligatoriu să vadă toți la fel. Chemarea poate fi și de înfruntat o provocare, de ce trebuie ales fie… , fie…? Sunt de acord că provocările inteligente sunt importante, și pe mine mă stimulează și mă mobilizează, dar eu nu mă legam de ele în sine. Mai mult de atitudinea cu care ele se fac sau cu care se pot face uneori.
      Iar dacă cumva omul – unul – trebuie să aleagă neapărat între o variantă sau cealaltă dintre cele pe care ni le-ați dat, probabil va alege în funcție de niște variabile ale spațiului, timpului…

      Eu notez toate răspunsurile, nu le contrazic. Eventual reformulez ca să mă asigur că m-am făcut clară.


      • daca am inteles bine, suntem chemati sa infruntam provocari, sa dam la o parte obstacole, sa sfidam neprevazutul. cred ca ai dreptate. la nivel general uman, una chemarile noastre este aceea de a face fata provocarilor. iar aceasta nu doar pentru a supravietui, ci si pentru a ne cunoaste si valorifica mai bine calitatile, adica limitele. provocarile inteligente pe de alta parte, cum ar fi dezbaterea, implica dialogul ca forma de comunicare, discutia inteligenta care suspenda oarecum urgenta chemarii de data aceasta sub forma convingerii-convingatoare. in cadrul unei discutii libere, convingerile ar trebui nu atat sa infrunte, cat sa se confrunte cu provocarile lansate in vederea analizarii si nu a straduintei de a convinge cu orice pret. acum e randul meu sa ma intreb daca m-am facut destul de clar spre a fi inteles…


      • Mie mi se pare că v-ați făcut înțeles, da. Cred că ați fost mai complet decât mine. Aveți o voce familiară..
        Păi, convingerile nu ar trebui să nască dorința de a convinge, dar se întâmplă. Probabil de teama de a fi nu convins de adevărul celuilalt sau, mai mult, de teama de a nu fi pus în situația de a recunoaște că și adevărul lui e sau poate fi un adevăr (tot atât de bun sau mai bun decât al nostru) pentru noi.


  4. Reblogged this on Persona and commented:
    Cami ne pune o serie de intrebari la al caror raspuns se asteapta ca deetul sa arate mai degraba catre noi. decit catre altii.. Eu unul incerc, si nu e comod deloc.


  5. `de teama de a…` ori, `de teama de a nu…`, ramanem adesea incalciti in urzeala nedumeririlor noastre neampartasite.


    • îhm, prea mult din viață o dedicăm ei.


  6. Inteleg autenticitatea ca expresie a singularitatii personale. Excesele in marginea afirmarii ei cu orice pret, sunt (daca sunt ceva), altceva…


    • Așa o înțeleg și eu, dar poate secretul stă în motivația cu care se acționează. Nu-mi dau seama cu precizie. Vrând să impresionezi, poți cădea oricând în extrema aia de autenticitate exagerată, căutând în tine mereu numai superlativele pe care să le dăruiești publicului, care să rămână extaziat de fiecare dată când te aude. De exemplu.


    • Dar omul e mai comun decât vrea să pară. 🙂 Așa că devine cineva cine nu e chiar tot timpul.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: