Archive for Octombrie 2014

h1

Condiție

Octombrie 25, 2014

Unele realități ne sunt date ca să vedem că toată teologia noastră nu face 2 bani dacă nu o putem trăi. Și n-o putem trăi. N-o putem trăi decât dacă primim Har…

h1

la o adica

Octombrie 12, 2014

Mda, s-ar putea, s-ar putea sa nu ajung niciodata sa te cunosc intr-adevar, sa ma pun in locul tau, sa simt prin ochii tai (nu se simte cu ochii? Poate unii nu simt). Dar niciodata nu vei sti, insa, nici tu cat m-am bucurat de apogeurile tale si cat am tremurat pentru albiile prin care ai avut de trecut. Cine sa stea sa le masoare? Si la urma urmei, nu le-am trecut pentru a fi masurate de altii. Nu de atatia, ci de mai putini. Le-am trecut pentru comuniune. Caci ce altceva sa conteze mai mult intre oameni decat comuniunea pe care o pot avea dincolo de adevaruri? Da, sigur, pot conta multe la o adica. Si credinta, si nadejdea, dar cea mai mare… e cea pe care n-o putem infaptui.

Daca te poate altcineva cunoaste? Depinde cat de mult te-ai lasat cunoscut. Greu poti astepta sa fii cunoscut prin gaura unei chei. Se poate vorbi despre lucruri mai putin importante, se poate tacea si sugestiv. Dar daca tot ne-au fost date cuvintele pentru a comunica, am putea sa ne ajutam cu ele mai mult decat sa ne incurcam.

Nu te poate cunoaste decat un eu-al-meu pe tine care esti un tu-al-tau. Poate. Dar asta poate fi o capcana. Sa raman atat de mult un eu-al-meu incat sa nu mai ies din mine insumi pentru a te cunoaste pe tine. Caci cum am putea sa ne cunoastem fara sa iesim din carapacea proprie? Da, sigur, sa nu renuntam la ceea ce suntem, la ceea ce ne este esential. Dar o fi cam greu – sau mi se pare doar mie – sa aduci laolalta un eu si un tu atat de bine delimitate, separate. Diferite sunt ele oricum, sinele acestea ale noastre. Dar fara o portita prin care sa intre si sa iasa din partea mea inspre tine si viceversa nu cred ca poate avea loc o cunoastere mai profunda decat una informationala.

Si e tare greu, imposibil as spune, doar sa fii inteles, cunoscut tu cu tot ce este al tau. Doar ceilalti sa empatizeze cu tine. Fara o constanta dorinta sa te pui in locul meu, sa traduci cuvintele tale prin intelegerea mea, sa iti pese de ceea ce sunt eu, de ceea ce iubesc, de ceea ce sufar, de mine ca cea care am fost, sunt si pot deveni.

h1

Ieşirea din film

Octombrie 4, 2014

Aproape că uitasem cu totul de această secvență. Din păcate nu-mi mai amintesc dacă avusese loc în 2009, la scrierea ei, sau cândva mai devreme. Înclin totuși să cred că în anul școlar 2008-2009 a fost. și cred că îmi amintesc și elevul.

Timposibil

73206808

Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 19-20 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.

Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.

Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.

Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele…

Vezi articol original 180 de cuvinte mai mult

h1

Puncte sensibile

Octombrie 4, 2014

Cred totuși că, în momentele potrivite, ne sunt date niște revelații. Foarte realiste, de altfel, foarte comune poate. Dar privite de omul potrivit cu problemele potrivite, momentele alea devin revelatorii. Bunăoară, în contextul măcinării cu privire la cum mă voi descurca, dacă va ieși bine, dacă experiența x e pe măsura mea sau dacă nu cumva e prea mult, îmi luasem bicicleta la traseu prin oraș. Și, într-o viteză măricică, ochii mi s-au oprit asupra unui băiat în scaunul cu rotile (pe la 18 ani posibil), dus de mama sau sora sa. Am apucat să-i văd privirea pierdută, părea să aibă deficiențe și la alt nivel. Mi s-au părut cutremurătoare gândurile care au urmat. Băiatul ăla are la ce să viseze? Eu pot merge cu bicicleta, pot umbla, sări. El nu poate nimic din toate astea. Eu îmi pot propune să fac ceva și să și încerc. El ce poate face? Eu mă stresez dacă o să mă adaptez într-un cadru nou, dar am atâtea posibilități de acțiune, pot renunța, mă pot reorienta, pot lucra pe mai multe planuri, pot spera; el nici nu poate spera la un mai bine; dacă își imaginează cum ar fi un mai bine pentru el.

Asta nu anulează brusc măcinarea mea, desigur, dar se adună cu celelalte momente revelatorii și mi se arată că nu sunt singură, că mi se va da ceea ce voi avea nevoie, că am primit până acum atât de mult, că uit binele pe care îl am, că am primit atât de multă iubire pe care n-o știu dărui mai departe.

Cred că la momentul potrivit, avem un nor de fum sau de foc care să ne ghideze și care să ne dovedească micimea preocupărilor noastre față de promisiunile care ne-au fost făcute. Nici eu nu văd capătul. Nici alții poate că nu-l văd. Îmi spun că n-o pot face. Dar poate aici trebuie să fim acum pentru a ajunge mai târziu într-un loc mai departe.

h1

who knew

Octombrie 4, 2014

%d blogeri au apreciat asta: