Archive for Noiembrie 2015

h1

Problemă existențială

Noiembrie 23, 2015

Azi, o fetiță prea drăguță de 5 ani a venit la mine plângând și spunându-mi ceva. N-am înțeles nimic. O pun să repete, mângâind-o. Era atâta de frumoasă și, văzând-o plângând, frumusețea ei mi se părea și mai sensibilă. De ce poate plânge minunea asta mică..? Îmi spune încă o dată fără succes. Într-un final înțeleg:
– N-o venit maaaami.
Mă uit repede la ceas, deși știam că nu aveam cum să vină încă. Mai erau 20 de minute. Îi explic că e prea repede să fi venit încă, dar că va veni. Ăi arăt unde trebuie să ajungă arătătorul ceasului ca să vină mami.
După ce se liniștește, mă întreabă:
– Pot să vin să stau lângă tine?
Aoleo, minune mică.. aș fi luat-o și în brațe, dar i-am spus să-i ceară voie educatoarei pentru asta.

De ce au copiii asemenea frici de abandon, de ce se tem că uită părinții de ei și nu mai vin să-i ia? Ca și cum li s-ar mai fi întâmplat cândva asta. De ce au asemenea imaginație care – la o adică – este posibilă? Astea sunt adevărate probleme existențiale. De ce le au? De ce trebuie să sufere din imaginație încă de pe acum?

Anunțuri
h1

exorcizare

Noiembrie 21, 2015

Din când în când, mai trebuie vorbit și cu tine. Altfel, riști să te trezești că nu te suporți, că ai uitat cine ești și dacă vrei să ajungi undeva. Din când în când măcar, e bine să știi dacă trebuie să lupți împotriva cuiva. Și întotdeauna ai de luptat și împotriva ta. Însă trebuie să știi care sunt terenurile care te așteaptă la arme. Să știi ce arme să iei.

Era bun obiceiul jurnalului, dar omul devine comod și are impresia după o vreme că nu are nevoie de așa ceva; că un cântec cântat îi poate fi suficient, mai suficient decât propriul cântec, compus din litere, spații, cuvinte pe alocuri sau chiar cu grămada. Nu știu dacă este ceva mai suficient decât propriul cântec pe care să ți-l asculți în peșteră, în pustie, să te șochezi puțin de tine, să te urăști puțin la descoperirea propriilor cratere, ca apoi să te poți îmbrățișa, știind că tu ești cel cu care stai cel mai mult timp, așa că trebuie să conviețuiți cumva tu cu tine însuți. Însă nu poți conviețui fără să cunoști – sau recunoști – balaurii din minte și din suflet. Să-i privim în față ca să putem să ne întâlnim cu noi înșine și mâine.

Să scriem. Sau să vorbim. Sau să pictăm. Să producem ceva din suflet fără ajutor.

h1

Moment

Noiembrie 18, 2015
h1

De ce numa pă ăștia…

Noiembrie 16, 2015

Deja au început și criticile cum că de ce unii devin solidari doar cu Franța, nu și cu ceilalți. Se putea să lipsească aceste reproșuri? Chiar mă întrebam în cât timp vor apărea.. Deși nu le înțeleg. Nu înțeleg cum reproșezi cuiva că nu simte mai mult decât simte, nu înțeleg de ce se văd obligați să corecteze trăirea celorlalți, că nu se ridică la nivelul ideal, că nu e perfect.

Eu nu cred că poți ”simți corect, echivalent, matematic”, chiar dacă tragediile sunt aceleași, durerea e aceeași; nu sunt diferențe între rase la asemenea tragedii; sunt doar reacții afective. Simți mai mult într-o parte decât în alta pentru că acolo ai prieteni, rude, oameni aproape de suflet, te lovește fix în perimetrul tău. Asta nu reduce cu nimic durerea și tragedia celorlalți, dar nu cred că poți empatiza cu toți la fel, e dincolo de puterile omului.

Nu, nu mi se pare ciudat că simt subiectiv, asta înseamnă să simți: să fii subiectiv și să ai libertatea de a fi subiectiv. Asta înseamnă să fii om, nu robot. Nu știu dacă aceste reproșuri nu au de a face cu dragostea pentru că dragostea nu cred că are timp și dispoziție să măsoare dragostea celuilalt față de oameni, ci e prea ocupată să își arate afecțiunea față de cei dragi.

Dacă e prea puțină dragostea noastră, fie așa. În ce mă privește, eu mă bucur că acea dragoste există în mine, atât cât e. Nu intru în competiție cu nimeni. La ce mi-ar folosi, oare…? Nu pot pricepe.

h1

De ce e Greu să ai elevi (1)

Noiembrie 11, 2015

 

Elevul E. cu deficiențe din a 4-a – despre care v-am povestit deja – trase scaunul de sub R. zilele trecute. R. e un elev foarte deștept, toate temele îi sunt gândite, făcute cu conștiinciozitate, prinde corecturile rapid, nu deranjează pe nimeni, dar îi și vine greu să interacționeze, mai ales cu temperamentele debordante care îmi pare că îl sperie, copleșesc. Acum când E. trase scaunul de sub el pe neașteptate, R. nu căzu de tot, că se redresă repede, dar începu să plângă. M-am prins că nu e prima dată când se întâmplă ceva asemănător și elevii mi-au confirmat.

Dincolo de consolările și încurajările pe care i le-am dat – că e băiat deștept, să nu uite niciodată și să nu se lase copleșit de nebuniile ăstuilalt, care are și așa probleme – îmi era teribil de ciudă că există asemenea sensibilități care provoacă atâta durere. Care nu-mi sunt străine, dar pe care – văzându-le la alții, mai ales copii – aș vrea să le șterg de pe fața pământului.

Aș vrea să-l ajut să fie mai imun, mai sigur de el și atunci când nu suntem noi, adulții, în zonă..

h1

Liniștea unui loc

Noiembrie 6, 2015

Este un loc special – deși foarte banal totodată – în satul bunicilor mei în care simțeam că dispare toată zarva. În spatele sinului, chiar înainte de a începe grădina, e un spațiu pe care creștea ce voia: iarbă, buruieni, flori sălbatice… Când mă plimbam pe acolo, mi se părea că toată gălăgia înghițită în timpul săptămânii și aflată la valori maxime scade. Ca graficele alea care arată cutremurul. Toate liniile încrețite pe foaie undeva la înălțime scad brusc aproape de sol. Vorba prietenei mele C., trăim într-o veșnică gălăgie fără să ne dăm seama; nu ne dăm seama ce amplificată e decât când ajungem într-un asemenea loc.

Acolo simțeam că pot respira mai adânc decât altundeva și sta așa în nesimțire ca la o recompunere proprie, ca la un ”defragment” după care te ridici o singură bucată de om după ce ți-ai strâns cioburile.

În oraș nu se prea poate face treaba asta, în afară de unele biserici atunci când nu au program. Când merg doar ca să mă rog, știind că nu mă tulbură nimeni, că nu trebuie să mă concentrez la nimic exterior, că nu trebuie să primesc alte și alte informații. Iar eu mă consider o persoană citadină, îmi plac orașele cu mișcarea lor, îmi place existența oamenilor în jur și promisiunea interacțiunii din existența lor acolo, mă atrag clădirile cu forme și luminile seara. Dar cred că e foarte bun un loc ca ăsta – pe care nu l-am mai văzut de mult timp – în sat, unde nu ne bombardează nici chiar muzica – fără de care spun că mi-ar fi greu să trăiesc – și unde nu deschidem televizoarele; într-un asemenea loc, simt că m-aș putea ruga mai ușor..

h1

După 25 de ani

Noiembrie 3, 2015

Incredibil. M-am întâlnit în tramvai cu profesoara mea de germană din gimnaziu. O salut, sigură că nu sunt șanse să mă recunoască după 25 de ani, dar că poate va deduce că sunt o fostă elevă. Mi se părea că nu se schimbase deloc în anii ăștia. Se apropie de mine și mă întreabă ce fac. A, sigur și-a dat seama că sunt o fostă elevă. Îi spun că am fost la școala cutare și dau să continuu cu ”nu știu dacă mă mai știți”, dar ea mi-o ia înainte și îmi spune că mă știe, că i-am fost foarte dragă. Îmi plăcuse germana, e drept, eram fascinată de ea (era primă limbă pe care o studiam). Dar totuși, incredibil, după un sfert de veac, mă ține minte!

Vă vine să credeți cum pe unii îi putem ține minte indiferent de timp?! 🙂

Mi-a făcut ziua.

h1

De ce merită să ai elevi (7) 

Noiembrie 2, 2015

Ieri a fost un moment unic (bine ar fi să fie și repetabil, mă tem să fac pronosticuri). Elevul cu deficiențe (mai mult psihice/ comportamentale decât cognitive) E., cu care nu am reușit să mă înțeleg nici (tot) anul trecut, nici anul ăsta până acum și care îmi spune din când în când că urăște engleza a avut ieri o revelație plăcută.
Se pare că i-a plăcut de minune cântecul pe care l-am ales ieri. Vorbim despre cineva care nu-și face nicio temă, nu scrie lecția în clasă, nu e atent etc. Și după ce am terminat de mult cântecul, în timpul orei, el încă o fredona.. Nu-mi venea să cred și încă mă mai minunez. Probabil și din cauză că îl simt pe el ca un eșec (al meu). frown emoticon
Asta e piesa:

h1

De ce merită să ai elevi (6)

Noiembrie 2, 2015

De obicei, am la ore un burete roșu rotund (e nas de clovn, de fapt) pe care îl vâr pe un creion sau pix și zicem că e microfon la cântecele. Azi nu-l aveam la mine. Cred că l-am uitat într-una dintre școlile la care mă perind. Ce să faci, bătrânețile!

Și cutez să intru la mămăruțele de azi fără microfon. Mă justific eu, crezând că scap ieftin:
– Azi nu am microfonul cel roșu, o să ne descurcăm fără el, dar o să-l aduc data viitoare, cred că l-am uitat la altă școală.
Prea multă sinceritate, ce e în capul meu, oare?
– Da’ de ce n-ați cumpărat altul?
Aoleo, de ce n-am cumpărat altul, poftim dacă mi-au trebuit explicațiuni; să vedem deci cât de rapid pot produce un răspuns care să nu trezească vulcanul.
– Aa, nu am luat altul, cum să iau, că doar mă așteaptă microfonul meu la cealaltă școală și mâine mă duc să-l iau; iar apoi o să am două, ce să fac eu cu două apoi? Microfonul meu mă așteaptă acolo să-l iau, strigă după mine.
Buun, să vedem cum merge mai departe.
– Azi vom avea alt microfon, unul verde, ia uitați! Vă place culoarea verde?
Ce-o fi fost în capul meu din nou să mă risc? Totuși, majoritatea a încuviințat, spre ușurarea mea.
– Dar ăsta nu e microfon, e pix!
Vai de mine, mă vor da pe mâna poliției pentru fals în declarații, ce mă fac.
– Sigur că e pix și nu microfon, dar noi spunem că e microfon, că e interesant.
– Dar nici ăla roșu nu e microfon, e nas de clovn.
Oh, cineva să mă salveze, unde e ușa aia…
– Sigur că nu e microfon, dar seamănă foarte bine cu un microfon la forma pe care o are și noi zicem că e microfonul nostru.
Consemnez că am scăpat cu viață și fără amendă! Ba chiar au colaborat frumos.

h1

De ce merită să ai elevi (5)

Noiembrie 2, 2015

Azi, A. din clasa I era cu mâna pe burtică.
– Ce e, A.? Te doare burta, stomacul?
Încuviințează din cap.
Încep să-i fac investigația urgentă de amator, dacă a mâncat înainte de a veni la școală – bineînțeles că nu – dacă a băut. Are la el apă? Tot câte puțin. Voiam să-l lămuresc să mănânce puțin, dar nu am reușit (la orele mele, îi las de obicei să bea, iar ei știu asta, nu mă gândeam că ar avea rețineri să mănânce dacă îi dau undă verde).
L-am lăsat să stea blând fără să-l presez cu ora. Era destul de abătut tot timpul. La un moment dat, văd că stă cu lacrimile în ochi. Deja nu mai puteam, mi se înmuiau picioarele.
– Ce-i, A., cine te-o supărat?
Dă din cap că nu. Îi mângâi capul aproape de mine:
– Din cauza stomacului?
Încuviințează din nou din cap, dar de spus îmi spune:
– Da’ e mai bine acuma, e mai bine.

Nu știu, un sentiment de neputință, mi se părea că am ratat ceva. Voiam să fi făcut ceva care să rezolve treaba..

h1

De ce merită să ai elevi (4)

Noiembrie 2, 2015

La finalul orei de azi, mi-a spus un elev maghiar cu deficiente:
– Tetszik az angol tanar no.
– Si mie imi place de tine! 🙂

h1

De ce merită să ai elevi (3)

Noiembrie 2, 2015

Ce am primit azi din partea elevului A din clasa I, despre care v-am spus deja.

12039731_10206558686399458_5155211512108077073_n

h1

De ce merită să ai elevi (2)

Noiembrie 2, 2015

M din clasa I. Nu intru bine in clasa, ca il observ cu lacrimile in ochi gata sa inceapa plansul. Ma indrept spre el sa vad care-i soparla.
– Ce-i, M, ti-ai uitat ceva acasa?
Da din cap ca nu. Mai incerc o data, doara, doara.
– Te doare ceva?
Da din cap ca nu din nou. Atunci imi amintesc ca facuse la fel in prima zi de scoala cand intrase in clasa, asa ca mai insist.
– Mai vrei vacanta, M?
In sfarsit raspuns afirmativ. Asta era baiul. Ce bine il inteleg, pacat ca nu ii pot tine companie.
– Sa stii ca si eu mai vreau vacanta. S-a terminat prea repede si pentru mine. Dar stii ce putem face? Putem astepta impreuna urmatoarea vacanta care vine peste o luna. Da, da, mai avem o vacanta iar atunci, una mai scurta, dar este, o asteptam impreuna, ce zici?
Obiectiv atins, ii trecu nevoia de plans. Cel putin temporar. O sa-l mai urmaresc pe viitor sa vad cum il mai pot distrage de la programul asta departe de parinti, de lumea asta a adultilor care fac ceea ce trebuie, prea putin ceea ce vor.

%d blogeri au apreciat asta: