De ce merită să ai elevi (6)

De obicei, am la ore un burete roșu rotund (e nas de clovn, de fapt) pe care îl vâr pe un creion sau pix și zicem că e microfon la cântecele. Azi nu-l aveam la mine. Cred că l-am uitat într-una dintre școlile la care mă perind. Ce să faci, bătrânețile!

Și cutez să intru la mămăruțele de azi fără microfon. Mă justific eu, crezând că scap ieftin:
– Azi nu am microfonul cel roșu, o să ne descurcăm fără el, dar o să-l aduc data viitoare, cred că l-am uitat la altă școală.
Prea multă sinceritate, ce e în capul meu, oare?
– Da’ de ce n-ați cumpărat altul?
Aoleo, de ce n-am cumpărat altul, poftim dacă mi-au trebuit explicațiuni; să vedem deci cât de rapid pot produce un răspuns care să nu trezească vulcanul.
– Aa, nu am luat altul, cum să iau, că doar mă așteaptă microfonul meu la cealaltă școală și mâine mă duc să-l iau; iar apoi o să am două, ce să fac eu cu două apoi? Microfonul meu mă așteaptă acolo să-l iau, strigă după mine.
Buun, să vedem cum merge mai departe.
– Azi vom avea alt microfon, unul verde, ia uitați! Vă place culoarea verde?
Ce-o fi fost în capul meu din nou să mă risc? Totuși, majoritatea a încuviințat, spre ușurarea mea.
– Dar ăsta nu e microfon, e pix!
Vai de mine, mă vor da pe mâna poliției pentru fals în declarații, ce mă fac.
– Sigur că e pix și nu microfon, dar noi spunem că e microfon, că e interesant.
– Dar nici ăla roșu nu e microfon, e nas de clovn.
Oh, cineva să mă salveze, unde e ușa aia…
– Sigur că nu e microfon, dar seamănă foarte bine cu un microfon la forma pe care o are și noi zicem că e microfonul nostru.
Consemnez că am scăpat cu viață și fără amendă! Ba chiar au colaborat frumos.