Archive for Iulie 2016

h1

Pământeanule

Iulie 30, 2016

Lasă tabloul acesta
victorios.
Uită-l puțin în colțul
ultimei camere
și rămâi la masă
doar tu, fără
scut.

Oftatul tău
mut
îmi răsună
între coaste
acut.

Nu știi
că eroii
sunt tot
pământeni
cu arderi
și ape
de-nvins?

h1

tragedii

Iulie 28, 2016

nu, tragediile nu-i fac pe oameni să sufere. îi fac să strige în gura mare după ipocriții care spun că suferă și nu suferă, de fapt. așa se reacționează la o tragedie, ar trebui să ne intre bine la cap…

h1

Nemuritor

Iulie 26, 2016

Că mai apare un val
stai, nu mișca
ba mai bine mișcă-te,
suflă către oamenii
aceștia
un licăr
pentru cât a fi să fie,

dar totuși stai,
nu la o umbră
de curcubete,
ci la adăpostul unui
curcubeu,
să fii nemuritor
și alb,
eroule.

24_lightman_02

h1

:(

Iulie 26, 2016

4916608priesthood-300x300

h1

(A)normalități

Iulie 19, 2016

Am văzut pe pagina unei prietene următorul fragment. Mi s-a părut irezistibil:

„Dacă socotiţi lumea ca o fracţie, atunci o să observați la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos.

Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile cheie în ţară.

De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta este un adevărat război social, dar cine recunoaşte ?
Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani, a fost felul în care s-a făcut selecţia umană. ”
(Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă – iniţiatorul Secţiei de Resocializare din cadrul Spitalului „Al. Obregia” din Bucureşti)

h1

Fariseul

Iulie 17, 2016

”A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți.”

Luca 18:9

Și mă opresc aici, rămâne doar fraza asta spre meditație; cred că ne e suficient. Mai departe ar urma pilda cu vameșul și fariseul. Dar de atâtea ori ni se întâmplă că, citind-o, să auzim în urechi mai puternic personajele din pildă și să nu reușim niciodată să ne identificăm cu fariseul: a, da, așa erau fariseii, da, clar; eu nu sunt fariseu, eu nu mă rog așa, nici vorbă; eu mă rog ca vameșul, ăla-s eu. Și reducem învățătura la atât, nu ne mai ridicăm problema că s-ar putea – măcar ”s-ar putea” – să fi disprețuit și noi pe altul (cândva), să ne fi considerat și noi (poate nu neprihăniți, dar) mai buni decât altul. Poate așa puțin măcar? Uneori măcar? Nu, niciodată?

Mie mi se pare că și atunci când ne enervăm pe altcineva pentru că a procedat în felul x, nu y, ne enervăm de fapt din cauză că avem impresia că noi nu am fi făcut așa ceva niciodată, că am fi sau suntem mai buni decât el.

h1

Undeva în lume

Iulie 15, 2016

13708408_1774441259457453_8392089617689152041_o

h1

Jung. o autoanaliză

Iulie 12, 2016

Tot din Jung – Amintiri, vise, reflecții. Am început să citesc Jung la recomandarea unui prieten care îmi spunea că aici voi găsi detalii despre animusul femeii și anima bărbatului, asta după o scurtă pomenire cu privire la ce înseamnă. Și, începând să citesc, am văzut că sunt atâtea pasaje interesante din viața acestui om, că merită ”difuzate” pentru că ele nu vin doar ca frânturi de viață, ci vin cu bagajul interior, cu ”explicația” gesturilor exterioare, explicație care ne arată ce e în sufletul lui. Cred că nu poți iubi un om decât dacă te lasă (sau reușești tu) să-i vezi interiorul. Exteriorul e ca un tablou. Poate fi frumos sau urât sau șters la nivelul suprafeței. Poate fi îmbunătățit cu straturi deasupra. Dar interiorul e o altă treabă, cunoscându-i interiorul înțelegi de ce exteriorul este așa cum este și nu altfel. Dacă am avea resursele necesare, timpul (inuman de mult) și interesul să cunoaștem în felul acesta fiecare om de pe pământ, nu i-am mai putea condamna pentru prostiile pe care le fac. Nici pe ei, nici pe noi dacă am reuși să ne cunoaștem în felul acesta. Și cât de mult ne-ar folosi să ne vedem pe noi radiografiați astfel și să ne înțelegem. În pasajul care urmează, Jung este copil (povestit la o vârstă de peste 60 de ani, când avea deja o altă perspectivă asupra trecutului):

”Tot ce mi se reproșa mă supăra, însă în sinea mea nu puteam contesta învinuirile care mi se aduceau. Știam atât de puțin despre mine, iar puținul acela era așa de contradictoriu, încât nu puteam respinge, cu mâna pe conștiință, nici o acuzație. Aveam de fapt întotdeauna conștiința încărcată, fiind conștient atât de vina mea reală cât și de cea potențială. Motiv pentru care eram deosebit de sensibil la reproșuri: ele nimereau toate drept la țintă, atingând, mai mult sau mai puțin, un punct vulnerabil. Chiar dacă în realitate nu făcusem un lucru, s-ar fi putut foarte bine să-l fi făcut. Uneori îmi ticluiam notițe cu alibiuri pentru cazul că aș fi fost acuzat. Mă simțeam de-a dreptul ușurat, atunci când făceam într-adevăr ceva rău; măcar știam de ce să am mustrări de conștiință.”

h1

Un caz de convertire involuntară

Iulie 11, 2016

Tocmai am dat peste un pasaj din Jung – Amintiri, vise, reflecții și cred că merită să-l vadă și alții. Sunt multe, s-ar putea să mai postez și altele. Câte memorabile…

**

Nu încerc niciodată să convertesc un bolnav la ceva și nu exercit asupra lui nici un fel de presiuni. Ceea ce mă interesează înainte de toate este ca pacientul să ajungă să aibă propria sa concepție. Un păgîn devine la mine un păgîn, un creștin un creștin, iar un evreu un evreu dacă asta corespunde destinului său.

Îmi amintesc bine de cazul unei evreice care-și pierduse credința. Totul începu cu un vis de-al meu, în care o fată tînără, pe care n-o cunoșteam, veni la mine în calitate de pacientp. Îmi înfățișă cazul ei și, în timp ce povestea, mă gîndeam: ”N-o înțeleg deloc. Nu pricep despre ce e vorba!”. Dar deodată îmi trecu prin minte că ar fi putut avea un complex patern neobișnuit. Acesta fu visul.

A doua zi, în agenda mea era trecut: consultație, ora patru. Apăru o fată tînără. O evreică, fiica unui bancher bogat, nostimă, elegantă și foarte inteligentă. Făcuse deja o analiză, dar medicul suferise un transfer asupra ei și o imploră în cele din urmă să nu mai vină la el, de teamă ca ea să nu-i distrugă căsnicia.

Fata avea de ani de zile o serioasă nevroză anxioasă, care bineînțeles că se agravă în urma acestei experiențe. Am început cu anamneza, fără a descoperi însă ceva deosebit. Era o evreică occidentală adaptată, iluminată până în măduva oaselor. Mai întâi, nu i-am putut înțelege cazul. Brusc, mi-a trecut prin gând visul și am reflectat: ”Doamne Dumnezeule, e fata aceea din vis!”. Cum n-am putut depista la ea nici urmă de complex patern, am întrebat-o, așa cum obișnuiesc să procedez în astfel de cazuri, despre bunicul ei. Am văzut cum a închis ochii preț de o clipă și am știut pe loc: aici e buba! Am rugat-o deci să-mi povestească despre bunicul ei și am aflat că fusese rabin și aparținuse unei secte evreiești.

– Vă referiți la hasidici? am întrebat-o.
Mi-a răspuns că da. Am întrebat-o mai departe:
– Dacă a fost rabin, o fi fost poate chiar țadic?
Ea:
– Da, se spune că ar fi fost un fel de sfânt și că ar fi avut darul previziunii. Dar toate astea sunt prostii! Doar nu există așa ceva!
Încheiasem astfel anamneza și înțelesesem povestea nevrozei ei, pe care i-am și explicat-o:
– Acum o să vă spun ceva ce s-ar putea să nu fiți îns tare să acceptați: Bunicul dumneavoastră a fost un țadic. Tatăl dumneavoastră a renegat credința iudaică. A trădat secretul și l-a uitat pe Dumnezeu. Iar dumnevoastră aveți această nevroză pentru că suferiți de frica de Dumnezeu!
Asta o lovi ca un trăsnet!

În noaptea următoare am avut din nou un vis: în casa mea se dădea o recepție, și iată, fata era și ea prezentă. Se îndreptă spre mine și mă întrebă: ”N-aveți o umbrelă? Plouă atât de tare.”. Am găsit într-adevăr o umbrelă, am tot moșmondit cu degetele ca s-o deschid și am vrut să i-o dau. Dar ce s-a întâmplat atunci? În loc să i-o întind pur și simplu, i-am înmânat-o ca unei zeități, stând în genunchi în fața ei!

I-am povestit acest vis, și în opt zile nevroza ei a dispărut. Visul mi-a arătat că nu era exclusiv o perspană superficială, ci că sub această suprafață zăcea o sfântă. Dar n-avea nici un fel de reprezentări mitologice și de aceea esențialul în ea nu izbutea să se exprime. Toate intențiile ei se orientau în direcția flirtului, a toaletelor și a sexualității pentru că altceva nu știa. Cunoștea doar intelectul și trăia o viață lipsită de sens. În realitate era un copil al Domnului care ar fi trebuit să împlinească voința Sa taincă. A trebuit să trezesc în ea idei mitologice și religioase, căci făcea parte din categoria acelor oameni de la care se cere activitate spirituală. Astfel, viața ei căpătă sens – și nici urmă de nevroză!

[..]
Am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieții. Ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau. Asemenea oameni sunt încleștați de obicei într-o prea mare îngustime spirituală. Viața lor n-are destul conținut, n-are sens. Dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le încetează și nevroza. De aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la bun început cea mai mare însemnătate.

h1

Conlocuirea cu prostia

Iulie 5, 2016

Eu cred că orice om este (și) prost. Pe lângă alte lucruri care este. Indiferent cât de inteligent sau înțelept ar fi în majoritatea celorlalte aspecte. E prost în altele, doar că nu-și dă seama el (și atunci crede că e cunoscător omni-), ci alții care sunt mai inspirați în exact domeniile acelea.

Nu cred că trebuie să fugim cu orice preț de prostie, e ca și cum am fugi de noi înșine, de adevărații noi înșine care suntem; și poate de asta ne e teamă: să ne descoperim propria prostie și să ne vedem nevoiți să recunoaștem față de noi că nu suntem chiar atât de perfecți cum ne plăcea să ne închipuim că suntem; și e dificil să vezi că oglinda nu te arată perfect. Ne e teamă să ne descoperim ridicoli, dar nu cred că putem scăpa de asta. Însă tocmai asta este una dintre frumusețile omului: să iubească un alt prost și să fie iubit în ciuda prostiei lui.

Cred că trebuie să conlocuim cu prostia (să ne-o asumăm și pe a noastră, să o acceptăm și pe a altora), la fel cum conlocuim cu răutatea din noi – fiecare o avem – pentru că, dacă o negăm, s-ar putea să pățim la fel cum pățim cu răutatea. O ascundem sub preș ca și cum n-ar exista, dar ea nu dispare, ci se adună în tăcere tot mai mult până dă pe dinafară în proporții mult mai mari decât ne-am fi imaginat despre noi că am fi capabili să găzduim, transformându-ne în niște mici monștri. Mă gândesc..

h1

Drama și voința lui ‘Will’

Iulie 3, 2016

Un băiat își pierde mama (numele lui e Will; probabil nu întâmplător e Will; will înseamnă voință). Pentru că nu era destul, tatăl simte că nu poate face față situației și îl dă temporar în grijă unui orfelinat. După 3 ani, revine să-l ia pe băiat și să locuiască împreună. Are pregătită pentru el 2 bilete + o călătorie la ceva ce știe că i-ar plăcea foarte mult: finala din Liga Campionilor dintre Liverpool și AC Milan. Numai ce și-a regăsit tatăl că îl pierde și pe el, murind brusc din cauza unei hemoragii cerebrale. Rămas singur pe lume, își pierde speranța. Nici biletele la meci nu le mai are pentru că surorile din orfelinat consideră că e spre binele lui să nu plece, neavând cine să-l însoțească.

Însă colegii lui îl stârnesc să își ”fure” biletele (sigur că nu le-ar primi la cerere) de la sora ce le ținea și să fugă noaptea spre Istanbul, unde avea să se țină finala campionatului. Să ajungă să-și îndeplinească măcar un vis dacă toate celelalte se făcuseră praf. Îi plănuiesc drumul, îl învață să se orienteze și îi facilitează ieșirea… și acoperirea în fața ”inamicilor” adulți care, a doua zi, urmau să fie pe urmele lui.

Prinde un tir spre Paris, însă, odată ajuns la Paris, lângă Notre Dame, îi sunt furați toți banii, iar portofelul aruncat în Senna. Avea în portofel o comoară poate chiar mai valoroasă, de care avea nevoie și în lipsa banilor din interior. O fotografie cu părinții făcută în urmă cu câțiva ani chiar acolo, în fața catedralei Notre Dame. Pierderea inclusiv a fotografiei e ca o pierdere a identității, a reperelor. Acum e chiar singur, chiar pe cont propriu.

Ajunge să mănânce la masa lui Zukic – un fost fotbalist, pe care Will pare să-l recunoască de la televizor, căci Will reține cu lux de amănunte ce ține de fotbal – care are și el o dramă în istoria personală și din cauza căreia renunțase la sport. Când aduse mingi de fotbal copiilor din satul său natal (undeva în Bosnia), unul dintre copii a bătut mingea mai departe decât ar fi trebuit, ajungând pe un teren minat. Copilul moare în explozie, iar el – nereușind să-și ierte moartea sa și tragedia provocată părinților ce îi erau vecini – renunță cu totul la fotbal. Așa că se întâlnesc un fiu cu părinți morți și un adult care ”a omorât” fiul altora. Ce va fi mai departe merită văzut. 🙂 Aici vizionarea cu subtitrare.

Și trailerul de degustare:

%d blogeri au apreciat asta: