Fariseul
iulie 17, 2016”A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți.”
Luca 18:9
Și mă opresc aici, rămâne doar fraza asta spre meditație; cred că ne e suficient. Mai departe ar urma pilda cu vameșul și fariseul. Dar de atâtea ori ni se întâmplă că, citind-o, să auzim în urechi mai puternic personajele din pildă și să nu reușim niciodată să ne identificăm cu fariseul: a, da, așa erau fariseii, da, clar; eu nu sunt fariseu, eu nu mă rog așa, nici vorbă; eu mă rog ca vameșul, ăla-s eu. Și reducem învățătura la atât, nu ne mai ridicăm problema că s-ar putea – măcar ”s-ar putea” – să fi disprețuit și noi pe altul (cândva), să ne fi considerat și noi (poate nu neprihăniți, dar) mai buni decât altul. Poate așa puțin măcar? Uneori măcar? Nu, niciodată?
Mie mi se pare că și atunci când ne enervăm pe altcineva pentru că a procedat în felul x, nu y, ne enervăm de fapt din cauză că avem impresia că noi nu am fi făcut așa ceva niciodată, că am fi sau suntem mai buni decât el.
Timposibil 
Aduci in atentie ipocrizia, presupun. Ipocriti ne dovedim cu totii la un moment (dat), nu? Nu ca am fi de felul nostru asa; conjuncturile, imprejurarile, interesele pot influenta decisiv felul nostru de a fi.
ApreciazăApreciază
Cam așa ceva, poate că mai mult despre ”potențialitatea de a fi..”, dar nu știu dacă mă gândeam specific doar la ipocrizie. Militam mai mult pentru autoanaliză, pentru privirea în oglindă. Că ce descoperă fiecare când ajunge în fața oglinzii… aia s-ar putea să difere. Dar să nu ne excludem rapid din categoria celor care nu își găsesc nicio vină.
Însă nu mă adresez celor care se autoanalizează mereu, ăia critici cu ei înșiși. Ar trebui să scriu și pentru ei.
ApreciazăApreciază
Autocritica e un demers pur subiectiv. Cineva exterior tie (universului tau familiar), te-ar putea observa, analiza, eventual critica. `Criticii cu ei insisi`, nu vor iesi niciodata din lumea lor, nefiind astfel critici cu ei insisi vreodata. Doar evadand, poate…
ApreciazăApreciază
Nu am înțeles de ce e neapărat un lucru rău să fie subiectivă autocritica. Sigur că e subiectivă, dar câte lucruri făcute de om nu sunt subiective?!
Iar părerea cuiva din așa-zisul exterior e altfel decât subiectivă? Ea e tot subiectivă, dar e subiectivul respectivului. Trăim din subiectivități, asta e. înseamnă că ar trebui să invalidăm tot?
ApreciazăApreciază
Nu am incercat sa sugerez invalidatea subiectivitatii. Cu atat mai putin ca autocritica subiectiva ar fi un lucru rau. Disocierea obiectivitate/subiectivitate, sta ea insasi sub semnul subiectivitatii inerente naturii umane. Obiectivitatea e pana la urma o tentativa de fixare a subiectivitatii pe ceva solid, stabil, neschimbator. Deci, da, traim din subiectivitati, si nu e nimic rau in aceasta.
ApreciazăApreciază
atunci poate reformulați ce voiați să spuneți de fapt pentru că sunt niște elemente cheie în comentariul dvs care asta sugerau.
ApreciazăApreciază
Autocritica e un demers pur subiectiv. Reformulez: autocritica fiind un demers subiectiv, nu poate fi decat autoreferentiala. Autoreferentialitatea pe de alta parte, isi construieste propria obiectivitate. Ce vreau sa spun e ca oricine se intoarce spre sine insusi, ajunge sa se recunoasca in propriile asteptari. Sau nu… Autocritica subiectiva (scuzati pleonasmul), rateaza de regula contactul cu realitatea. De aceea e mai degraba interpretabila decat invalidabila. Pentru ca realitatea e deschisa interpretarii.
ApreciazăApreciază
Mno, ce să zic, mie nu mi se pare că e mare diferență față de prima reacție. Plus că ”invaliditatea” nu e termenul la care mă gândisem eu. faptul că nu e chiar invalid, ci doar interpretabil e tot în zona rezistenței la autocritică din punctul meu de vedere. Dar nu e chiar cu sprâncenele încruntate, ci oleacă mai destinse. mă rog, oricum fiecare are dreptul la poziția sa, dar nu înțeleg de ce se neagă.
apoi, după mine, autocritica ți-o faci tot pe baza reacțiilor celorlalți (așa-zis ”mai” obiective decât cele personale), nu ți-o construiești în vid față de oamenii din jur și față de istoria personală de până atunci. Cei cu care crești sunt primii care îți influențează modul în care ”ar trebui” să te raportezi la tine însuți. Apoi ceilalți pe care îi vei întâlni în viață, mai mult cei a căror părere contează. Dar în primul rând părinții ne determină ”vocea interioară”. Autocritica poate fi la fel de ruptă de realitate pe cât e și critica adusă cândva în trecut de alții și care, prin repetare, a devenit un adevăr pentru noi, chiar dacă fără a fi conștientizat.
Și mai poate fi ruptă de realitate dacă nu e verbalizată în preajma cuiva care poate echilibra balanța. fiecare om știe care îi este acel cunoscut care poate echilibra ph-ul..
în fine, oricum asta e doar o latură. când am zis că militam pentru autoanaliză, nu înseamnă că militam DOAR pentru autoanaliză (ci că în acest text etc etc, mă gândesc că e superfluu să mai specific asta), așa că felul în care ar trebui pusă problema mai departe în discuție ar trebui să țină cont de aceste puncte de plecare. dacă insistăm pe nuanțare și în termeni, ar fi bine să insistăm pentru nuanțare și în interpretarea ideilor. iar ele circulă în context, iar contextul îl cunoașteți.
ApreciazăApreciază
Eu cred ca problema e mult mai grava ! Normal ,ne rugam ca vamesul !Vezi , acest ,, normal” e problema ! Normalitatea nu mai instiga la meditatie ! Ar fi de ajuns sa ne raportam doar la vamesii din ziua de azi , la organele de control , la abuzurile pe care le fac cei din sistem asupra noastra ! Hopa , parca suna altcumva Pilda Vamesului si Fariseului !?
Aruncam ,,Fariseul” la gunoi , insa nu intelegem ca nepercepand realitatea in mod corect suntem exact la fel ca si cel deasupra caruia tocmai am trantit ,,capacul” .
Aici vad eu problema , in distorsionarea realitatii si raportatea la ea intr-un asemenea mod … Nu mai exista cale de scapare decat daca te ia cineva de manuta …! Vei accepta asta sau relatia ta cu Dumnezeu este de o asemenea masura incat sa fii convins ca tu nu ai nevoie decat de Dumnezeu pentru a fi mantuit , pentru ca aceasta se cheama relatie personala , nu ?
ApreciazăApreciază
`Adevarul` nu este substitutul realitatii. E o idee care emana din contextul dezbaterii. Am pus adevarul intre ghilimele nu pentru ca ar fi o fantasma, ci cu intentia de a pune in discutie ceva ce ii poate fi atribuit: aura de (adevar) absolut, incontestabil, de nediscutat. Cineva a afirmat ca este adevarul. In termenii afirmatiei lui, adevarul e de tatonat la nasfarsit, o perpetua descoperire, o reesalonare a cunostintelor dobandite, un fel de refresh existential. Revenind la afirmatia initiala: fiecare experienta subiectiva are `darul` de a suspenda ori/si pune intre paranteze datele realitatii cotidiene, cel ce o parcurge considerand adevarata cu precadere (doar) felia sa de viata. Adevarata, `reala`, whatever…
ApreciazăApreciază
Bine ai punctat pericolul neofariseimului din zilele noastre, dragă Cami! „Ultra-corecții” de demult, au mulți adepți și-n vremurile de acum. Și cât de mult greșim, crezând că noi nu suntem ca aceia.
Numai bine! 🙂
ApreciazăApreciază
@ foolfield
hai să relativizăm tot, e convenabil să fugim în Adevărul – Persoană uneori
ApreciazăApreciază
@ Alex
Să ne ajute!
ApreciazăApreciază
@camix
Afirmand ca este adevarul, (majuscula `A`nu figureaza in textele originale), Isus relativizeaza adevarul ca absolut intangibil, abstract, inanalizabil,- in sensul acesta-, de nediscutat. Persoana e de cunoscut la nesfarsit, opiniile proiectate asupra ei necesitand eventuale revizuiri ulterioare. Nu vad motivul pentru care ar fi convenabil sa fugim (evadam?) in cel ce s-a prezentat in persoana, adevar(at). Oare nu mai degraba adevaruri(le) absolutizate ajung sa devina favorite in topul preferintelor escapiste?
ApreciazăApreciază
Da, știu chestiunile astea, le-am mai discutat noi de multe ori. așa și mai departe?
(să nu însemne cumva că orice idee lansată pe pistă să fie expediată ușor cu scuza că ar vrea să se impună ca absolută, ca unica.)
ApreciazăApreciază
@camix
Mai departe, prefer realitatea intr-o lume a distorsiunilor; mobilitatea unei minti deschise, ferecarilor in fantezii tot mai la indemana: adevarul factual, inferentzelor pseudo-veridice. Mai departe? Pana cand nu ajungem sa ne aratam, sa ne ivim, (alethes, `adevar` in gr. veche, insemna `ivire`, iesire din ascuns), nu avem ce arata.
ApreciazăApreciază
@foolfield
realitate
ApreciazăApreciază
Imortalizare, `flash`, reproducere fotografica. Lipseste tensiunea, dinamismul naturii in miscare. O panza poate, un desen, ar reusi sa surprinda mai bine in forme, culori, nuantari, natura vie.
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
nostim… ma gandeam la altceva, dar e ok.
ApreciazăApreciază
mă gândeam că te gândeai la altceva, dar asta e.
păcat că e nostim, e.. inspirat de atacul din biserica din franța (anumite simboluri, anumite culori..).
ApreciazăApreciază
nu am spus ca reprezentarea grafica e nostima. nostim e faptul de a raspunde comment-ului anterior (dinamismul naturii in miscare), printr-o postare ce nu are legatura cu surprinderea nuantata, personalizata, a naturii de catre fiecare artist in parte. nu am vrut sa folosesc cuvantul `nepotrivit`…
ApreciazăApreciază
😉
ApreciazăApreciază
Absolutul relativ/Relativul absolut …. ! Dreapta socoteala cred ca e cheia de interpretare ! Doar ca trebuie gandit cu propria minte , nu conform Scripturii , sau cum ni s-a spus ca trebuie gandit ! Nimeni nu se va jertfi pentru un Adevar descoperit de altul , fie El Dumnezeu , dar pentru ce a descoperit el va muri cu bucurie , chiar daca Dumnezeu a facut primul acea descoperire , chiar daca Dumnezeu i-a sadit-o-n suflet .
Sa nu uitam , candva crestinismul individualiza fiinta , pe cand acum , o ia la gramada ! Candva era oaia , acum , turma ….
ApreciazăApreciază
@ Florin
Da, înțeleg ce zici. Iar prin ”nu conform Scripturii” nu te referi de fapt ”nu după cum înțelegi tu că ar fi voia Domnului”, ci ”nu după șabloanele în care este ea interpretată”. Dar sunt destui care nici măcar nu își dau seama ce ar trebui să însemne asta, nu pentru că ar fi proști, ci pentru că așa li s-a spus că e bine și că e singura variantă, iar o problematizare a acestei unice variante ar însemna pentru ei un fel de blasfemie. Dar nu-i poți nici condamna, poate cu timpul vor vedea și mai larg, poate nu; dacă nu, poate că le e destul atâta.. vorba… 🙂
ApreciazăApreciază
Nu , Cami , ,,nu conform Scripturii” , inseamna exact ceea ce scrie : Nu ai cum sa-L descoperi pe Dumnezeu in Scriptura ! Cine paseste pe o asemenea cale devine un handicapat spiritual , doar pronia divina il mai poate salva , ca el saracul , va pasi prin viata ca pe un camp minat , nu cumva sa activeze vreo ,,bomba” care sa-i pericliteze nemurirea sufletului ! Pe Dumnezeu , in Scriptura , il redescoperi , ceea ce e cu totul alta poveste …
Stii , chiar nu ma deranjeaza deloc , o stii de fapt , ca am povestit de atatea ori , chiar nu ma deranjeaza cum isi cauta fiecare alinarea sufletului , cum se justifica si cum isi justifica fiecare individ trairile interioare … Problema mea incepe in momentul in care individul se simte obligat sa ma convinga sa-i urmez calea amenintandu-ma cu suferinte vesnice si cu tot felul de coincidente nefaste pe care le voi simti inca de-aici de pe pamant ! Mi-e mila de asemenea oameni ! Candva incercam sa dialoghez cu ei , dar am constatat ca nu ma aud ! Asa ca , de fiecare data cand am o asemenea intalnire de gradul ,,0″ , ma rezum doar la a lasa in urma doar o intrebare , una diabolica , aceea a sarpelui din Rai : ,,- A zis Dumnezeu oare ? ”
Atat … Mai departe lucreaza intrebarea .
ApreciazăApreciază
Florine,
nu numai că nu te aud, dar s-ar putea să-i faci să se poticnească. Nu doar tu, ci oricine e altfel. În unele situații, a te feri să-i smintești e egal cu a călca pe ouă. În alte situații, e bine să eviți dacă crezi că nu te costă prea mult. Aici fiecare hotărăște după cum crede că poate..
Cu cealaltă nu cred că sunt de acord. Nu cred că nu există descoperire a lui Dumnezeu în Scriptură (mie mi s-a și descoperit în Scriptură, nu doar redescoperit. de unde până unde? nu cred că putem trasa The Formula după care ar trebui să funcționeze orice creștin {autentic}) și nu cred că descoperirea lui Dumnezeu în Scriptură e egală cu handicaparea spirituală și cu negândirea pe cont propriu sau netrăirea propriei vieți la modul sincer față de tine însuți. Nu pot să cred că există doar varianta despre care spui, mi se pare mult prea limitativ doar pentru că tu ai simțit sau trăit ceva care te-a lămurit de anumite lucruri la nivel personal. Nu mi se pare valid să generalizezi. Poate ar trebui să rămână cazuri particulare, nu cazuri generalizabile. Sau formulate altfel?
ApreciazăApreciază
Nu trebuie sa fii de acord , aici folosim doar cuvinte , care por sa insemne ceva sau sa nu insemne nimic …
Vai , cat m-am tot gandit la asta : citesti o carte , aflu ca Cineva s-a jertfit , si inca pentru mine , si sa am pretentia ca inteleg , mai mult de-atat , doar citind , fara indrumare ! Daca nu am trait o asemenea experienta nu am cum sa inteleg , eventual doar sa-mi imaginez… Cat despre a-mi trai viata conform proprie-mi imaginatii ……, ma opresc aici , intru pe un ,,taram” pe care chiar nu vreau sa-l explorez .
Hai sa ne oprim si noi din a comenta , smintesc suflete si nu-i bine ! Ajunga cat am scris pana acum .
ApreciazăApreciază