h1

Tabere

Aprilie 4, 2017

Generalizăm după experiențele personale.

Cu cât suntem mai surzi la experiențele altora, cu atât suntem mai siguri (adică și mai ficși/ încăpățânați în) de propria generalizare. Care e o creare de tabere adverse de obicei, iar noi suntem întotdeauna în tabăra victimă, iar celălalt ne este inamic.

E mai comod să incriminăm categorii decât indivizi. Cuprindem mai mulți, cât mai mulți și cât mai nereprezentativ.

E și generalizarea o formă de egoism și de ură, din care noi trebuie să ieșim mereu personajul bun, iar ceilalți… dacă mai au loc, trăiască și ei undeva, cât mai departe de noi.

Anunțuri

46 comentarii

  1. `Tabere` ca termen generic(…), își păstrează iată, semnificatia strict etimologica care provine din `a tăbărî`.


    • :))))))))
      Ești tare. 🙂
      Cu ocazia asta am aflat legătura dintre cele două. Încă îmi imaginez filmul legăturii dintre ele. De exemplu un film cu Attila, hunul, in care tabăra cealaltă tabără peste ei și uite așa.


  2. Pe de alta parte `a tabari`, altfel spus, `a face tabara`, poate insemna si `a poposi` de pilda, evitand astfel aplicarea sensului peiorativ.


    • Mai ales Cristi Tabără. 😀 (în decembrie am apucat să schimb două vorbe cu el, surprisingly)
      Aham, poate fi și deloc peiorativ. de exemplu cei din aceeași tabără se înțeleg perfect. (se) victimizează împreună. :))

      Altfel, poate există recuperări și după ce s-au făcut taberele și s-au împărțit generalizări sau particularizări deplasate. 🙂 Adică eu sper. De-asta scriu. Că poate niște semnale de alarmă. E posibil și ca unii să nu își dea seama de aceste exagerări pe care le fac și de efectul lor asupra celorlalți.


      • `Să ieşim dar afară din tabără la El…`


      • 🙂 Mda, bună comparație.
        Ar fi bine.


  3. …tabara ca spatiu rezervat religiozitatii ritualiza(n)te, fixist-dogmatica, inactuala, uneori toxica, cel putin irelevanta.


    • Da, dar știi că asta e relativ. Ceea ce unuia îi este toxic de ritualizant, altuia – obișnuit cu alt ritual – evadează numai bine acolo, în acel spațiu, și se regăsește, respiră parcă chiar suflarea Lui. Schimbarea ritualului poate fi o ieșire din tabără și o deschidere spre trăirea totală a prezentului într-o închinare.. diferită.
      Ție nu..?


      • Schimbarea ritualului ca detoxifiere religioasa, iluminare, renastere, etc. Foarte interesanta observatia ta, realista, de contextualizat.


      • Contextualizată la mine, de exemplu. :))
        Oricum, probabil orice ritual propriu devine o îngrădire după o vreme. Nu trebuie neapărat ieșit de tot, părăsit propriul ritual. Dar te poți bucura și în universul altuia măcar din când în când; descoperi și lumina resimțită de ceilalți în măsura în care poți participa.


  4. E posibil ca repetivititatea unui ritual (serviciu religios, obicei cultic, etc.), sa devina obositoare, plictisitoare, optiunea unei alte manifestari religioase, cultice, ajungand sa fie perceputa ca `o gura de aer proaspat`, macar ca si aceasta se inscrie tot in repetitiv (alt ritual). Repetitivitatea ritualica poate da iluzia continuitatii perpetue.


    • Mda, deși de obicei nu e doar repetitivitatea cea care supără, ci încă multe altele mai grele. Repetitivitatea singură poate nu ar deranja, ci ar amorți, adormi, plictisi… Mă gândesc.

      Adică mă străduiesc să spun că nu doar dorința de nou te mână spre altceva, nu e doar fugă de repetitiv, ci e o completare a ceea ce ai tu deja, o completare pe care o resimți ca necesară. Înainte de a o găsi, simți doar că ceea ce cunoști nu poate fi totul și poți avea anumite nemulțumiri punctuale pe care le vezi altfel chiar dacă nu știi exact cum. Când găsești repetitivitatea altora, îți dai seama ce diferențe frumoase sunt între tine și ei și de faptul că ei au niște obiceiuri care răspund nevoilor tale.
      Eu așa o văd, ca pe o completare. Și o apropiere de adevăr și de Adevăr… 🙂


    • Ah, încă ceva. IMportant, foarte important. Și noi înșine suntem niște repetiții. Un om e o revelație până ajungi să petreci mai mult timp cu el. După o vreme, ți-a cam arătat ceea ce este și începe să se repete, că e obositor să se tot reinventeze (în cazul în care ar vrea; dar și dacă ar vrea să se reinventeze mereu și să fie tot nou de fiecare dată, și asta ar obosi prin veșnica noutate care solicită mai multă atenție și ar deruta pe celălalt, n-ai mai ști cu cine stai de vorbă, te-ai aștepta la imprevizibil..).

      Mă gândesc că pendulăm mereu și noi ca indivizi între o repetitivitate mai mare și mai mică și, în funcție de doza asta de repetitivitate plictisim sau obosim ceilalți oameni. :))) Dar farmecul unui om trece dincolo de astea oricum..


      • Niciodata ceea ce cunoastem nu e totul, completarea devenind astfel cam tot ce ne-a mai ramas cu privire la atingerea presupusei cunoasteri depline (autocunoasterea?).


      • Nici nu am zis că e totul, ci că majoritatea…
        Întotdeauna rămâne loc de surprindere și spontaneitate..

        Nu doar autocunoașterea (la care ajungi mai bine cunoscându-i pe ceilalți și ascultându-i vorbindu-ți depsre tine), ci și cunoașterea celuilalt și cunoașterea lui Dumnezeu care nu se termină niciodată..


  5. Inainte de a cauta sa-i cunosti pe cei de langa tine, e bine sa te asiguri ca te cunosti indeajuns de bine ca sa te lansezi in aventura cunoasterii celuilalt (aproapelui). Acesta nu este in sfat, ci o concluzie personala.


    • În felul ăsta aș risca să nu-i mai cunosc niciodată pe ceilalți. 🙂
      Vorbesc serios. Nu aș fi avut cum să mă cunosc pe mine fără să interacționez cu ceilalți, în vid. Te cunoști și pe tine însuți prin relaționarea la ei, prin reacțiile la persoana ta etc.

      Eu aș fi început atunci să-i cunosc pe ceilalți abia de pe la vreo 34 de ani încoace. Ba nu, dacă mă gândesc bine, nu cred că m-aș califica nici acum să-i cunosc pe ceilalți. Îndeajuns de bine nu știu când ne cunoaștem. 🙂


  6. Nu sunt foarte sigur ca a te cunoaste implica in mod necesar sa te ghidezi dupa aprecierile celor cu care se intampla sa interactionezi. Uneori aceasta poate deruta…


    • aprecierile celorlați e doar o mică mică parte din ceea ce înseamnă interacțiunea cu ceilalți. Nu doar la asta mă refeream. Ci la felul în care te surprinzi pe tine, felul în care te transformi dialogând cu ceilalți. În rău și în bun în diferite momente, cu diferiți oameni, la dialoguri pe subiecte diferite… Unii scot din tine ceea ce e mai bun, alții ce e mai rău, abia așa vezi cât de rău sau bun ești tu însuți, cât iubești sau urăști și în ce situații, condiționat de ce anume, cât poți ierta, cât de repede ești dispus să ajuți…. Sunt o mulțime de lucruri pe care ți le descoperă interacțiunea cu ei, numai să stai să te vezi…

      Ceea ce poți cunoaște despre tine fără ceilalți mi se pare foarte foarte puțin, infim de-a dreptul, e ca și cum am trăi într-o eprubetă în care putem să ne formăm despre noi orice părere dorim, că nu ne contrazice nimeni. Dar.. asta e părerea mea.


  7. Aduci in discutie importanta interactionarii. Interactionam in mod firesc ca persoane (persoana, pros-opson= cel dinaintea mea), doar ca interactiunea e adesea impulsionata de interese…personale (individualiste). Adica, te vad asa cum sunt determinat de pulsiuni subconstiente pe care nu le pot controla, sa te vad (observ, surprind, apreciez).


    • Aaa, cred că asta e mult prea reducționist. Adică totul stă în instincte și în ceea ce nu putem noi controla? Asta pare să însemne că suntem ca.. animalele. Omul unde este, adică care e diferența între noi și ele?


  8. Perceptia personala nu inseamna instinct. Percep la unison cu universal meu interior, si in sensul acesta nu imi pot controla pulsiunile (nu impulsurile). Altfel spus, perceptiile noastre vin din lumea noastra, din maniera personala a fiecaruia de a se raporta la realitate.


    • Ba da, indirect tot acolo duce.
      Și asta înseamnă că totul e compromis de la bun început, celălalt nu are ce să ne reveleze despre noi înșine? Cât de mult ne putem dezvolta în eprubetă?


  9. Crezi ca `dezvoltarea in eprubeta` e singura alternativa la revelarea prin `celalalt`?


    • Sunt curioasă să aflu părerea ta.


  10. Parcursul vietii -care in opinia mea nu este predeterminat-, ofera cadrul ideal in care sa te autodetermini, ceea ce nu inseamna neaparat autocunoastere. Dar poate insemna si cunoastere de sine, care- vorba ta cu privire la cunoasterea lui Dumnezeu,- nu se mai termina niciodata, nu este adica, exhaustiva. Niciodata nu ne vom putea cuprinde pe noi insine.


    • Frumos, dar chestiunea cu predeterminarea nici nu avem cum s-o știm, cum s-o probăm.. etc.
      Autodeterminarea la fel.. mult depinde de circumstanțe, pe astea lumea le uită. Sau dacă nu s-a gândit la alte posibilități, crede că aia aleasă de el e singura bună. 🙂

      Și până la urmă în ce fel crezi că are loc revelația venită prin ceilalți? Mai comunicăm cu ei sau… ne suntem suficienți nouă înșine?


  11. Prin ceilalti poate veni nu doar `revelatia`, ci si amagirea, falsa parere despre sine, in ambele directii (`buna`,`rea`), si asta nu intotdeauna intentionat. In ce fel cred ca are loc? Prin surprindere: cand si de la cine nu te asteptai.


  12. `Mai comunicăm cu ei sau… ne suntem suficienți nouă înșine?`. Putem comunica ramanand suficienti noua insine, fara a ni se reprosa astfel, autosuficienta.


  13. În aceeași măsură, și prin noi poate veni amăgirea, că nu suntem mai sfinți decât ei. Sper că ești de acord. Altfel, nu avem punct comun de plecare. Iar dacă ne bucurăm că și de prezența noastră se bucură altcineva și și pe noi ne suportă sau chiar ne iartă și ne iubește cineva, atunci am putea și noi oferi ceva celorlalți.

    Mie mi se pare că vorbești despre o izolare de oameni. Sau cel puțin despre interacțiuni numai de nevoie, strictul necesar cât să primim sau să dăm informațiile importante. Poate că e doar impresia mea. Dacă e așa, izolarea de ceilalți încurajează mai degrabă spre egoism (și poate proveni din egoism) și nu știu în ce măsură oferă altora ceva..


  14. E doar impresia ta. Sunt doar rezervat, uneori sceptic, deloc cinic, atunci cand vine vorba de cunoastere (autocunoastere, cunoasterea celuilalt, etc…), avand in vedere posibilitatea glisarii subiectului in zone `roz`.


  15. Asta e bine că e doar impresia mea.

    Nu am înțeles chestiunea cu rozul.

    Cum vezi prietenia dintre oameni? Ce înseamnă pentru tine prieten? Ce să faci tu și ce să facă celălalt? La ce îți folosește prietenia celuilalt?


  16. `Roz`-ul, adica `siropismele`: frivolizarea emotiei genuine, banalizarea fragilitatii conditiei umane, aducerea sentimentului sub semnul instinctului de moment. Pot continua…


  17. Cat despre prietenie, ei bine, eu nu cred ca ar avea ceva in comun cu folosința. Prietenia e prin definitie gratuita, nu se raporteaza la folos. Daca prietenia ar folosi la ceva, nu ar mai fi prietenie.


  18. Deci există o rezervă având în vedere posibilitatea glisării spre sirop. Ăsta mi se pare că seamănă tare mult cu discursul cuiva… tare popular într-o vreme.
    Unde e viața printre toate astea..?

    Despre prietenie ai zis mai mult ce nu e decât ce este ea pentru tine… Destul de lipsit de relevanță pentru mine răspunsul. Și dintre toate întrebările puse de mine, ți-ai ales doar pe cea care nu ți-a plăcut cum sună, scoțând în evidență un singur cuvânt, sugerând că eu aș crede că prietenia = folosință. Interesant…


  19. Atunci, sa dezvoltam… La ce te refereai de fapt când ma intrebai cu privire la „prietenia dintre oameni„?


    • N-am înțeles ce ar mai fi nevoie să detaliez. Mi se pare că e clar din tot dialogul nostru.. Nu e obligatoriu oricum, fiecare spune, dă celuilalt ceea ce dorește.


  20. Deci, cum vad eu prietenia dintre oameni si ce inseamna pentru mine un prieten, nu sunt acelasi lucru. Prietenia dintre oameni, atunci cand nu este altceva decat cliseu verbal, e un fapt. Ce poate insemna pentru mine un prieten, e o experienta factuala.


    • Puteai răspunde și la una, și la alta dacă exista un drag al comunicării. Mi se pare că la fiecare ocazie de dezvoltare a dialogului, de fapt pui bariere. Iar dialogul nu are loc.


  21. Cum vezi tu prietenia dintre oameni? Ce inseamna pentru tine prieten?


    • Eu deja am dat atât de multe răspunsuri, încât aștept răspunsurile tale. Mingea e la tine, nu la mine, nu mi-o arunca mie de fiecare dată când îți vine rândul! 😀


  22. Serios? Spre deosebire de tine eu ti-am raspuns cand `mi-a venit randul` (intrebarea cu privire la prietenie). Mingea e la tine.


    • Nici vorbă… Înseamnă că avem noțiuni diferite despre ceea ce înseamnă răspuns.


  23. Evident.


    • No nu-i bai. Nu putem fi la fel.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: