h1

Perfecțiunea neumană

Mai 25, 2017

Farmecul unui om e dat (și) de sinceritatea cu care își poartă nu doar calitățile, ci mai ales sinceritatea cu care își observă și recunoaște scăderile. Cu cât masca de om perfect e construită mai insistent, cu atât crăpăturile și fisurile apar mai evident… și mai contradictorii cu masca creată.
Nu există omul perfect. Cu atât mai dezagreabil e momentul în care încercăm să mimăm perfecțiunea, uitând că frumusețea omului stă chiar în scăderile lui asumate, ele îl fac uman. Și real.

Anunțuri

15 comentarii

  1. Bine spus, frumos formulat. Si eu cred ca omul perfect nu exista. Totusi, tentatia de a atinge perfectiunea pare sa activeze in om latențe surprinzatoare. E o intrebare daca perfectiunea e un concept dezvoltat de gândirea umana, ori un deziderat dictat de conditia umana.


    • Nu știu de ce nu mă mai notifică pe email când primesc comentarii, că nu modificasem nimic, e ciudat.

      Nu știu ce să răspund întrebării tale, mă depășește. Nu știu care e diferența dintre cele două sau dacă este vreuna sau de ce nu sunt unul și același lucru de fapt. 🙂
      Eu văd perfecțiunea aceea un sinonim pentru sfințenie, deși unii văd niște diferențe între ele. Însă eu cam așa ceva aveam în cap când am scris.

      Să-ți spun o fază trăită care mi-a deschis ochii, dar și sufletul. Povesteam cu cineva ceva, am uitat ce. Și la un moment dat, amicul meu îmi reproșează un lucru (parcă legat de dialogul nostru, greșisem eu cu ceva), iar eu mă deprim tare, mă întristez, la care el mă întreabă ce e cu mine. La care eu îi spun ceva de genul:
      – Mi-e ciudă. Speram să fiu un personaj pozitiv. [pentru el, adică]
      La care el răspunde nonșalant:
      – Dar ești un personaj pozitiv. Însă nu încerca să fii perfectă.

      La replica asta m-am calmat de tot. Înțelesesem în sfârșit că asta încercam să fac. Și că poți fi acceptat cu și bune, și cu rele. și că ambele e normal să existe într-un om și că relele nu anulează bunele.

      Însă cred că depinde foarte mult de felul în care crește un om. De felul în care e învățat să simtă și să gândească. De lucrurile pe care e învățat să le accepte ca normale. Dacă perfecțiunea e norma pe care el o învață ca fiind singura necesară ca să poată avea relații, atunci totul se complică, cred eu. Și prin ceea ce așteaptă omul de la el însuși, și prin ceea ce așteaptă de ceilalți. Dar pentru asta e o muncă uriașă de dus cu sinele. Și toată viața. 🙂 Dar cred că e posibil.
      Important e, poate, să alegem în jur oameni cu care să putem comunica astea și cu care să putem găsi o modalitate de.. normalitate la care să putem ființa.
      De teoretizat (îmi) e mai ușor, 🙂 Normal. Deci nu știu dacă îți răspunde asta întrebării tale, poți da și tu un răspuns, două etc.


  2. E o intrebare care si pe mine ma depaseste: e perfectiunea un concept (construct mental), ori o cerinta existentiala? In ambele cazuri, perfectiunea apare ca suplinire a unei (unor?) carențe esentiale. Altfel spus, pe masura ce constientizam anumite carențe esentiale legate de natura noastra, de felul nostru de a fi, ajungem sa ne dam tot felul de raspunsuri, Faza traita de tine, am trait-o si eu in alte circumstante, in ambientul altor vremuri, in compania altei generatii. (Nu) inseamna ca (nu) am trait-o, nu?


    • Cred că la mijloc e vorba de lipsă de iubire față de celălalt. Lipsă de empatie, de răbdare. În esență de iubire. Când ne simțim neiubiți nu mai avem nici noi la rândul nostru resurse să iubim și se instalează nemulțumirea generalizată. care reproșează celuilalt diverse chestii (că nu e suficient de bun, una peste alta, că nu e perfect), formă de a-i spune că umanitatea lui (imperfecțiunea lui) nu e suficientă pentru umanitatea proprie. ce ciudat, nu?

      cel neiubit crede că e neiubit din cauza imperfecțiunii lui, ceea ce e adevărat doar în parte and so on. Nu se mai acceptă pe sine și apoi nu-i acceptă nici pe cei din jur și ciclul se încheie și se repetă mai departe.
      Așa mi se pare, nu știu dacă așa o fi fiind.


  3. Empatie, răbdare…calităti rarissime. Iubirea e inghesuită in zona erosului de unde poate fi reperată via libido.


    • Da, exact. :))) Sau în zona siropului fals și de scurtă durată.


  4. Știi ce încep să întreb în ultima vreme? Dacă nu suntem iubiți, nu ar trebui să rămânem fără resurse de iubire pentru alții. Dar totuși rămânem. Sau nu?
    Adică știm teoretic că resursele ar trebui să ni le luăm de la El, dar e cam complicat, nu prea ne iese. Însă poate că nu cerem destul nici noi? Tu cum vezi?


  5. Resursele de iubire pentru altii nu depind de a fi sau nu iubit. De fapt, problema se rezuma la a te simti sau nu iubit, nu? Ca de stiut nu avem cum sa stim ca suntem sau nu iubiti. Poti fi iubit fara sa stii, la fel cum te poti simti iubit si poate doar…atat. Nu stiu de unde ne vin resursele, presimt insa ca sunt nelimitate deci incompatibile cu tot felul de scheme, solutii, pasi de parcurs, si altele de felul acesta. Parerea mea.


    • Da, chiar. :))))
      Păi uneori avem de unde ști dacă suntem iubiți, dar nu simțim pentru că fiecare iubește în felul lui, care nu e compatibil neapărat cu al celuilalt etc. Dar poate fi și doar pretenția de iubire fără să existe de fapt iubire transmisă. Oricum așa-i, discutăm pe ceea ce simțim. Iar asta pune mereu în balanță faptul de a fi sau nu iubiți și mereu încercăm să ”verificăm” dacă suntem într-adevăr iubiți sau doar mințiți (cu sau fără voie). Poate că nu e normal, adică dragostea desăvârșită nu se gândește la ea, dar noi ne gândim și vrem să știm, să ni se demonstreze, să verificăm, să fim siguri.

      Hmm, nu cred că mă gândeam la scheme. Adică sigur nu mă gândeam la scheme, calcule etc atunci când îmi puneam problema resurselor. Porneam de la ceva foarte concret, văzut, trăit. Sau de la mai multe.

      Îmi convine că zici că ar fi nelimitate. Ai zice că sunt și în afara puterii noastre de acces? Adică vin când vor ele? 🙂 E oleacă forțată întrebarea, dar poate scoate mai departe câte o chestie interesantă.


      • Nu stiu daca sunt in afara puterii noastre de acces, insa chiar daca ar fi, nu cred ca ar altera intentiile noastre genuine.


      • Da, absolut. Nu cred că cineva vine peste voința noastră. Sau doar Dumnezeu nu vine peste voința noastră… Mă gândesc, nu e tocmai o afirmație.


  6. Tu cum verifici daca esti iubit sau doar ti se pare? Poate nu e o intrebare de public, dar incerc.


  7. Timpul, e testul ultimativ, timpul petrecut impreuna. Doar ca in zilele noastre importanta e impresia de moment, experienta de scurta durata `aici si acum`- ul dictat de graba vremii. In opinia mea, iubirea inseamna relatie iar relatia presupune timp petrecut impreuna.


  8. Ultimativ am scris? Am vrut sa zic, decisiv. Scuze…


  9. Nu doar impresia de moment, ci și anumite gesturi care indică, tot în timp, dacă iubirea e mai mult pentru propria persoană sau pentru celălalt. Dar e drept, tot timpul.. spune.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: