Archive for iulie 2018

h1

Emoția Manchester by the Sea

iulie 25, 2018

manchester-by-the-sea.jpg

Manchester by the Sea e un film aparent monoton, însă, curios, nu e o monotonie pe care să o remarci, e mai degrabă un film care parcurge timpul fără grabă, creând tensiune în pauzele dintre evenimente. O tensiune care, încercând să completeze puzzle-ul (încă nespus al) acțiunii, se amplifică mereu în spațiile libere pentru a provoca mici explozii emoționale în timpul interacțiunilor dintre personaje.

Ciudat cum atmosfera pare mai degrabă una britanică (nu doar din cauza titlului) decât americană, o atmosferă reținută, de temperatură scăzută cu reacții puțin întârziate, mai mult manifestate în surdină sau în suflet, sugerate.

Lee Chandler mutat în Boston, este anunțat că fratele său a murit subit în urma unei insuficiențe cardiace, iar el este numit tutore fiului lui de 16 ani. Treptat, aflăm că Lee a avut soție (Randi) și 3 copii (interesant felul în care ne sunt introduși în scenă, rând pe rând, crescându-ne mirarea cu privire la absența lor de acum, la diferența trecut-prezent) și vedem că exista o legătură afectuoasă puternică între membrii familiei. Vedem și că Lee pierde șirul băuturilor atunci când îi vin prietenii în vizită.

Ceea ce nu știm este unde și de ce nu mai e împreună cu familia sa, observăm doar că anunțarea fostei sale soții cu privire la moartea fratelui său, Joe, este lăsată în seama unui prieten de familie. Știm, însă, că Lee nu este deloc încântat să fie tutore al nepotului său, Patrick, în ciuda faptului că cei doi ne sunt înfățișați în diverse amintiri din trecut ca fiind foarte apropiați. Avocatul își exprimă regretul față de Lee cu privire la experiențele neplăcute prin care a trebuit să treacă (cu fiecare pas devenim tot mai curioși și mai nelămuriți), dar îl încurajează să preia custodia lui Patrick.

Aflăm pe parcurs ceea ce se întâmplase. Într-o noapte, Lee plecase la magazin după ce mai pusese niște lemne pe foc pentru a se încălzi mai bine și camera copiilor, însă, pe când se întoarce, casa e în flăcări, soția îi este salvată, dar copiii nu. Niciunul din cei 3. E chemat să dea declarație la poliție, nu este condamnat (spre surprinderea sa), dar viața pe care o trăiește în libertate după acest moment nu este deloc o viață liberă, ci haotică sufletește, paralizată, apăsată, timorată, agitată. Se desparte de soție, însă aflăm doar mai târziu felul în care s-a produs despărțirea dintre ei.

Mutându-se din nou în vechiul Manchester-by-the-Sea pentru a sta împreună cu Patrick, unde trebuie să intre în rolul de tată pentru un adolescent care pare să dorească mai degrabă un valet decât un părinte (este și o vârstă dificilă și este și o perioadă dificilă fără tată), se întâlnește din întâmplare pe stradă cu Randi, fosta sa soție, o clipă care îi „electrocutează” pe amândoi. Aș zice că dialogul dintre ei este momentul cel mai puternic din film, în care telespectatorul poate auzi și cuvintele nerostite, dar gândite de ei. După ani buni de la tragedia care îi desparte și îi unește în aceeași măsură, Randi pare nerăbdătoare să repare dialogul dintre ei, rupt dureros de învinovățiri pe care i le adresase lui Lee după incident. Lee pare să fi avut mare nevoie să audă toate acestea din partea ei (chiar de atunci), e șocat, țintuit locului, împovărat și ușurat de declarația de iubire pe care i-o face Randi acum, când regretă că a ajutat la decăderea lui psihică după eveniment; reacția lui de reținere (dar și de consum interior extrem) pare să transmită un sentiment amestecat de incapacitatea de a-și uita vina, de a se considera vrednic de a fi iertat și, în același timp, de dorința de a se simți iertat. Dorință care nu ajunge să se realizeze în primul rând din cauză că el nu își dă voie. Dialogul dintre ei pare să concentreze aproape toată emoția, frustrarea, iubirea și ura din întregul film.

Chiar dacă aici telespectatorul începe să creadă că se poate produce o revenire, o vindecare, o eliberare, ea nu are loc. Dimpotrivă, Lee cade într-o tristețe mai mare după întâlnirea lor, e ca reîntâlnirea unui vis important care nu se poate împlini și doare la fiecare amintire.

O altă dezamăgire e și faptul că Lee renunță până la urmă să îi fie tutore lui Patrick, și preferă să fie adoptat de prietenul lor de familie, însă între cei doi se produce o apropiere și finalul filmului anunță o continuare a relației lor. Nu în calitate de tată adoptiv – fiu, dar măcar în calitate de unchi-nevrednic-dar-iubitor – nepot. Acest refuz de a fi părinte drept cadou după ce fusese părinte biologic și dăduse greș se datorează probabil neputinței de a-și uita și ierta vina, plusat într-o oarecare măsură și de privirile acuzatoare ale foștilor concitadini care îi cunosc tot trecutul. În Manchester redevine același părinte incapabil dar îi are aproape (poate prea aproape) pe toți cei importanți, iar în Boston nimeni nu îl cunoaște, și nici nu îl iubește.

Am fost curioasă să aflu de la ce au pornit producătorii când au gândit scenariul așa. Complet ne-hollywoodian. Dorința de a arăta viața mai aproape de realitatea în care ea chiar se desfășoară. Fără schimbări subite și dramatice de atitudine, fără falsuri. Oamenii uneori sunt atât de afectați de ceea ce li se întâmplă, încât nu întotdeauna finalul este ca de basm. A fost o dezamăgire din punct de vedere al deznodămintelor, dar cred că au reușit să creeze un film puternic, să transmită emoții reale și puternice. Să le sugereze foarte bine acolo unde nu le-au transmis fățiș.

Vă las două dintre momentele cele mai emoționante din film (pentru mine):

Momentul în care declară la poliție incidentul și reacția sa când află că nu este arestat:

Și întâlnirea cu Randi:

Ar mai fi câteva, vă mai spun doar unul dintre ele. La un moment dat, Lee adoarme pe canapea și visează că fetele sale îi spun că arde casa, îi repetă tot mai tare până când Lee se trezește brusc în fum venit din bucătărie: pusese pe foc mâncare pentru nepotul său și adormise. O scenă ce ar putea fi privită (și) ca o mângâiere: copiii săi din lumea cealaltă îl salvează în viața aceasta.

Sunt curioasă de impresiile voastre cu privire la el. Ulterior am aflat și de premiile pe care le-a luat.

Reclame
h1

Citat Gauchet 1

iulie 21, 2018

Într-adevăr, ce este un rege dacă nu un concentrat de religie cu față politică? Cine spune rege spune heteronomie materializată și exprimată prin însăși forma puterii; heteronomie care iradiază, pornind din nucleul puterii, până în cele mai mărunte ramificații ale raporturilor din societate, sub trăsăturile legăturii ierarchice a inferiorului cu superiorul. Dar principala virtute a exemplului, prin mijlocirea acestui relief simbolic, este că scoate foarte tare în evidență faptul că dimensiunea de alteritate purtată de religios nu se risipește ca prin farmec atunci când ieșim din justificarea religioasă a puterii. Puterea descindea din celălalt, cădea de sus, se impunea deasupra voinței oamenilor. Revoluțiile moderne – revoluția engleză, apoi revoluția americană, apoi revoluția franceză – o aduc pe pământ, la înălțimea omului. Mai mult, ele o vor face să apară de jos, o vor constitui printr-un act expres al voinței cetățenilor. Ea încarna ceea ce ne depășește; nu va mai fi decât delegatul ambițiilor noastre. O vom numi reprezentativă, adică, riguros vorbind, fără altă substanță decât aceea cu care o alimentează administrații ei.

[…]

De la reprezentarea prin încarnare din epoca Zeilor la reprezentarea prin delegare din lumea Egalilor, aceleași elemente acționează sub o altă formă și într-o altă distribuție. Trebuie să luăm în considerație ansamblul lor, dacă vrem să înțelegem ciudățeniile mașinilor noastre politice. Că regele este și el, în felul lui, un reprezentant: puterea sa nu are consistență decât în măsura în care refractă o putere superioară, în care înlocuiește, printre oameni, ordinea divină ce ține toate lucrurile împreună. Există aici un sistem a cărui regulă ar putea fi enunțată astfel: reprezintă alteritatea pentru a putea produce identicul. […]: prin intermediul medierii regale, colectivitatea umană se unește cu fundamentul ei invizibil, identificându-se totodată carnal cu puterea care o guvernează – corpul politic rezidă în corpul regelui. Regimurile noastre țin de un sistem care funcționează exact invers: puterea reprezintă identicul, dar produce alteritatea.

Marcel Gauchet – Ieșirea din religie (La religion dans la democratie), p. 10-11.

h1

Di-alog

iulie 19, 2018

dialogul e o întrecere,
un concurs viteză.

cine poate spune
mai multe cuvinte
pe minut
capătă premiul
cel valoros.

de discurs notabil.

din calea lui
își feresc picioarele
dar mai ales
privirea
cei care nu sunt la fel
de vitezomani.

scrisul devine
sau rămâne
o pistă laterală
de viteză redusă
pentru cei care
nu reușesc să dea din coate
pentru a se exprima
până la capăt
fără să fie
întrerupți.

cine să aibă răbdare
după mașinile
cu treizeci la oră?!

timpul costă.
costă mai ales
mândria
grăbitului.

h1

Răbdări în funcție de

iulie 19, 2018

un regat pentru un cal?
un regat pentru o oră
de atenție
ar fi mult mai
la modă.

mă rog,
măcar a penny
pentru o oră.
cei care au regat
își cumpără
mai multe ore
de ascultare.

avem mai multă
răbdare
la teatru
la cinema
decât la sentimentele
unui prieten.

cât de subiectivă
răbdarea aceasta…
are personalitate puternică.
și-l alege pe cel care merită
să aibă parte
de ea.
în funcție de.

h1

Breathe

iulie 19, 2018

 

h1

Fare, faruri

iulie 16, 2018

Peste un ocean jumătate
Îți deschideai un ochi
În căutarea unei lumi
Cu suflete.
Lumi fără suflete
Găsiseși cu vârf.

La ce bun oameni
Care vorbesc
Genial
Dar nu plâng odată
Cu lacrima din fereastră
Și nu surâd dimineața…

Celălalt ochi
L-ai uitat închis,
Își păstrează visul secret
Intact,
Visul de a trăi toți
Sub același soare.

Un ochi deschis
Care m-a luminat
De la depărtare
Ca un far.

h1

Sărbătorim ceva?

iulie 5, 2018

De anul trecut văd puse în vânzare tot felul de produse cu motive populare ce sugerează sărbătoarea anului 2018, unirea noastră. Însă, pe măsură ce am intrat în marele an al unirii (deși nu doar acum și nu doar de acum), îmi pare tot mai stranie sărbătoarea unirii într-un ambient tot mai încărcat conflictual. Ce sărbătorim noi de fapt?

Că locuim în aceeași țară, dar că avem de fapt vieți atât de diferite încât ne împărțim în categorii care ne fac inamici? Că avem aceiași strămoși, dar că ne tragem de fapt din tradițiile acelea sau celelalte? Că vorbim aceeași limbă, dar că nu avem același înțeles, că nu ascultăm ce ne spune celălalt și nu ne interesează de ce crede așa? La ce bun că vorbim aceeași limbă dacă nu o folosim pentru a ne înlesni comunicarea, ci pentru a o îngreuna? Când ești înconjurat de străini, ți-ai dori să îi înțelegi și să te faci înțeles. Când ești înconjurat de ai tăi, vrei să ai dreptate. De fapt, ce sărbătorim?

h1

Lost. Desplats.

iulie 3, 2018

What about this one?

UPDATE:

and this one:

h1

Suflete

iulie 2, 2018

again:

Timposibil

  • Vine toamna, măi, cred că îmi convine mai mult pe vreme de toamnă.
  • De ce, seamănă cu tine cumva?
  • Mda, așa mi se pare, nu tre să fac eforturi de adaptare.
  • Eu am început să n-o suport că mă deprimă. Și de ce zici că seamănă cu tine?
  • Că e melancolică.
  • Chiar prea melancolică, dar nu știu dacă îți și face bine.
  • Așa zici?
  • Aham.
  • Și de unde știi?
  • Hmmm, intuiesc să zicem.
  • Așaa, hai să vedem.
  • Păi… poate că acum ai alege altfel anumite lucruri, dar simți tot mai puternic ca nu ai cum să te întorci. Poate că au fost oameni în jurul tău care ți-au spus că drumul tău nu e acela pe care vrei să-l alegi, dar atunci era prea devreme să îți dai seama, iar acum… Nu stiu… ceva de genul ăsta?

Nu auzi niciun răspuns din partea lui. Își sorbi gura de suc din…

Vezi articolul original 228 de cuvinte mai mult

h1

tinerii din ziua de azi

iulie 1, 2018

Mai puteți adăuga ale voastre, ale altora de lângă voi.. 😀

 

36441896_2002981616443506_4664567356582789120_n.jpg

%d blogeri au apreciat asta: