Archive for decembrie 2018

h1

Amnezie selectivă

decembrie 31, 2018

Cum se scutura
Cerul
Peste zi
Atunci când
Nu te ştiam?

Reclame
h1

Un detaliu

decembrie 25, 2018
h1

Revoluția la 9 ani reblog

decembrie 23, 2018

Pentru că reblogul a devenit o treabă aproape imposibilă mai nou, redau mai jos linkul postării mele de acum 10 ani despre revoluția resimțită de mine.

AICI

h1

Cutremur

decembrie 16, 2018

Cât am închis un ochi,
solul pe care odihneau
degetele mele lungi
se despărți
ca la un cutremur

ne făcurăm
din continent
insule mici
tot mai
îndepărtate
și mai rupte
fără să ne mai putem
zări

Îmi deschid ochiul
constant
și oricât îl deschid
un cutremur pare
acum să cuprindă
și planetele
vecine.

sursa: https://www.nationalgeographic.org/encyclopedia/island/
h1

Transfigurare

decembrie 16, 2018

Mă uitam pe fereastră
și te-am zărit
în culori
Afară era
monocrom
un vânt
îmi întorcea gândurile
de pe o parte
pe alta
fără să le rezolve.

Te-ai așezat
și ai sorbit
din cafeaua mea
neîndulcită

Trebuie să fi fost
un deliciu
căci imaginea
mi s-a colorat subit.

h1

Again

decembrie 16, 2018

Și pentru că tot nu m-am lăsat:

I’ll never love again, lady gaga, până la urmă tot m-am jucat. 
Se aude mai bine la căști decât la difuzor, e mai mică diferența dintre instrumente-voce.
Sugestii, critici, feel free 

http://www.trilulilu.ro/voice-012

h1

A Star sau altceva Is Born.

decembrie 15, 2018

Prea trist A Star Is Born. Mult prea trist. Revoltător de tragic. Emoționant, adevărat. Dar cred că poți prezenta ceva grav, ceva la limită și fără să termini filmul în sinucidere. Cred că poți transmite un mesaj dureros și fără „sfârșitul tuturor lucrurilor”. E o inflație de sinucidere și moarte. Oare trebuie să ducem toate gândurile în aceeași și aceeași direcție? Dacă am început prost, e necesar să și sfârșim prost? De ce nu poate exista o renaștere ca spectatorul să vadă ce se poate face în viața de zi cu zi, să știe că există speranță, să merită să încerce?

„Pentru că asta e viața reală, baby, deal with it, e doar o constatare.”, mi se poate răspunde. Ceea ce e adevărat. Dar cred că arta e menită să fie nu doar o constatare a evenimentelor, a istoriei. Cu asta se ocupă deja știrile. Cred că arta e menită să fie mai mult de atât. Să transmită imposibilul de pe lume pentru a ne determina să dorim a fi noi mai mult și a-i ajuta pe ceilalți să fie mai mult decât sunt. Să vadă ceea ce nu se vede, să simtă ceea ce e camuflat, să învie ceea ce e mort. Dacă lucrurile se termină tot într-o disperare irecuperabilă, atunci care e lucrul pe care îl trezește în spectator? Cu ce rămâne el la final? Rămânem doar cu gândul Annei Frank, că „regretul e mai puternic decât recunoștința”? Care e cât se poate de real și el. Dar e de ajuns gândul ăsta pentru a-i motiva pe oameni să mai uite de ei înșiși în goana după identitate și să îi privească mai atent pe cei de lângă ei? Mă întreb.

Nu sunt avidă după finaluri fericite cu orice preț. Dar cred că ar trebui să ne fi ajuns deja exmplele de „așa nu” și să ne dorim să ne îndreptăm spre „așa da”.

Mai degrabă vedeam un final în care Jackson Maine, după ce a descoperit-o și lansat-o pe Ally, să fie motivat să se depășească pe el însuși, proces pe care oricum îl începuse deja. Unul îl trage pe celălalt după el. După care rolurile se schimbă. El a ajutat-o să își găsească frumusețea, identitatea și libertatea în care nu credea, ea l-ar fi ajutat să își găsească puterea pe care credea că nu le are. Puterea și mai ales voința de a renunța la ceea ce îi dăunează. Ăsta ar fi fost un exemplu de iubire care cucerește tot, renaște ce e bun, dărâmă ce e rău.

Dar ei mi-au lăsat piesa „I’ll never love again”, pe care n-o mai pot cânta. 🙂

sursa: https://www.newyorker.com/culture/the-front-row/the-real-subject-of-bradley-coopers-a-star-is-born-is-the-star-power-of-bradley-cooper

h1

Avalanșa

decembrie 8, 2018


Piesa Avalanșa, scrisă de autorul turc Tuncer Cücenoğlu, ne vorbește despre regulile care ne forțează să ne organizăm viața în funcție de consecințele încălcării lor, în funcție de frica declanșată de nesupunerea față de ele. 
Îmi pare o piesă impresionantă, atât ca idee, cât și ca realizare, punere în scenă, joc al actorilor. Spre final, simțeam că îmi vine să cobor pe scenă să fac dreptate. :)) (Dez)Avantajul jocului cu publicul pe scenă. :))

Într-un sat dintr-o zonă muntoasă din estul Anatoliei, oamenii își duc existența după un calendar aspru. Își programează viața după amenințarea avalanșei care poate fi provocată de zgomotul făcut de un om care strigă, de o femeie care naște, de copilul acesteia care tocmai vede lumina zilei și plânge. Aceste zgomote sunt strict interzise în cele nouă luni din an de sezon rece. Copiii au voie să se nască doar în celelalte 3 luni de vară. Între anotimpurile de vară, oamenii sunt nevoiți să calce cu grijă, să nu urle, să nu vorbească tare, să nu se certe (iar asta e cu atât mai tentant și mai greu de evitat), să nu tragă cu pușca.

Se zvonește că, în urmă cu 50 de ani, o femeie însărcinată a fost îngropată de vie pentru că stătea să nască în perioada interzisă. Autoritățile trebuiau mereu informate ori de câte ori se producea o neregulă sau se afla despre simpla posibilitate a unei nereguli. Iar, în această situație, viața comunității trebuie (și a fost) pusă mai presus de viața femeii și a copilului ei.

În prezent, în mijlocul unei familii, nora are simptome de contracții, însă atât ea, cât și soțul ei încearcă să se convingă reciproc că nu poate fi vorba de vremea nașterii, care ar fi doar peste o lună. Totuși, de frică, de frica consecințelor tăinuirii, socrul hotărăște să cheme moașa pentru detalii, iar apoi sunt alertate autoritățile pentru a lua o hotărâre, căci se pare că tânăra soție va naște prematur. În ciuda respectării calendarului de concepere a copilului, nașterea pare inevitabilă, iar integritatea părinților nici nu mai contează în luarea deciziei. Femeia trebuie să fie îngropată în sicriu, nu poate naște, căci ar pune în pericol toată comunitatea.

Momentul de turnură e reprezentat de împotrivirea soțului, care se prezintă în fața lor cu pușca, amenințându-i că o va descărca asupra lor – ucigând astfel toată comunitatea sub greutatea avalanșei stârnite – dacă îi omoară soția și copilul. În sfârșit, în comunitate apare cel care spune NU fără să conteze consecințele, în sfârșit cineva îndrăznește să se opună fricii permanente în care trăiesc toți și să aleagă libertatea.

Scena e împărțită de actori cu spectatorii. Totul se petrece sub ochii spectatorilor, uneori chiar la jumătate de metru de ei. În mijlocul scenei, actorii se mișcă lent și își vorbesc în șoaptă, iar pe jos totul e alb, iarnă.

În momentul în care tânăra soție naște în vreme ce autoritățile stau înlemnite sub amenințarea puștii, strigătul copilului care e primit de lume – tot cu teamă, deși acum cu alt fel de teamă – se face lumină. Toate personajele se întorc spre această lumină (mai puțin reprezentații autorității, îmbrăcați în negru, simbolic, care acum fug ca vinovați), iar noi, spectatorii, suntem invitați să pășim spre aceeași lumină în continuarea scenei: sub picioare, descoperă iarbă verde plină cu flori. Amenințarea avalanșei nu (mai) există. Fuga autorităților ne lasă de înțeles că amenințarea avalanșei probabil nici nu a existat. Însă era un pretext perfect pentru a ține comunitatea în obediență cu generațiile.

Un text despre care ni se spune că este inspirat din realitate și care face trimiteri la regimurile totalitariste politice. Însă poate nu numai.

Spre ce ne poate împinge frica să acceptăm? Ce ne poate determina să ne revoltăm și să hotărâm că nu suntem nevoiți să ascultăm de ea? Niște întrebări care merită puse atât la nivel personal, cât și la nivel de comunitate.

%d blogeri au apreciat asta: