Archive for martie 2019

h1

Calm down, calm up

martie 26, 2019

Un gând despre: ”Never in the history of calm down has anyone calmed down by being told to calm down.”

Nu știu alții cum sunt, poate depinde și de persoană. Pe mine, de exemplu, mă calmează dacă îmi spune cineva care simt că e sincer și n-o spune din vârful limbii (îți dai seama cine o spune doar ca să scape mai repede de tine sau o spune pentru că realmente așa crede și vrea să îți fie bine, se gândește la binele tău), dacă are tonul care să îmi pice bine, dacă mă privește în așa fel încât îmi dau seama că pentru celălalt contează să fiu calmă pentru mine, nu doar pentru a nu-l stresa pe el cu „văicărelile”.

Uneori nici nu ai nevoie de mult din partea celuilalt pentru a binefăcător. Uneori îți ajunge să simți că celălalt are empatie, simte cu tine, îl doare pentru neliniștea ta. Dacă emană asta, calmează. Mie cel puțin mi se întâmplă. Vouă nu?

h1

Unele bătălii

martie 25, 2019


O mulțime
de capete se îndreaptă
împotriva mea.
Mai puțin de o mulțime,
o mână de oameni
poate.
O mână decisivă
însă.

Chiar și eu mă alătur
împotriva mea.
Au dreptate.
Ce să fac în locurile
pentru care nu am fost,
se pare,
menită?

Să te încăpățânezi
într-o luptă
împotriva semenilor –
un egoism inutil.
Ne-am unit împotrivă.
Să nu vă uitați
armele la ieșire.

background:

h1

Suprasimțul Perfect Sense

martie 13, 2019

Perfect Sense (2011) e un film paradoxal. Care merită văzut pentru că vorbește despre simțuri și despre ceea ce transcende simțurile. Într-o lume care la început pare obișnuită, mai apoi apocaliptică, oamenii încep să își piardă mirosul, ca într-o epidemie, căreia nu i se găsește cauza, modul de transmitere, leacul… Lucru care îi derutează, îi destabilizează, iar restaurantele se tem că vor rămâne fără clienți. Mai apoi e atacat gustul. Dacă nu mai simți gustul mâncării, cum îți mai va seama dacă mâncarea e bună, sănătoasă, proaspătă măcar, unde mai rămâne plăcerea savurării? Însă oamenii se adaptează într-un final și apelează la celelalte simțuri pentru a oferi și primi satisfacție. Vizualul, auzul.

Într-o astfel de lume se cunosc și se îndrăgostesc un bucătar (el) și un doctor (ea), fiecare încercând să facă față panicii care cuprinde lumea din jurul lor, gândurilor că e posibil ca aceste epidemii să se extindă și asupra celorlalte simțuri. Ceea ce mi s-a părut admirabil e faptul că mereu găsesc moduri în care să își păstreze un gram de optimism și să profite de ceea ce încă mai au (nu se știe pentru câtă vreme).

Joacă un joc provocator. Pentru a se cunoaște mai bine, dar poate și pentru a-și lua atenția de la panica generală, imediată: să își spună unul altuia lucruri pe care nu le-a mai povestit, lucruri pe care le știe doar el, secretele lui. Ca un dar făcut celuilalt: a-i încredința secretul tău înseamnă a-i da putere. Amândoi cad de acord că sunt destul de „nemernici” din cauza greșelilor comise în trecut și se iubesc mai departe în ciuda tuturor.

Dispariția auzului e momentul în care se produce ruptura dintre ei. În momentele premergătoare pierderii auzului (ca de altfel și în cazul celorlalte pierderi de simțuri), el face o criză de nervi (la fel ca celelalte personaje), reproșându-i femeii toate lucrurile sensibile și secretele pe care i le-a împărtășit. Un moment de nebunie ca un test al relației, momentul tensionat în care te folosești de puterea pe care o ai asupra celuilalt spre distrugerea lui.

Există o secvență în această surzenie care atrage atenția. La fiecare pierdere a unui simț, oamenii încearcă să își continue activitățile obișnuite în moduri neobișnuite, adaptându-se la schimbări, după primele reacții de panică, nervi, criză. În restaurant, o trupă muzicală continue să cânte pentru clienții care vin să mănânce, chiar dacă nimeni nu mai aude muzica. Bucătarul – personajul nostru principal – se apropie de scenă, avid, și își lipește urechea de platforma pe care cântă trupa, ascultând. Surzii nu mai pot auzi melodia, însă pot simți ritmul, tensiunea piesei. Încearcă să recupereze pierderea prin ceea ce are încă la dispoziție.

Împăcarea celor doi are loc, dezamăgitor și fascinant în același timp, la final, când apropiindu-se unul de celălalt și realizând că ceea ce îi desparte e fals și mult mai neimportant decât ceea ce îi unește, ceva dincolo de simțurile pe care le pierd… când își pierd treptat și văzul. La un metru unul de celălalt, fără niciun resentiment, cu dragostea parcă mai vie decât înainte, încep să se vadă tot mai neclar, până când mâinile li se întâlnesc într-o orbire completă din punct de vedere fizic, într-o vedere completă din punct de vedere sufletesc.

Apocaliptic, deprimant și resuscitant în același timp, însuflețitor și întristător totodată. O regie surprinzătoare la modul plăcut, care nu te lasă indiferent.

h1

Ecumenism…

martie 4, 2019
h1

Joaca de-a vacanța. Vis.

martie 2, 2019
probabil coasta Amalfi
h1

Altă joacă. Forme și culori.

martie 2, 2019
notte a polignano
%d blogeri au apreciat asta: