h1

Suprasimțul Perfect Sense

martie 13, 2019

Perfect Sense (2011) e un film paradoxal. Care merită văzut pentru că vorbește despre simțuri și despre ceea ce transcende simțurile. Într-o lume care la început pare obișnuită, mai apoi apocaliptică, oamenii încep să își piardă mirosul, ca într-o epidemie, căreia nu i se găsește cauza, modul de transmitere, leacul… Lucru care îi derutează, îi destabilizează, iar restaurantele se tem că vor rămâne fără clienți. Mai apoi e atacat gustul. Dacă nu mai simți gustul mâncării, cum îți mai va seama dacă mâncarea e bună, sănătoasă, proaspătă măcar, unde mai rămâne plăcerea savurării? Însă oamenii se adaptează într-un final și apelează la celelalte simțuri pentru a oferi și primi satisfacție. Vizualul, auzul.

Într-o astfel de lume se cunosc și se îndrăgostesc un bucătar (el) și un doctor (ea), fiecare încercând să facă față panicii care cuprinde lumea din jurul lor, gândurilor că e posibil ca aceste epidemii să se extindă și asupra celorlalte simțuri. Ceea ce mi s-a părut admirabil e faptul că mereu găsesc moduri în care să își păstreze un gram de optimism și să profite de ceea ce încă mai au (nu se știe pentru câtă vreme).

Joacă un joc provocator. Pentru a se cunoaște mai bine, dar poate și pentru a-și lua atenția de la panica generală, imediată: să își spună unul altuia lucruri pe care nu le-a mai povestit, lucruri pe care le știe doar el, secretele lui. Ca un dar făcut celuilalt: a-i încredința secretul tău înseamnă a-i da putere. Amândoi cad de acord că sunt destul de „nemernici” din cauza greșelilor comise în trecut și se iubesc mai departe în ciuda tuturor.

Dispariția auzului e momentul în care se produce ruptura dintre ei. În momentele premergătoare pierderii auzului (ca de altfel și în cazul celorlalte pierderi de simțuri), el face o criză de nervi (la fel ca celelalte personaje), reproșându-i femeii toate lucrurile sensibile și secretele pe care i le-a împărtășit. Un moment de nebunie ca un test al relației, momentul tensionat în care te folosești de puterea pe care o ai asupra celuilalt spre distrugerea lui.

Există o secvență în această surzenie care atrage atenția. La fiecare pierdere a unui simț, oamenii încearcă să își continue activitățile obișnuite în moduri neobișnuite, adaptându-se la schimbări, după primele reacții de panică, nervi, criză. În restaurant, o trupă muzicală continue să cânte pentru clienții care vin să mănânce, chiar dacă nimeni nu mai aude muzica. Bucătarul – personajul nostru principal – se apropie de scenă, avid, și își lipește urechea de platforma pe care cântă trupa, ascultând. Surzii nu mai pot auzi melodia, însă pot simți ritmul, tensiunea piesei. Încearcă să recupereze pierderea prin ceea ce are încă la dispoziție.

Împăcarea celor doi are loc, dezamăgitor și fascinant în același timp, la final, când apropiindu-se unul de celălalt și realizând că ceea ce îi desparte e fals și mult mai neimportant decât ceea ce îi unește, ceva dincolo de simțurile pe care le pierd… când își pierd treptat și văzul. La un metru unul de celălalt, fără niciun resentiment, cu dragostea parcă mai vie decât înainte, încep să se vadă tot mai neclar, până când mâinile li se întâlnesc într-o orbire completă din punct de vedere fizic, într-o vedere completă din punct de vedere sufletesc.

Apocaliptic, deprimant și resuscitant în același timp, însuflețitor și întristător totodată. O regie surprinzătoare la modul plăcut, care nu te lasă indiferent.

24 comentarii

  1. Unii spun ca simturile inseala. Cum s-ar desfasura existenta noastra in lipsa lor, e o intrebare. Viata se traieste pe simtite, pare a fi concluzia filmului. Cum altfel?

    Apreciază


    • În lipsa lor, ar fi teroare, nu mi-aș dori să am ocazia (că plăcerea nu pot să spun că aș avea-o). Dar îmi pare că filmul merge pe ideea că simțul care ar fi deasupra tuturor simțurilor nu e tocmai un simț sau nu e doar un simț ca celelalte, ci ceva superior care le-ar putea la o adică guverna, tempera.
      Bine, oricum am lua-o, depindem de simțuri..
      Dacă l-ai văst, ceva impresii?

      Apreciază


    • Dyo a scris mai bine despre:
      https://dyobodiu.wordpress.com/2015/01/28/cinepastila-22-perfect-sense-2014

      Apreciază


  2. simțul perfect e o fantasmă. în cazul de față, o utopie cinematografică. între simțuri nu-i loc de sinteze, armonii, ori altele asemenea de vreme ce simțurile se războiesc (atunci când nu se anulează) între ele. deh, natura umana.

    Apreciază


    • dacă ai reacționat la termenul „perfect”, atunci e de înțeles. mie mi se părea că e distopie mai degrabă, nu știu ce să zic, cum ai văzut-o. în rest, nu știu dacă prind ce vrei să spui legat de faptul că nu e loc de sinteze, armonii etc. dacă detaliezi, poate înțeleg mai bine și pot răspunde mai puțin deraiat.

      prima dată, eu am interpretat titlul ca „sensul perfect”, nu „simțul perfect”. mi se părea că sensul e ceea ce lipsea într-o astfel de lume și felul în care oamenii ajung în final să se ridice deasupra crizelor, lipsurilor, dizabilităților e rezultatul unui sens nou, superior, pe care oamenii limitați îl primesc și care îi ajută să privească viața și pe celălalt într-un mod mai puțin limitat, dincolo de aparențe, dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. toate căpătă în final un sens în nonsensul în care își duc existența. Poate trebuia sa rămân la prima mea interpretare..

      Apreciază


      • o interpretare de excepție care are,(face) sens în lumea în care trăim. problema sensului vieții ar putea sta într-o frază aparent banală: sensul vieții e să trăiești potrivit așteptărilor tale cele mai înalte ținând cont de exigențele momentului.

        Apreciază


      • Asta încercăm mereu, în fiecare zi, nu știu dacă ne și iese, dar măcar știm că încercăm. Trebuie să fim adaptabili ca să putem face asta și să căutăm mereu variante care să conțină ceva din așteptările noastre chiar dacă exigențele se schimbă pentru a fi mulțumiți. Să faci ce poți cu ceea ce ai în contextul în care te afli.

        Uite ce mă tentează să văd zilele ce vin:

        și

        Guernsey ai văzut? Nu mai știu dacă ți-am pomenit de el. Actorul e același în toate, dar Guernsey e cel mai bun (și mai recent)

        Apreciază


  3. The age of Adaline l-am vazut si-l recomand. Trebuie sa fim adaptabili, asa este. Ma intreb insa ce ne impiedica. Fixe, prejudecăți?

    Apreciază


    • Cred că niște fixuri, da. Lipsa de disponibilitate de a ceda un gram, două de la visul pe care ni l-am fixat noi în vid, preliminar. Vedem că realitatea nu ne iese așa cum am visat-o și, dacă nu ne iese exact așa, înseamnă că trebuie să fim nemulțumiți, suntem datori să fim nemulțumiți, o resimțim ca pe o datorie față de noi înșine să ne împotrivim și să nu ne adaptăm. Cel puțin am văzut această atitudine și văd cum îi împiedică pe oameni care au atât de multe lucruri, proprietăți, o duc bine, au familie, copii, îi împiedică să se bucure de ceea ce li se întâmplă bun, de prietenii pe care îi au, apropiații cu care își pot împărtăși bunele și relele etc. Și rămân mirată..

      Posibil să fie și o lipsă de antrenament în sensul ăsta de mici. Să nu fi avut ocazia să vadă că se poate și așa, că au opțiunea de a se adapta în viețile celor din familie și să nu știe, să nu-și poată imagina că se poate și așa. Nu au învățat să fie flexibili și nu știu că pot fi mulțumiți cu mult mai puțin și întotdeauna cer din partea altora „exact atât”, „numai atât”, „doar asta am cerut”, „doar atât așteptam”, dar fix așa, fix atunci, nu mai târziu, nu așa..

      Sau să nu fie plin rezervorul de iubire din copilărie, tinerețe. Dacă acela e cam gol, atunci e posibil ca orice bun, frumos să nu fie suficient de mulțumitor pentru ei… Dar odată conștientizate..
      Așa văd, înțeleg eu.. Mm?

      Apreciază


  4. Pertinente observații. Eu mă întreb dacă nu cumva ceva în noi întreține anumite inadaptări congenitale, cu care ne naștem si dacă nu luptăm cu ele, probabil rămânem fixați în ele forever. Ce zici?

    Apreciază


    • Hmm.. bine, în primul rând nu ne naștem toți la fel, cu aceleași înzestrări, cu aceleași forțe. Unii sunt mai sensibili la anumite probleme, alții la altele și în grade diferite, unul reacționează la o privire mai aspră, altuia nu-i pasă nici dacă-i dai un pumn, doarme la fel de bine. Din start e greu de generalizat, fiecare om e o (aproximativ) altă poveste.

      Dar cred că aș fi de acord că ne naștem cu tendința de a rămâne locului, de a avea o stabilitate, o rutină mai mică sau mai mare care să ne dea confort. Poate ăsta e cuvântul mai nimerit, vrem confort. Dacă îl avem, cu atât mai puțin vom căuta să ne adaptăm. În momentul în care confortul și zona de confort dispar, nu mai avem încotro și trebuie să schimbăm și să ne adaptăm, ceea ce ne face bine pe de o parte pentru că ne ajută să evoluăm, dar ne stresează pentru că orice schimbare (cu atât mai mult nedorită de noi) ne destabilizează. Dar ne destabilizează o vreme, până ne obișnuim. Și apoi iar se mai schimbă contextele și iar suntem forțați să o luăm de la capăt. Ni se pare extenuant, dar cred că ne face bine, până la urmă, devenim mult mai maleabili.

      Dacă nu ne mai provoacă nimic la schimbare, posibil să ne complacem. Deși eu susțin mereu că mi-aș crea singură evoluțiile în domeniile în care aș dori eu, nu cele în care dorește societatea de la mine ca să pot trăi. :)) Însă nu știu dacă ar fi chiar așa, atunci când am timp liber pentru activitățile pe care pretind că le-aș face, simt că o forță nevăzută mă trage spre lâncezeală și mă motivez mai greu decât în perioadele în care sunt stresată cu termene de respectat, multe lucruri pe cap. Scria și Sorescu despre chestiunea asta în Jurnal, se confrunta cu aceleași probleme. 🙂 Se pare că natura umană…
      Mm, ce zici?

      Apreciază


      • Confortul poate fi o provocare…

        Apreciat de 1 persoană


      • poate cam sigur. :)))

        Și în rest, alte gânduri?
        Mai puteam spune și de o lipsă de sens care poate fi cauza nefericirii. Adică negăsirea locului potrivit, sentimentul de nepotrivire acolo unde lucrezi, în contextul pe care ți l-ai ales, o nemulțumire constantă cu privire la propriile alegeri, adică și cu privire la propria persoană; dacă ești nemulțumit de tine în mod foarte acut, puternic, mă gândesc că poți resimți o nemulțumire generalizată, ești nemulțumit de toți ceilalți, fără să recunoști că de fapt ești nemulțumit de propria persoană, de propriul traseu etc. Deși probabil ajungem tot la „a te mulțumi cu mai puține lucruri” în final.

        Apreciază


      • Superb. Adaline e superb. 🙂 Deși în câteva momente, m-am temut că îl strică cu niște faze. Nu l-au stricat. Adică nu i-au stricat aura idealizată. :)) Am dat de film datorită lui Huisman pe care voiam să-l mai văd în câteva filme. Și am dat de mai mult de atât.

        Apreciază


  5. The Adjustment Bureau (2011)

    Apreciază


    • I see, matt damon. Il voi cerceta.
      The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society, 2018

      Apreciat de 1 persoană


    • dacă ar fi să zici niște idei legate de tema străinului, așa cum îți trec ele prin cap, care ar fi? mă tentează un anume roman de Pirandello în sensul ăsta, dar sunt deschisă și la alte domenii dacă e până acolo. niște piste, niște cârliguri..

      Apreciază


      • O temă inepuizabilă în resurse. Celălalt-ul sau străinul, cel de nedepistat în zona safe, a cunoscuților, apropiaților de regulă predictibili. Camus explorează zona, Sartre încearcă să (o) definească. Literatura occidentală aduce în atenție frecvent străinul că subiect de analizat.

        Apreciază


      • Da, absurdul e atractiv, fără îndoială. Deși felul în care își explică unii autori alegerile de absurd par a fi doar o perdea pentru adevăratele probleme ale omului. Nu l-am citit pe Camus, dar am dat o privire peste acțiunea din Străinul, pare o temă foarte interesantă, dar semnificația ei mult mai profundă decât ce spune însuși Camus despre ea. Asta așa, ca picanterie, ca dezbatere adiacentă cumva.
        mulțam de reacție.

        Apreciază


  6. Apreciază



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: