Archive for 7 aprilie 2019

h1

Teatru: „Variațiuni enigmatice”, o esență

aprilie 7, 2019

TEATRU: VARIAȚIUNI ENIGMATICE, Eric Emmanuel Schmitt
(un alt fel de cronică)

Erik Larsen: Corespondența din roman e semnată Abel Znorko și Eva Larmor. Am câteva elemente referitoare la viața dumneavoastră, dar despre a ei nu știu nimic. Vorbiți-ne despre Eva…

Abel Znorko: Dar această femeie nu există.

Erik: Să înțeleg că e vorba de o simplă invenție literară?

Abel: Sunt scriitor, nu mașină de copiat.

Erik se prezintă la poarta romancierului cunoscut, premiat cu Nobel, Abel Znorko, pentru a-i lua un interviu pentru gazeta la care lucrează. Cartea lui Abel, Iubire nemărturisită, are un succes surprinzător de mare comparativ cu celelalte cărți ale sale. O explicație ar fi faptul că aceasta e o corespondență între două personaje, „Abel Znorko” și „Eva Lormor”, iar tensiunea și pasiunea regăsite în schimbul de scrisori dintre ei sunt cât se poate de atrăgătoare. Erik un timid uscățiv și curios, aproape nerăbdător, îi lansează întrebări după întrebări, multe incomode – după obiceiul ziariștilor – cu privire la identitatea reală a femeii, căci identitatea personajului masculin părea evidentă, chiar dacă Abel consideră că, în literatură, totul este ficțiune, aceasta fiind proba creativității.


Abel: Revenind la întrebarea dumitale, nu sunt defel omul cărții mele. Am oroare de orice distracție care complică existența, așa că m-am ținut întotdeauna departe de dragoste. Este, dacă vrei, felul meu de înțelepciune.
Erik: Ce-i extraordinar e că descrieți chinurile dragostei ca nimeni altul.
Abel: Mersi.
Erik: Iar pe acela al dragostei zădărnicite cu încă și mai multă măiestrie. (Agasat, A. Znorko îl privește cu asprime.) Așadar, femeia din roman nu există în realitate?
Abel: Nu.


Abel este omul popular prin excelență, afișând o siguranță de sine exagerată, genul acela de exces care nu poate dezvălui decât un complex ascuns nedibaci în spatele unei imagini de arogant arătate publicului care declanșează fie dispreț, fie adorație. Obraznic, indiferent, singuratic, se declară suficient și realizat în singurătatea lui (pretins doar aparentă), iar în fața întrebărilor lui Erik pozează într-un om dorit de toate femeile, ținând în mâini toate definițiile dragostei adevărate. Spre deosebire de Erik, care, încovoiat de poveri reale și imaginare, îi dă impresia (și ne dă impresia) unui om plicticos, de rutină, uzat, plat, care nu poate cunoaște semnificația pasiunii și deci cu atât mai puțin a iubirii. A Iubirii, adică.


Abel: Ești căsătorit? (E Larsen nu răspunde). Ești, de bună seamă. Căsătorit și îndrăgostit până peste urechi de soția dumitale. Sau, cel puțin, așa îți închipui.
Erik: Ce vă face să credeți asta?
Abel: Împrăștii în jurul dumitale un iz de intensă plenitudine, un amestec de mirosuri: de papuci de pâslă, de rasol de vacă, de chiștoc bine stins, de iarbă proaspăt cosită și de așternuturi păstrate în levănțică.. Nu te văd asumându-ți riscul unei fericiri necorespunzătoare standardului. Cu dumneata, totul merge după normă. (râde)


Erik identifică aerul localității în care pare să se petreacă acțiunea romanului, orășelul din care provine însuși Erik. Abel, însă refuză să recunoască faptul că s-ar fi putut inspira din realitate. Erik merge cu presupunerile mai departe, legându-se de inițialele persoanei căreia i-a fost dedicată cartea, însă Abel din nou neagă vreo legătură între aceasta și femeia din realitate care să reprezinte vreo iubire a lui. Totuși, din aproape în aproape, văzându-se încolțit de întrebări cărora nu le mai putea oferi justificări, Abel recunoaște că această persoană, Helene Matternach, este într-adevăr iubirea vieții lui, locuitoare a acestui oraș în care locuise și el câteva luni. O pasiune uriașă, terminată, la fel cum începuse, brusc; terminată de către el, care hotărâse că preferă să păstreze iubirea la borcan, în stadiul de sublim la care ajunsese, de teamă să nu o banalizeze, să nu se sature de ea. Dar să nu întrerupă legătura lor complet, să o păstreze – mai intens, mai real – în corespondență. O corespondență ce dura de 15 ani. Minus vreo 5 luni, de când nu i se mai răspunsese.

Erik: Nu pe Helene o iubiți, ci intensitatea suferinței dumneavoastră, ciudățenia legăturii cu ea, chinurile unei despărțiri nefirești… Nu prezența Helenei vă este necesară, ci absența ei. Nu pe Helene o vreți, așa cum e, ci așa cum vă apare când îi simțiți lipsa. Bine ați făcut ascunzând cititorilor faptul că izvorul romanului nu-i altul decât propria dumneavoastră viață. Nu cred că ați fi crescut în stima publicului dacă acesta ar fi aflat că Abel Znorko, marele Abel Znorko, nu-i decât un puțoi cu acnee care de cincisprezece ani își petrece timpul pândind poștașul.
Abel: Calmează-te, omule. Scena e complet deplasată.
Erik: N-aveați dreptul să o părăsiți pe femeia asta. Îndepărtând-o, ați distrus-o.
Abel: Ai un suflet de țărănoi, ce să-ți fac, n-ai cum să pricepi! Între mine și Helene totul a fost deosebit de puternic, mângâierea și despărțirea deopotrivă. N-am sacrificat nimic, am făcut totul de comun acord. Altminteri cum crezi c-ar fi acceptat ea?


Dată fiind implicarea emoțională suspect de apăsată a lui Erik, Abel simte că acesta exagerează și nu are dreptul să vină în casa lui pentru un simplu interviu ca apoi să-i ceară socoteală pentru felul în care și-a trăit și își trăiește viața, mai ales luând apărarea unei femei pe care n-o cunoaște atât de bine. Cu această ocazie, însă, va fi surprins să afle că Erik o cunoaște prea bine, fiind soția lui. După șocul de început, Abel revine la teoria iubirii scurte și intense care trebuie apoi conservată.

Abel: (sarcastic) Bietul băiat! auzi colo: iubirea! De câți ani zici că sunteți căsătoriți?
Erik: Doisprezece.
Abel: Doisprezece! Păi asta nu mai e iubire, e lene curată! (Spre a se liniști pe sine) Te crezi stăpân pe situație din pricina acelui soi de proximitate animală, pe care o au și vacile în staul, află însă că nu cotidianul înlătură barierele dintre amanți. […] Frumoasă iubire, n-am ce zice, aceea care moțăie pe obișnuințe, care se împacă cu uzura, cu dezgustul; frumoasă, acea iubire făcută din clipe de oboseală, miros de șosete nespălate, din scobeli în nas și pârțuri trase pe șest, sub cearșaful scos din raftul cu levănțică.
Erik: Nu se refugiază în sublim decât cine nu iubește viața.
Abel: Nu se împotmolește în viață decât cine nu iubește sublimul.


Erik: Faceți parte dintre cei care iubesc, dar nu învață nimic din iubire.
Abel: Ce-i de învățat în iubire?

Erik: Ființa iubită. Trebuie să o înveți pe de rost.

Următoarea surpriză pregătită de Erik este informația că nu-i poate duce scrisoarea pregătită de Abel pentru Helene pentru că Helene… e moartă. Cancerul o doborâse în decurs de 3 luni de la diagnosticare, iar Erik cel „plicticos și nepasional” îi fusese alături în fiecare clipă. Ceea ce spunea Erik că fusese cel mai dificil era să simtă cum o pierde pe ființa iubită înainte ca ea să moară.
Abia acum începe Abel să se confrunte cu el însuși, cu adevărata oglindă în care refuzase să se privească. Abia acum își verifică, își confruntă definițiile date iubirii, urii, orgoliului și realizează că lucrurile stau fix pe dos decât le identificase:


Abel: (cu durere) Mi-e așa de rușine… eu… n-am făcut niciodată nimic pentru Helene.

Abel: (sincer, cu simplitate) Îți mulțumesc că exiști. N-aș fi știut niciodată să fiu ca dumneata. (Aton) Eu nu sunt altceva decât o gogoașă de cea mai rea speță – aceea a celor ce sunt luați în seamă, respectați. Cred că gargariseala asta a mea cu cultul literaturi era subterfugiul ce-mi permitea să nu fiu nevoit să trăiesc, în fond îmi era teamă de viață. Pe hârtie eram curajos nevoie mare, dar în realitate nu știu dacă m-am învrednicit vreodată să salvez un iepure prins în laț. În fond, nu să trăiesc viața voiam eu, ci s-o scriu, s-o compun, s-o domin, de-aici de pe insula mea – buricul pământului! Nu în fărâma de timp ce mi-a fost dăruită, și cu atât mai puțin într-a altora, ambiționam eu să trăiesc, eram prea orgolios pentru așa ceva, nu, eu înțelegeam să-mi creez propriul meu timp, propriile mele timpuri a căror scurgere nu trebuia să aibă altă măsură decât clepsidra scrierilor mele. Vanitate. Pământul se învârte, iarba crește, sunt copii care mor, iar eu am fost distins cu Premiul Nobel și profețesc de parcă mi-ar fi fost dat nici mai mult nici mai puțin decât să schimb fața lumii. În timp ce dumneata nici măcar nu te deslușești din masa celor obscuri, eu fac parte din acele ființe inutile care sunt ridicate în slăvi.


Pe când se pregătește să plece împreună cu Erik spre „casă” pentru a vizita mormântul Helenei, Abel este curios să afle când a murit Helene. Și aici intervine ultima surpriză a plicticosului de Erik. Într-o seară de marți, la începutul primăverii, în 21 martie… acum 10 ani. Corespondența dintre „Helene” și „Abel”, însă, nu încetase decât cu 5 luni în urmă. Cine îi scrisese în tot acest timp, așadar? Realizarea faptului că toate acele scrisori le schimbase cu Erik și că așteptase cu sufletul la gură după scrisorile lui Erik creează un efect comic și dramatic în aceeași măsură. Nu poate înțelege, caută pasajele din carte în care să îl recunoască sau să o recunoască și nu-și poate explica de ce nu-și dăduse seama, îl umple scârba de realitatea atât de surprinzătoare și de oripilantă ce nu se mai termină de dezvăluit și dă să-l arunce afară pe Erik. Motivația lui Erik, însă, e mai degrabă tragică, dramatică decât vulgară, obscenă. Chiar dacă nu ar putea căpăta aprobare, ar putea căpăta înțelegere:

Erik: Acum zece ani, după ce am înmormântat-o pe Helene, credeam că iubirea însăși intrase în pământ odată cu ea. Pe urmă v-am găsit de dumneavoastră, prin dumneavoastră am regăsit-o pe ea, și am înțeles că lumea nu-i chiar așa pustie.

Variațiuni enigmatice, pomenite și în cadrul piesei, reprezintă discul pe care atât Abel, cât și Erik îl primiseră din partea Helenei, cu același discurs, în semn de iubire și prețuire. Este singurul lucru comun pe care cei doi par să îl aibă din partea ei, Helene descoperindu-și laturi diferite cu fiecare.


Am ales să prezint sub această formă piesa asta despre esențe și aparențe, despre răbdare și indiferență, despre iubire și orgoliu, despre dragostea care învață despre celălalt și preocuparea exclusivă cu propriul sine pentru că mi-a mers la inimă cum puține au reușit. Și pentru că replicile acestea, scoase din întreg și date câte o frântură, ar putea trezi interesul pentru teatru, pentru piesă, pentru literatură în general, pentru sufletul omului (în special)…

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: