Archive for the ‘Amintiri’ Category

h1

Pierdere

august 26, 2018

Sunt alături de prietenii mei greco-catolici în momentul acesta extrem de trist din cauza pierderii clădirii Episcopiei Greco-Catolice, monument frumos și simbol important al orașului.

Nu doar pentru arhitectura superbă, nu doar pentru valorile picturale și livrești (am înțeles totuși că nu au fost atinse cărțile), ci și pentru durerea pe care o resimt ei și pentru ceea ce reprezintă clădirea aceasta în creștinism.

Câteva imagini ale clădirii din arhiva personală. Postare în curs de actualizare:

 

005e1 2012

2012

013 2013

2013

014 2013

2013

025 2014

2014

DSC_0124 2015

2015

DSC_0126 2015

2015, la trecerea unui tramvai

IMG_2286 2016

2016, din turnul Catedralei

IMG_2247 2016

2016, vedere din turnul Catedralei

20160412_200837 2016

2016

20180609_173423 2018

2018, interior, de Ziua Art Nouveau

 

UPDATE: Ieri și Azi, Palatul Episcopal, în realizarea lui Ovi D Pop.

UPDATE, foto Dronshop vedere de sus

UPDATE: foto Ovi D. Pop pompieri

UPDATE: vimeo al lui Darius Cornean

UPDATE: Comunicatul EGCO

40198894_235767240440853_7508564906082304000_n

26 aug, 2018

40108940_498601773900656_1364720708638212096_n

40158048_514463748967750_9041943053379567616_n

40143591_232736017391398_1482782972988882944_n

40141230_242632299777379_4858291388317433856_n

40121333_196245244463531_4732896644129882112_n

40075769_642775149449066_7251900671245418496_n

 

 

 

 

Reclame
h1

Deznodământ

iunie 15, 2018

Dialog auzit azi în tramvai. Între doi elevi. Unul avea un buchet de flori, probabil în drum spre premiere.

– Cum de ai venit cu tramvaiul ăsta? Tu nu cu ăsta circuli de obicei, nu?
– Nuu, de obicei îl iau pe ăla de și 40′ sau și 42′. Uneori chiar de și 48′, ce să zic… (și râde relaxat).
(După care continuă, spre amuzamentul meu)
– Uneori întârziam așa de mult, că ajungeam să iau 4. Tramvaiul 4.  :)))

h1

De ce merită să ai elevi. Poveste.

iunie 14, 2018

Le-am citit celor mici povestea (cu imagini) cu Pancinello (iată povestea întreagă), volumul 1 și vă spun pe scurt care era ideea pentru a înțelege apoi reacția care m-a dat gata.

Le-am povestit cum omuleții din lemn făcuți de tâmplarul Eli în orășelul Wemmick erau ocupați toată ziulica să își lipească etichete unii pe alții. Steluțe aurii sau buline negre, după caz. Dacă știai să faci multe lucruri frumoase, dacă știai să cânți, să joci, să faci tumbe, bunăoară, primeai steluțe. Dacă erai mai împiedicat de felul tău și mai neîndemânatic, te trezeai cu buline.

Pancinello era unul dintre nefericiții care primise doar buline negre, ce stăteau lipite pe el așa, ca la panoul de dezonoare și umblai cu ele la vedere. Iar el era din cale afară de trist; uneori nici nu mai ieșea din casă, iar, dacă ieșea, se însoțea cu cei ca el.

Lucia, însă, se afișa în public fără nicio stea, fără nicio bulină, lucru care îi trezi curiozitatea lui Pancinello și începu să-i pună întrebări. Așa că Lucia îi descoperi faptul că de ea nu se lipesc stelele și bulinele primite pentru că nu-i mai pasă de ele; nu-i mai pasă cum o cataloghează ceilalți oameni și că ajunsese la această stare pentru că merge în fiecare zi la Eli sus pe deal să vorbească cu el. Așa că îl încurajează și pe Pancinello să facă la fel.

Când Pancinello își face curaj într-o seară să urce la Eli, află uimit că Eli știe cum îl cheamă, că îl încurajează să rămână de vorbă cu el, că bulinele sale negre rămân lipite de el pentru că pune prea mare preț pe reacțiile celorlalți la persoana lui și că pe el nu ar trebui să îl intereseze atât de mult părerile lor, cât părerea Lui. Eli îl asigură că îl iubește, că în ochii Lui el e valoros pentru că El l-a construit așa și că nu face greșeli în construirea omuleților.

Acesta e momentul în care Pancinello începe să privească lucrurile și dintr-o altă perspectivă, începe să pună în balanță cele auzite, să se gândească că poate Eli are dreptate, se înseninează și dă iasă pe ușă pentru a încheia dialogul pe ziua aceea, când fâșș, se dezlipește de pe el o bulină.

Așa se încheie. După ce am analizat cu copiii de-a fir a păr evenimentele și ne-am tras concluziile, i-am lăsat să deseneze ceva legat de povestioară. Fie pe Pancinello, fie mai mulți omuleți împărțindu-și etichete, fie dialogul cu Eli etc.

Aici, mă întreabă L. din pregătitoare:
– Doamna? Cum să-l fac pe Pancinello, vesel sau trist?

Rămăsei cu gura căscată. Copiii spun lucruri (nu trăznite sau nu doar trăznite, ci chiar) mai profunde decât adulții de multe ori. Fata observase că Pancinello nu era doar trist sau doar vesel, ci că trecuse prin ambele stări de-a lungul povestirii, evoluase, se schimbase și că ambele stări îl caracterizau, doar că în perioade diferite. Nici nu ne putem da seama cât de nuanțat sunt în stare să gândească și să rețină copiii și ce legături pot face între evenimente de-a lungul timpului. Poate că sunt chiar mai atenți la asemenea lucruri decât adulții.

h1

Roof

octombrie 19, 2016

La clasa pregătitoare.
– This is the roof!
Pruncii repetă după mine.
– Cine vrea să spună separat?
Ridică mânuțele unul câte unul.
Un prunc:
– This is the roof!
– Good! exclam eu unduitor.
Altul:
– This is the.. good!
Prea multe cuvinte în limbi străine. 😀

h1

Lebădă

august 19, 2016

Erau frumoase toate, erau atât de multe. Lumea le arunca mâncare, așa că se apropiau cu îndrăzneală de vaporașul nostru. Apucau rapid tot ce primeau pe apă. Una dintre ele veni atât de aproape de noi, încât mai că ne atingea. O clipă ne-am deplasat împreună cu aceeași viteză, una lângă cealaltă, după care am văzut-o rămânând în urmă. Tot mai în urmă, tot mai departe. Dintr-odată mi se părea că mă despărțeam, de fapt, de tine, nu de lebădă. Se făcea că te lăsam pe tine în urmă, nu pe ea, și am simțit brusc un nod în gât. Ciudat. Însă în clipa următoare trebuia să-mi ascund ochii ca să nu trebuiască apoi să dau explicații cum de o lebădă mă emoționează atât.

stratford upon avon, august

stratford upon avon, august

 

 

h1

Jung. o autoanaliză

iulie 12, 2016

Tot din Jung – Amintiri, vise, reflecții. Am început să citesc Jung la recomandarea unui prieten care îmi spunea că aici voi găsi detalii despre animusul femeii și anima bărbatului, asta după o scurtă pomenire cu privire la ce înseamnă. Și, începând să citesc, am văzut că sunt atâtea pasaje interesante din viața acestui om, că merită ”difuzate” pentru că ele nu vin doar ca frânturi de viață, ci vin cu bagajul interior, cu ”explicația” gesturilor exterioare, explicație care ne arată ce e în sufletul lui. Cred că nu poți iubi un om decât dacă te lasă (sau reușești tu) să-i vezi interiorul. Exteriorul e ca un tablou. Poate fi frumos sau urât sau șters la nivelul suprafeței. Poate fi îmbunătățit cu straturi deasupra. Dar interiorul e o altă treabă, cunoscându-i interiorul înțelegi de ce exteriorul este așa cum este și nu altfel. Dacă am avea resursele necesare, timpul (inuman de mult) și interesul să cunoaștem în felul acesta fiecare om de pe pământ, nu i-am mai putea condamna pentru prostiile pe care le fac. Nici pe ei, nici pe noi dacă am reuși să ne cunoaștem în felul acesta. Și cât de mult ne-ar folosi să ne vedem pe noi radiografiați astfel și să ne înțelegem. În pasajul care urmează, Jung este copil (povestit la o vârstă de peste 60 de ani, când avea deja o altă perspectivă asupra trecutului):

”Tot ce mi se reproșa mă supăra, însă în sinea mea nu puteam contesta învinuirile care mi se aduceau. Știam atât de puțin despre mine, iar puținul acela era așa de contradictoriu, încât nu puteam respinge, cu mâna pe conștiință, nici o acuzație. Aveam de fapt întotdeauna conștiința încărcată, fiind conștient atât de vina mea reală cât și de cea potențială. Motiv pentru care eram deosebit de sensibil la reproșuri: ele nimereau toate drept la țintă, atingând, mai mult sau mai puțin, un punct vulnerabil. Chiar dacă în realitate nu făcusem un lucru, s-ar fi putut foarte bine să-l fi făcut. Uneori îmi ticluiam notițe cu alibiuri pentru cazul că aș fi fost acuzat. Mă simțeam de-a dreptul ușurat, atunci când făceam într-adevăr ceva rău; măcar știam de ce să am mustrări de conștiință.”

h1

Vama, piesă de reținut

aprilie 9, 2016

Așa da.

O dramă de ieri, de azi, de totdeauna.

h1

a Black man

februarie 12, 2016

Mi-a plăcut Black. Am ”crescut” cu el. Nu m-am gândit, totuși, ascultând It’s a Wonderful Life care era contextul scrierii piesei.

”By the end of 1985 I had been in a couple of car crashes, my mother had a serious illness, I had been dropped by a record company, my first marriage went belly-up and I was homeless. Then I sat down and wrote this song called ‘Wonderful Life’. I was being sarcastic.”

Și, ca un remembering, vă propun două piese:

Sweetest Smile

Feel like Change

 

h1

Oglinzi grele

decembrie 7, 2015

Ce e de făcut cu memoria când alege să îți amintească repetat momentele în care n-ai știut vorbi cu ei sau ai știut dar nu ai vrut, n-ai putut, nu te-au ținut nervii? Te străduiești să ”fii mai bun” (dar nu ”de Crăciun”, asta nu ar ajuta pe nimeni, ar ajuta doar să ne mințim), uneori de pomană. E ușor să fim buni cu cei buni, mult prea ușor; îți poate da iluzia că ești tare priceput, competent, aproape de sfințenie. Numai atunci vezi cât ești de rău când te străduiești din răsputeri să fii bun (sau să nu fii prea rău) și.. nu-ți iese.

Faci pe răul ca să îndrepți situația rea și ajungi să fii rău. Nici rezultatul asupra celorlalți nu e bun, nici tu nu te simți bine când te uiți în oglindă. Și te uiți în oglindă mereu, că te porți în fiecare zi, cu tine stai minut de minut și trebuie să faci cumva să te suporți, să găsești alte căi, să nu te expui eventual – dacă poți – situațiilor care merg dincolo de limitele tale, să te rogi..

And then what? Forgive yourself?

h1

Liniștea unui loc

noiembrie 6, 2015

Este un loc special – deși foarte banal totodată – în satul bunicilor mei în care simțeam că dispare toată zarva. În spatele sinului, chiar înainte de a începe grădina, e un spațiu pe care creștea ce voia: iarbă, buruieni, flori sălbatice… Când mă plimbam pe acolo, mi se părea că toată gălăgia înghițită în timpul săptămânii și aflată la valori maxime scade. Ca graficele alea care arată cutremurul. Toate liniile încrețite pe foaie undeva la înălțime scad brusc aproape de sol. Vorba prietenei mele C., trăim într-o veșnică gălăgie fără să ne dăm seama; nu ne dăm seama ce amplificată e decât când ajungem într-un asemenea loc.

Acolo simțeam că pot respira mai adânc decât altundeva și sta așa în nesimțire ca la o recompunere proprie, ca la un ”defragment” după care te ridici o singură bucată de om după ce ți-ai strâns cioburile.

În oraș nu se prea poate face treaba asta, în afară de unele biserici atunci când nu au program. Când merg doar ca să mă rog, știind că nu mă tulbură nimeni, că nu trebuie să mă concentrez la nimic exterior, că nu trebuie să primesc alte și alte informații. Iar eu mă consider o persoană citadină, îmi plac orașele cu mișcarea lor, îmi place existența oamenilor în jur și promisiunea interacțiunii din existența lor acolo, mă atrag clădirile cu forme și luminile seara. Dar cred că e foarte bun un loc ca ăsta – pe care nu l-am mai văzut de mult timp – în sat, unde nu ne bombardează nici chiar muzica – fără de care spun că mi-ar fi greu să trăiesc – și unde nu deschidem televizoarele; într-un asemenea loc, simt că m-aș putea ruga mai ușor..

h1

După 25 de ani

noiembrie 3, 2015

Incredibil. M-am întâlnit în tramvai cu profesoara mea de germană din gimnaziu. O salut, sigură că nu sunt șanse să mă recunoască după 25 de ani, dar că poate va deduce că sunt o fostă elevă. Mi se părea că nu se schimbase deloc în anii ăștia. Se apropie de mine și mă întreabă ce fac. A, sigur și-a dat seama că sunt o fostă elevă. Îi spun că am fost la școala cutare și dau să continuu cu ”nu știu dacă mă mai știți”, dar ea mi-o ia înainte și îmi spune că mă știe, că i-am fost foarte dragă. Îmi plăcuse germana, e drept, eram fascinată de ea (era primă limbă pe care o studiam). Dar totuși, incredibil, după un sfert de veac, mă ține minte!

Vă vine să credeți cum pe unii îi putem ține minte indiferent de timp?! 🙂

Mi-a făcut ziua.

h1

De ce merită să ai elevi (7) 

noiembrie 2, 2015

Ieri a fost un moment unic (bine ar fi să fie și repetabil, mă tem să fac pronosticuri). Elevul cu deficiențe (mai mult psihice/ comportamentale decât cognitive) E., cu care nu am reușit să mă înțeleg nici (tot) anul trecut, nici anul ăsta până acum și care îmi spune din când în când că urăște engleza a avut ieri o revelație plăcută.
Se pare că i-a plăcut de minune cântecul pe care l-am ales ieri. Vorbim despre cineva care nu-și face nicio temă, nu scrie lecția în clasă, nu e atent etc. Și după ce am terminat de mult cântecul, în timpul orei, el încă o fredona.. Nu-mi venea să cred și încă mă mai minunez. Probabil și din cauză că îl simt pe el ca un eșec (al meu). frown emoticon
Asta e piesa:

h1

De ce merită să ai elevi (6)

noiembrie 2, 2015

De obicei, am la ore un burete roșu rotund (e nas de clovn, de fapt) pe care îl vâr pe un creion sau pix și zicem că e microfon la cântecele. Azi nu-l aveam la mine. Cred că l-am uitat într-una dintre școlile la care mă perind. Ce să faci, bătrânețile!

Și cutez să intru la mămăruțele de azi fără microfon. Mă justific eu, crezând că scap ieftin:
– Azi nu am microfonul cel roșu, o să ne descurcăm fără el, dar o să-l aduc data viitoare, cred că l-am uitat la altă școală.
Prea multă sinceritate, ce e în capul meu, oare?
– Da’ de ce n-ați cumpărat altul?
Aoleo, de ce n-am cumpărat altul, poftim dacă mi-au trebuit explicațiuni; să vedem deci cât de rapid pot produce un răspuns care să nu trezească vulcanul.
– Aa, nu am luat altul, cum să iau, că doar mă așteaptă microfonul meu la cealaltă școală și mâine mă duc să-l iau; iar apoi o să am două, ce să fac eu cu două apoi? Microfonul meu mă așteaptă acolo să-l iau, strigă după mine.
Buun, să vedem cum merge mai departe.
– Azi vom avea alt microfon, unul verde, ia uitați! Vă place culoarea verde?
Ce-o fi fost în capul meu din nou să mă risc? Totuși, majoritatea a încuviințat, spre ușurarea mea.
– Dar ăsta nu e microfon, e pix!
Vai de mine, mă vor da pe mâna poliției pentru fals în declarații, ce mă fac.
– Sigur că e pix și nu microfon, dar noi spunem că e microfon, că e interesant.
– Dar nici ăla roșu nu e microfon, e nas de clovn.
Oh, cineva să mă salveze, unde e ușa aia…
– Sigur că nu e microfon, dar seamănă foarte bine cu un microfon la forma pe care o are și noi zicem că e microfonul nostru.
Consemnez că am scăpat cu viață și fără amendă! Ba chiar au colaborat frumos.

h1

De ce merită să ai elevi (5)

noiembrie 2, 2015

Azi, A. din clasa I era cu mâna pe burtică.
– Ce e, A.? Te doare burta, stomacul?
Încuviințează din cap.
Încep să-i fac investigația urgentă de amator, dacă a mâncat înainte de a veni la școală – bineînțeles că nu – dacă a băut. Are la el apă? Tot câte puțin. Voiam să-l lămuresc să mănânce puțin, dar nu am reușit (la orele mele, îi las de obicei să bea, iar ei știu asta, nu mă gândeam că ar avea rețineri să mănânce dacă îi dau undă verde).
L-am lăsat să stea blând fără să-l presez cu ora. Era destul de abătut tot timpul. La un moment dat, văd că stă cu lacrimile în ochi. Deja nu mai puteam, mi se înmuiau picioarele.
– Ce-i, A., cine te-o supărat?
Dă din cap că nu. Îi mângâi capul aproape de mine:
– Din cauza stomacului?
Încuviințează din nou din cap, dar de spus îmi spune:
– Da’ e mai bine acuma, e mai bine.

Nu știu, un sentiment de neputință, mi se părea că am ratat ceva. Voiam să fi făcut ceva care să rezolve treaba..

h1

De ce merită să ai elevi (4)

noiembrie 2, 2015

La finalul orei de azi, mi-a spus un elev maghiar cu deficiente:
– Tetszik az angol tanar no.
– Si mie imi place de tine! 🙂

h1

De ce merită să ai elevi (3)

noiembrie 2, 2015

Ce am primit azi din partea elevului A din clasa I, despre care v-am spus deja.

12039731_10206558686399458_5155211512108077073_n

h1

De ce merită să ai elevi (2)

noiembrie 2, 2015

M din clasa I. Nu intru bine in clasa, ca il observ cu lacrimile in ochi gata sa inceapa plansul. Ma indrept spre el sa vad care-i soparla.
– Ce-i, M, ti-ai uitat ceva acasa?
Da din cap ca nu. Mai incerc o data, doara, doara.
– Te doare ceva?
Da din cap ca nu din nou. Atunci imi amintesc ca facuse la fel in prima zi de scoala cand intrase in clasa, asa ca mai insist.
– Mai vrei vacanta, M?
In sfarsit raspuns afirmativ. Asta era baiul. Ce bine il inteleg, pacat ca nu ii pot tine companie.
– Sa stii ca si eu mai vreau vacanta. S-a terminat prea repede si pentru mine. Dar stii ce putem face? Putem astepta impreuna urmatoarea vacanta care vine peste o luna. Da, da, mai avem o vacanta iar atunci, una mai scurta, dar este, o asteptam impreuna, ce zici?
Obiectiv atins, ii trecu nevoia de plans. Cel putin temporar. O sa-l mai urmaresc pe viitor sa vad cum il mai pot distrage de la programul asta departe de parinti, de lumea asta a adultilor care fac ceea ce trebuie, prea putin ceea ce vor.

h1

versuri

iulie 18, 2015

cuvintele pe care nu ți le spun

h1

Toate au un preț

mai 7, 2015

La clasa 0 (nu suport să spun „pregătitoare”, plus că îmi pierd răbdarea cu atâtea silabe pentru un nivel așa mic), învățăm câte ceva de mâncat. Printre altele, covrigel.
– This is aaa… pretzel! (pronuntat PREȚăl) Pretzel! What’s this?
Iar pruncalăii repetă. După ce trecem la altă bunăciune de mâncat (care de care mai nesănătoase), revin la covrig, să mă asigur că nu s-au sclerozat între timp.
– Mai țineți minte covrigelul? What’s this?
Iar o fetiță foarte pe fază, se repede:
-Etichetă!!!

h1

seven

ianuarie 28, 2015

Șapte ani de blog azi. Uau, cannot believe it. 🙂

Mulțam celor alături.

h1

Dincolo

noiembrie 19, 2014

Un prieten a plecat. S-a dus dintr-o lume în altă lume. A plecat brusc și ne-a lăsat fără grai, fără privire, fără răspunsuri. Nu pot scrie și totuși simt nevoia să scriu. Simt nevoia să am alături inimile altora. Gândesc și parcă nu pot gândi. Privesc și parcă nu văd.

Cineva îmi spunea că încă mai crede că e o greșeală. Și eu cred încă la fel. Precis undeva s-a produs o eroare și mâine ne vom trezi în lumea de dinainte. Și dăm un restore to the initial settings. Se poate, nu-i așa?

Doamne, du-i pe toți în raiul Tău.. 😦

h1

la o adica

octombrie 12, 2014

Mda, s-ar putea, s-ar putea sa nu ajung niciodata sa te cunosc intr-adevar, sa ma pun in locul tau, sa simt prin ochii tai (nu se simte cu ochii? Poate unii nu simt). Dar niciodata nu vei sti, insa, nici tu cat m-am bucurat de apogeurile tale si cat am tremurat pentru albiile prin care ai avut de trecut. Cine sa stea sa le masoare? Si la urma urmei, nu le-am trecut pentru a fi masurate de altii. Nu de atatia, ci de mai putini. Le-am trecut pentru comuniune. Caci ce altceva sa conteze mai mult intre oameni decat comuniunea pe care o pot avea dincolo de adevaruri? Da, sigur, pot conta multe la o adica. Si credinta, si nadejdea, dar cea mai mare… e cea pe care n-o putem infaptui.

Daca te poate altcineva cunoaste? Depinde cat de mult te-ai lasat cunoscut. Greu poti astepta sa fii cunoscut prin gaura unei chei. Se poate vorbi despre lucruri mai putin importante, se poate tacea si sugestiv. Dar daca tot ne-au fost date cuvintele pentru a comunica, am putea sa ne ajutam cu ele mai mult decat sa ne incurcam.

Nu te poate cunoaste decat un eu-al-meu pe tine care esti un tu-al-tau. Poate. Dar asta poate fi o capcana. Sa raman atat de mult un eu-al-meu incat sa nu mai ies din mine insumi pentru a te cunoaste pe tine. Caci cum am putea sa ne cunoastem fara sa iesim din carapacea proprie? Da, sigur, sa nu renuntam la ceea ce suntem, la ceea ce ne este esential. Dar o fi cam greu – sau mi se pare doar mie – sa aduci laolalta un eu si un tu atat de bine delimitate, separate. Diferite sunt ele oricum, sinele acestea ale noastre. Dar fara o portita prin care sa intre si sa iasa din partea mea inspre tine si viceversa nu cred ca poate avea loc o cunoastere mai profunda decat una informationala.

Si e tare greu, imposibil as spune, doar sa fii inteles, cunoscut tu cu tot ce este al tau. Doar ceilalti sa empatizeze cu tine. Fara o constanta dorinta sa te pui in locul meu, sa traduci cuvintele tale prin intelegerea mea, sa iti pese de ceea ce sunt eu, de ceea ce iubesc, de ceea ce sufar, de mine ca cea care am fost, sunt si pot deveni.

h1

istoria redusă la inimă

ianuarie 27, 2014

Dacă e azi ziua de azi, atunci merită să citească și alții un poem pe care l-am cules cândva în timpul studenției pentru că n-am putut trece pe lângă el; nu-mi amintesc unde l-am citit, pe atunci nu era internet la noi și mă foloseam din plin de caiete ca să le ”fotografiez”. Caietele țin și după ce toate cd-urile dau erori de vechime.

Și uneori îmi aminteam de poemul ăsta, de cât de sfredelitor mi s-a părut și atunci, și ori de câte ori îl reciteam. E scris de Solo Juster, din volumul ”Lacrimă interioară”. E poet de limbă română din Israel, supraviețuitor din lagărele de muncă obligatorie.

Restul veți înțelege.

Cai verzi

când am fost ars
de șase milioane de ori
când urletul meu
era
cu fumul rotocoale
când lumea și-a ieșit din minți
codrii n-au vuit
nici Dunărea
nu s-a-nturnat din cale

nu-ți vine să crezi
cum lumea se minte
șase milioane de crime să uite
visând cai verzi

nu
nu-ți vine să crezi

h1

voarbe

august 12, 2013

Cuvintele sunt, în mâinile unora, cadouri: abia așteaptă să ți le dea ca să te bucuri de ele. În mâinile altora, marfă de schimb: îi dai cuvântul, îți dă cuvântul; nimic mai mult. În mâinile altora, arme: îți dă cuvântul în cap de mai multe ori, fără să-l fi cerut sau dorit. În mâinile altora, comori ascunse: nu ți-l dă nici să-l pici cu ceară, nici să cadă grindina.

h1

mere

mai 21, 2013

De ziua lui Ionatan, ziua cea de ieri, două poezii din volumul lui care mă încântă cel mai mult, Ferestrele Împărăției.

**
m-am oprit aici să văd seara ori dimineața
dintre patru pereți
la capătul mesei umbrele cum se năruie
ca să ajungă la colțul pâinii ca să ajungă la toți
generație după generație război după război
gladiatorii gândurilor întortocheate

apoi am întors pe toate părțile clipita
și a ieșit soarele
a ieșit soarele și n-am mai văzut nimic altceva
din cauza inimii

**

nu pot Doamne bunule nu pot
să nu privesc mereu la ceas
deși eu știu că azi e veșnicie
și-i o ploaie de îngeri măruntă și deasă în casă
Eu cameleonul cu pulberea pe dinafară
și cu tristețea ca transpirația unei văgăuni
am atâta sufragerie cu îngeri
că parcă toată-i fereastră

h1

much

aprilie 19, 2013

A venit primăvara. Cerul senin, soarele clar și desfășurat. A venit viața și culoarea florilor.

Much

Much

Era într-o noapte de revelion rece, acum câțiva ani, când rămăsesem singură acasă; ai mei erau în sat, grijind de bunica; împlinise de câteva zile 100 de ani. Povesteam cu Adama că mi-e bine chiar dacă nu e lume în jur, că sunt liniștită dacă știu că ei sunt bine acolo, împreună, e mai ușor de purtat povara. Mi-a spus că nu se poate să rămân singură de revelion și că mă cheamă la ea măcar câteva ore. Nu-și închipuia cum mi-ar fi bine fără ceilalți, așa că a venit după mine și m-a dus între ai ei. Am povestit cu toții, am mâncat, ne-am rugat împreună. Când m-a adus înapoi, m-a îmbrățișat lung și magnetic. Îmi făcuse cadou niște oameni, niște momente pline, întregi, niște bucăți de cer.

 Mă rog pentru Adama. Dumnezeu să dea multe primăveri și multe lanuri de maci în brațele ei!

h1

Limpede

decembrie 5, 2012

”… limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.” (Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț)

**

miez, s.n. = […] 2. Fig., Partea esențială, fondul unei probleme; semnificație, tâlc. ◊ Loc. adj. Cu miez = cu tâlc, substanțial.

**

Există întrebările acelea: dacă ar fi să naufragiezi pe o insulă pustie, ce ai lua cu tine?
Aș lua niște file de realitate cu miez văzut cu inima.

**

h1

Some kind of Wind of change

septembrie 12, 2012

Când am început învățământul (de parcă ar fi o carte), nu mi-am dorit învățământ. Ba chiar speram să fie ultimul pe lista opțiunilor între ocupații. Nu mă vedeam în fața unei clase, nu îmi imaginam cum m-aș adapta (deși tocmai mă ridicasem din bănci), nu mi se părea că e pentru mine.

Când am ajuns în fața clasei, am început să mă întreb cum i-aș putea eu învăța ceva pe copiii aceia. Știam că știu mai mult decât ei, dar a le chiar fi util însemna mai mult. Apoi, mă deranja un fapt important: nu mă puteam gândi la ale mele, nu puteam zbura cu ideile cât de departe mi-aș fi dorit. De parcă trebuiau gândite neapărat în orele de lucru. Așteptam pauzele și mă bucuram de ele.

Mă vedeam în acel loc, dar nu vedeam clar drumul care mi se înfățișa înainte. Ca atunci când privești prin binoclu și schimbi distanța brusc. Nu vezi nimic clar până rotești un cerculeț pe obiectiv. Cu trecerea timpului, însă, am început să observ cum un anume elev zâmbește frumos, un altul e deosebit de respectuos, un altul e foarte dedicat și ar face în plus zeci de exerciții, un altul se rușinează rapid dacă nu și-a făcut tema și eu îl privesc dezamăgită, un altul mă întreabă lucruri pe care nu le știu și pe care va trebui neapărat să le aflu pe data viitoare. Așa că începusem să îndrăgesc și ceea ce se întâmpla între pauze. Încât în al 8-lea an de învățământ, mă trezisem într-o școală despre ai cărei elevi ajunsesem să spun deja din primele săptămâni: ”Asta e școala în care m-am adaptat cel mai rapid, așa niște oameni, așa niște elevi, abia acum aflu ce înseamnă învățământul. Ăsta este adevăratul învățământ!”.

Aducându-mi acum aminte de toată această transformare, se pare că poți începe foarte împotrivitor ca apoi să ajungi – la vremea potrivită – să iubești ceea ce n-ai simpatizat deloc. Iar asta nu e o lucrare a mâinii omului. Da, într-adevăr, oamenii se schimbă, dar atunci când se schimbă în bine, trebuie să fie la mijloc o Mână Preaputernică.

Deci piatră de aducere aminte. Atunci când imaginea prin binoclu e neclară, eu/ tu ca privitor sunt/ ești tot acolo, binoclul e același, locul de destinație e tot prezent, doar că momentan nu se vede clar. Răbdare, se va vedea la momentul potrivit.

 

 

 

h1

Zonă 1. Punctul aproape 0.

mai 3, 2012

M-am luat după Sam şi am făcut un traseu pe roţi de-a lungul Crişului Repede (care nu e atât de repede, dar nu mai interesează pe prea multă lume, mai ales pe cei care ar trebui să-l cureţe). Începem călătoria fotografiată de pe Podul (nou construit) Sovata.

Image

de pe Podul Sovata.

Vederea e spre podul CFR (de curând îmbogăţit cu încă o bandă). În depărtare se zăreşte C.E.T.-ul 1. Uneori huruie puternic.

Image

Primăria

Urmează, la o bună depărtare, Centrul cu Primăria. Dincolo de ea, fosta Bibliotecă Judeţeană, acum retrocedată greco-catolicilor, renovată şi denumită Palat episcopal. Turnul din spate, în renovare, este Catedrala Greco-Catolică Sf. Nicolae.

Image

de pe podul Ferdinand

Din acelaşi punct, cu altă perspectivă (la stânga), avem Podul Ferdinand, iar dincolo de el, în depărtare pe partea dreaptă, Sinagoga Neologă Zion.

Image

Primărie

Lângă Primărie, Biserica Romano-Catolică Sf. Ladislau în Piaţa Unirii.Image

Dincolo de pod, Palatul Vulturul Negru (care nu e prea negru, trebuie să recunoaştem), în stil secession, de curând renovat.

Image

str. Libertăţii

Continuând pe malul drept al Crişului, ajungem pe Str. Piaţa Libertăţii. Acum aflu şi eu cum se numeşte această stradă care mă fascinează constant. Numele ei îi mărturiseşte pe deplin sentimentul pe care ţi-l dă când eşti acolo. Undeva în partea dreaptă, avem şi Podul Intelectualilor, la care voi reveni.

Image

podul Dacia

După Podul Intelectualilor, avem Podul Dacia, lângă Hotelul Dacia. La dreapta de el, în depărtare, se vede Catedrala Ortodoxă, în contrucţie de mulţi, mulţi ani.

Image

Hotel Dacia

Hotelul Dacia, iar în continuare mai noul Hotel Hilton, lângă care vom ajunge pe celălalt mal.

Image

Hotel Hilton

Hotel Hilton şi malul pus la punct destul de frumos, de ceva timp.

Image

Hotel Dacia

Drumul înapoi, care e întotdeauna mai scurt.

Image

Seminarul Greco-Catolic Iuliu Maniu

În colţ, am prins doar puţin din Liceul Greco-Catolic Iuliu Maniu.

Image

podul dacia

Pe sub Podul Dacia. Pe partea stângă, renumitul Liceu Gojdu, invizibil de data asta.

Image

podul Intelectualilor

Ceea ce se vede în depărtare e podul de al cărui nume se miră mulţi (chiar orădeni!). Podul Intelectuaillor. În stânga lui, restaurantul Bridge.

Image

Hotel Dacia

De la „poalele” Podului Intelectualilor, privire înapoi spre Hotel. O atmosferă la fel de relaxantă, aş zice, precum cea de pe Libertăţii.

Image

Centru

Reîntoarcerea la aproape origini, acum fiind vizibil şi Turnul Primăriei, deschis şi publicului de anul trecut. Din vârf, de la o înălţime de aproape 50 m, se vede oraşul altfel. Cred că doar Ciuperca e mai sus decât el (dacă ştie lumea altfel, sunt curioasă), care e la aproximativ 250 m.

Image

Mal drept

Din centru, spre Decebal, pe malul drept al Crişului. O altă porţiune frumoasă pentru mine.

Cam atât deocamdată.

h1

40-Love

martie 3, 2012

Vă vâr sub ochi un poem citit în facultate care mi-a rămas lipit de minte și de suflet peste ani. L-am popularizat și în alte grupuri, am căutat să-mi amintesc dacă nu l-am publicat deja aici, am și căutat pe bune prin blog. Se pare că nu. (Pentru mine) Merită să vi-l arăt, pentru că invită la descifrat și pentru a vedea cum îl înțelegeți, ce observați în el, dacă (nu) vă place și de ce. Sau spuneți despre el ceea ce vi se pare că merită spus.

 

Image

Roger McGough - 40-Love

h1

o măsură

ianuarie 28, 2012

Ieri – 4 ani. Timpul contează mai puțin. Mai mult contează ce faci cu el:

„The measure of success is not whether you have a tough problem to deal with, but whether it is the same problem you had last year.”

— John Foster Dulles
Former Secretary of State
h1

Un mic butterfly effect

decembrie 7, 2011

Tot în gimnaziu. Vrând să fiu puțin înainte la ora de desen și având dispoziție (când nu aveam dispoziție pentru așa ceva?), am început să pictez acasă. Ambianța primitoare, fără ochi iscoditori și evaluatori, am făcut un teren de tenis și unul dintre jucători (partea stângă jos). Nu mă grăbea nimeni, așa că am șters și am refăcut până am fost mulțumită de ce a ieșit.

Ajunsă la școală, eram curioasă de impresiile profesoarei. Mă apucasem între timp de celălalt jucător. Când trece profesoara pe lângă mine, observ cu coada ochiului că se oprește în spatele meu și revine. Hmm, mă gândeam, ”mda, așa zic și eu.”. Îmi spune:

– Ăsta tu l-ai făcut? (cu mirare ieșită din comun, așa că mă simțisem încântată)

– Da.

– Nu cred. Cine te-a ajutat? (aici îmi pierise încântarea, începea să mă irite)

– Cine să mă ajute? Eu l-am făcut acasă, am avut timp să îl lucrez.

– Atunci hai să vedem cum îți iese celălalt jucător.

Și acesta este rezultatul, nu mi se pare că jucătorul de sus l-a egalat pe cel de jos; nici profesoarei parcă nu i s-a părut. Chiar m-am mirat că nici nu terminasem desenul. Nu mai țin minte dacă luasem notă pe el, dar știu gustul pe care mi l-a lăsat. Se pare că gustul e vizibil și pe hârtie.

butterfly effect
h1

Clas’or

decembrie 2, 2011

Când eram mică (nu sunt foarte mare nici acum), am început o colecţie de timbre. Pasiunea fratelui meu de atunci. Iar eu, bineînţeles, descopeream frumos cam tot ce făceau cei mari de lângă mine. Am aflat aşa că seriile erau mai valoroase decât timbrele singulare (unde-s mulţi puterea creşte), că cele neştampilate erau mai valoroase decât cele ştampilate etc. N-am continuat, ba chiar mai am unele timbre pentru care n-am mai avut loc în clasor. Nu că erau ele prea multe, ci era clasorul prea mic.

Am avut şi câteva care mi-au fost mai simpatice decât altele.

unele iubiri mici şi neînsufleţite

Pe primul l-am ales abia acum ca interesant. O portretizare – cu care unii nu ar fi de acord, dar poate tot ar lua-o în considerare – a unui Dumnezeu tânăr. Poate ideea de atotputernicie nu se potrivea în unele minţi decât cu tinereţea. Oricum, minunea invizibilă are un chip, chiar dacă noi nu îl vedem încă.

Cele din dreapta sunt puţinele fără ştampilă, de care m-am ataşat rapid, cea de jos plăcându-mi în mod special pentru culori, scenă, ideea de out of this world.

Cel din stânga jos e, poate, cel mai ieşit din comun pentru că e ca un mic basorelief. Desenul iese din hârtie, îl simţi cu degetele şi cu ochii închişi.

h1

Fedex virtual

noiembrie 28, 2011

Căutam într-o zi un curs de la facultate și căutam cu atâta spor, încât am dat peste blocul de desen din gimnaziu. În liceu n-am mai făcut desen și am regretat tot timpul pentru că era o activitate relaxantă, îți acapara toată atenția și nu mai aveai timp să gândești altceva.

Am dat peste acest desen.

în recuperarea timpului trecut

Personajele sunt reale, locul imaginat e aproape real. Prietena mea din copilărie cu mine în spatele blocului, unde ea avea o grădină cu flori. Grădina cu flori nu arăta chiar așa (mai ales că nu era vertical picată pe pământ și asta e bine!), ideea de grădină rotundă cu floare diferită în mijloc provenea de la un serial de desene animate pe care îl urmăream cu mare plăcere pe atunci: Lidia în jurul lumii. Basmul rules, da. Se mai întâmplă.

Așa că am fotografiat imaginea și am trimis-o urgent prietenei mele care e plecată din țară de mulți ani. Dovadă a bucuriei stă faptul că și-a imprimat rapid imaginea și a afișat-o în camera ei la vedere. În câteva minute, se făcuse un schimb de bucurie la mii de kilometri și se aduseră în prezent istorii de zeci de ani. E cam ca zborul cu avionul, în câteva ore te trezești de partea cealaltă a oceanului.

h1

The road to grad – God-ot

iulie 28, 2011

Am recitit Aşteptându-l pe Godot (1949), Samuel Beckett, graţie unui examen de grad în învăţământ care se apropie, ştiind mai ales că ceea ce scriu aici mă va angaja mai mult în cercetare. Reacţiile în faţa piesei sunt cam aceleaşi cu cele avute după prima lectură, dar – aş spune – mai nuanţate şi poate mai întemeiate. Din categoria celor care nu au nevoie de temei prea mult sunt şi reacţiile de amuzament pe parcursul primei jumătăţi a comediei şi de plictis pe parcursul celei de-a doua jumătăţi. Cealalată reacţia are de-a face cu personajul Godot şi semnificaţia piesei per ansamblu.

*
VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?
*

Cele două personaje principale, Vladimir şi Estragon, se completează de minune, unii văzându-i chiar ca un cuplu; Vladimir e empaticul, afectivul, prezentul şi bine-orientatul în cadrul evenimentelor ce au loc (evenimente, vorba vine). Estragon e uitucul cu simţ mai terestru, mai practic, cu replici comice, dar mereu pierdut în spaţiu, cu nevoie de ghid, de ajutor. Ajutor pe care i-l oferă Vladimir.

Piesa are doar două acte, dar şi acestea par, în unele momente, prea mult. Cei doi aşteaptă împreună venirea cuiva căruia îi ceruseră ceva, pe care îl rugaseră ceva nedesluşit, uitat sau doar vag amintit. Însă ceea ce îşi amintesc cu certitudine e că aşteptarea după venirea lui e esenţială pentru ei.

Trimiterile la Biblie şi Dumnezeu sunt atât de numeroase, încât cu greu ar putea fi considerate accidentale. se pomeneşte despre cei doi tâlhari de pe cruce, dintre care unul este mântuit; despre Cain şi Abel, cu care sunt comparaţi nişte trecători cu care intră în vorbă în cele două acte; despre comparaţia cu Cristos etc.

*
VLADIMIR: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi…
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt… (Caută contrariul lui mîntuit.) … afurisit.
ESTRAGON: Mîntuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc.
*

Veşnica pornire a lui Estragon de a pleca, de a ieşi din scenă nu e singura repetiţie la care asistăm. O alta este realizarea faptului că nu pot pleca din acel loc unde s-au aşezat să-l aştepte pe Godot din cauză că el trebuie să vină. Nevenirea lui este văzută ba ca un lucru tragic care duce la spânzurătoare, ba ca un lucru neimportant, de îndeplinirea căruia nu depind, de fapt atât de mult cei doi. De fapt, repetiţiile acestea în dialogul lor vin din cauză că Estragon mereu uită locul în care se află, faptul că s-a aflat în acelaşi loc cu o zi înainte, persoanele cu care s-a întâlnit, bocancii pe care i-a avut, salcia lângă care au stat de vorbă. Iar Vladimir, „memoria lui activă”, este cel care i le reaminteşte mereu. Aceste repetiţii de replici nu fac altceva decât să ne inducă ideea – măcar sentimentul – că ceea ce vedem în primul act nu e decât o repetare a actelor anterioare din vieţile lor, care nouă nu ne sunt prezentate, dar care sunt pomenite, sugerate de către personaje. Şi că cel care se schimbă cel mai dramatic e timpul.

În fiecare zi, un băiat vine să îi anunţe că Godot a spus că nu poate veni azi, dar că sigur va veni mâine. Replica băiatului este aceeaşi în fiecare zi. Deşi băiatul este întrebat dacă nu cumva s-a înfiinţat şi cu zi în urmă, răspunsul lui este negativ. Curios este răspunsul lui cu privire la Godot, despre care spune că îl tratează bine. Pe el. Dar pe fratele lui, nu. Posibilă legătură cu tâlharii cei doi sau cu Cain şi Abel. Sau cu ambele „cupluri”. Curios şi oarecum amuzant plus filosofic este răspunsul lui aici:
VLADIMIR: Nu eşti nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi?
BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Şi?
BĂIATUL: Nu ştiu, domnule.
VLADIMIR: Nu ştii dacă eşti nenorocit sau nu?
BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca şi mine.

Aşadar, Godot există, se pare, dar nu se înfiinţează. Aflăm despre el că are barbă. Întrebat dacă Godot Îl reprezintă pe Dumnezeu, Beckett a spus că nu avea cum să-L reprezinte, pentru că scrisese piesa în limba franceză, iar semnificaţia pe care a intenţionat să i-o dea se află chiar în numele lui: provine de la godillot – un termen din slangul francez, însemnând bocanc. Mai târziu, întrebat din nou despre semnificaţia personajului Godot, şi-a mai îndulcit declaraţia, susţinând că, dacă textul transmite aşa ceva, atunci se poate să-l fi transmis fără să fie conştient. La un moment dat, unchiul lui l-a întrebat dacă e creştin, evreu sau ateu. Beckett a răspuns: „Niciuna din cele trei.” Cu altă ocazie, a spus: „Creştinismul este o mitologie cu care sunt foarte familiarizat, aşa că mă folosesc de el în mod natural.”

Adevărul e că scrierile pot trece mai departe chiar de autorul lor uneori. Bocancul Godot ar putea simboliza chiar bocancul lui Estragon pe care şi-l aruncă într-una din zile şi care e schimbat în următoarea zi, iar prin el veşnicul drum înspre aşteptarea cuiva care să vină să rezolve viaţa celor doi, singurul capabil să aducă salvarea lor – nu ştim din ce anume – în timp ce ei trebuie să-şi omoare timpul cumva, cât mai plăcut posibil, forţându-se să spere că va veni, să nu dispere etc. Sau bocancul Godot ar putea simboliza mai mult decât atât. Rămâne de dezbătut. A nu se uita că piesa face parte din teatrul absurd…

h1

La final de examene

iulie 1, 2011

Doar ştiam că examenele de final de ciclu se vor duce pe una din apele sâmbetei. Doar am mai scris. Doar am mai trăit filmul acesta în câteva reluări. Dar la fiecare final, îmi ies din (s)fi(nţi)re când mi se spune: „Doamna, ăia ce n-or învăţat tot liceul o să ia mai mult decât noi. Numa’ să putem intra la facultate cu notele alea.” Ce satisfacţie să le pot evidenţia că vor avea, de fapt? Ce consolare să fie pe măsură? Să lupte în virtutea corectitudinii care îi va lăsa ultimii pe listă cu singurele note reprezentative pentru materia cenuşie din cap? Iar noi, care ştim de început replica lor din final, îi îndemnăm să înveţe ca şi cum am fi uitat, ca şi cum am spera prosteşte că anul ăsta, totuşi, poate. O fi şi uitarea asta un fel de virtute neîncadrabilă în vreo categorie de ne putem enerva la infinit cu fiecare generaţie care suferă şi se îngreţoşează pentr mizeria pe care o perpetuăm.

h1

A Thomas, not the cat!

iunie 23, 2011

La un moment dat în facultate, am avut de interpretat un poem; nu mai ţin minte dacă fusese la alegere sau dacă toţi am primit acelaşi text. Am obţinut o notă mai puţin îmbucurătoare, dar mi-am spus că mă voi resemna dacă atât am ştiut. După ce ne-am primit notele, profesorul a vrut să mai avem un dialog deschis cu el pe seama poemuluir; doar aşa ca să înţeleagă mai bine rotiţele din capul nostru şi să se asigure că şi el înţelesese din prima asta. La final, am primit şi o mărire de notă. Nu mă aşteptasem. Nu mai ţin minte cum îl analizasem, dar am ţinut minte care era poemul. A apărut şi prin unele filme. Meet Dylan Thomas, cu Do not go gentle into that good night.

Faceţi o încercare, nu căutaţi pe google ajutoare (decât după produsul final), spuneţi despre ce e vorba, ce vă transmite şi în ce condiţii s-ar scrie un poem ca ăsta.

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on that sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

P.S.: Fotografie: casa lui Dylan Thomas, the Boathouse, Laugharne, Wales.

h1

Metamorfoză

mai 4, 2011

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

h1

„Cuvinte la schimb” se lansează pe orbita virtuală

aprilie 19, 2011

Pentru că aţi fost alături de mine pe acest blog, poate mă veţi însoţi şi pe Cuvinte la Schimb, lansat azi, grupul care m-a ajutat să devin mai mult din multe puncte de vedere, un grup de duh, suflet şi minte… A început ca un yahoogroup (foto), acum continuă (nu ştim for how long) ca blog pe… glob.

Om trăi şi om vedea restul, vorba orbilor. Fără El, oricum suntem orbi.

h1

Damblauă neregretată (rien de rien)

septembrie 12, 2010

O convinsesem pe o prietenă să intrăm în interiorul bisericii de alături, dacă tot ne aflam în parc. Frumos ştiam că va fi. Nu era servici, dar nici nu voiam. Voiam doar să stau câteva minute să privesc, să simt liniştea, să aud lumina prin geam. Înaintăm pe covor până în faţă, unde era o măsuţă cu crini. Ea se învârte în jurul crinilor, îi miroase şi, când ieşim, îmi spune:

– Hm, ce ciudat! În biserică se simţea un parfum de crini, dar, când m-am apropiat să-i miros de-aproape, nu se simţea aşa. Numai în jurul lor, la o oarecare depărtare.

Într-adevăr, ciudat, gândeam. Şi, brusc, izbucnesc:

– Aşa-i şi cu fotografiile. Dacă te apropii prea mult de o persoană, nu iese frumoasă (cu obiectivul meu, ca să fie clar). Numai la o anume distanţă apare la frumuseţea maximă posibilă.

După câteva fracţiuni de secundă, iar m-apucă damblaua:

– Aşa-i şi cu oamenii. Dacă nu le laşi loc să respire, îi sufoci şi nu-i mai poţi vedea manifestându-se în voie, lejeri, frumoşi. Uneori tre să faci un pas în spate. Nu mult, dar un pas tre.

PS: Am privit, am simţit liniştea, am auzit lumina prin geam. Deşi era un loc străin. Totuşi, ştiind că în asemenea locuri intră oameni dragi, totul devine brusc familiar. Ciudat, nu?

%d blogeri au apreciat asta: