Archive for the ‘Filmăraie’ Category

h1

un interviu

august 30, 2018

uno dei miei preferiti

E stato Henry V, Edipo Re, Amleto. Mi-ar plăcea mult să-l văd într-o piesă de teatru, oricare din astea de exemplu; și nu numai dintre astea. Pe scenă! :))

 

Reclame
h1

Malena

august 3, 2018

Am văzut filmul acesta. Pe alocuri cam dur. Dar un film emoționant. Cam la fel de emoționant ca acest clip.

O iubire necondiționată ce are curajul să vadă (când toți ceilalți aleg să fie orbi) și să spună adevărul atunci când trebuie pentru a salva ceea ce este mai important. Ceea ce este mai important pentru cel iubit.

h1

Emoția Manchester by the Sea

iulie 25, 2018

manchester-by-the-sea.jpg

Manchester by the Sea e un film aparent monoton, însă, curios, nu e o monotonie pe care să o remarci, e mai degrabă un film care parcurge timpul fără grabă, creând tensiune în pauzele dintre evenimente. O tensiune care, încercând să completeze puzzle-ul (încă nespus al) acțiunii, se amplifică mereu în spațiile libere pentru a provoca mici explozii emoționale în timpul interacțiunilor dintre personaje.

Ciudat cum atmosfera pare mai degrabă una britanică (nu doar din cauza titlului) decât americană, o atmosferă reținută, de temperatură scăzută cu reacții puțin întârziate, mai mult manifestate în surdină sau în suflet, sugerate.

Lee Chandler mutat în Boston, este anunțat că fratele său a murit subit în urma unei insuficiențe cardiace, iar el este numit tutore fiului lui de 16 ani. Treptat, aflăm că Lee a avut soție (Randi) și 3 copii (interesant felul în care ne sunt introduși în scenă, rând pe rând, crescându-ne mirarea cu privire la absența lor de acum, la diferența trecut-prezent) și vedem că exista o legătură afectuoasă puternică între membrii familiei. Vedem și că Lee pierde șirul băuturilor atunci când îi vin prietenii în vizită.

Ceea ce nu știm este unde și de ce nu mai e împreună cu familia sa, observăm doar că anunțarea fostei sale soții cu privire la moartea fratelui său, Joe, este lăsată în seama unui prieten de familie. Știm, însă, că Lee nu este deloc încântat să fie tutore al nepotului său, Patrick, în ciuda faptului că cei doi ne sunt înfățișați în diverse amintiri din trecut ca fiind foarte apropiați. Avocatul își exprimă regretul față de Lee cu privire la experiențele neplăcute prin care a trebuit să treacă (cu fiecare pas devenim tot mai curioși și mai nelămuriți), dar îl încurajează să preia custodia lui Patrick.

Aflăm pe parcurs ceea ce se întâmplase. Într-o noapte, Lee plecase la magazin după ce mai pusese niște lemne pe foc pentru a se încălzi mai bine și camera copiilor, însă, pe când se întoarce, casa e în flăcări, soția îi este salvată, dar copiii nu. Niciunul din cei 3. E chemat să dea declarație la poliție, nu este condamnat (spre surprinderea sa), dar viața pe care o trăiește în libertate după acest moment nu este deloc o viață liberă, ci haotică sufletește, paralizată, apăsată, timorată, agitată. Se desparte de soție, însă aflăm doar mai târziu felul în care s-a produs despărțirea dintre ei.

Mutându-se din nou în vechiul Manchester-by-the-Sea pentru a sta împreună cu Patrick, unde trebuie să intre în rolul de tată pentru un adolescent care pare să dorească mai degrabă un valet decât un părinte (este și o vârstă dificilă și este și o perioadă dificilă fără tată), se întâlnește din întâmplare pe stradă cu Randi, fosta sa soție, o clipă care îi „electrocutează” pe amândoi. Aș zice că dialogul dintre ei este momentul cel mai puternic din film, în care telespectatorul poate auzi și cuvintele nerostite, dar gândite de ei. După ani buni de la tragedia care îi desparte și îi unește în aceeași măsură, Randi pare nerăbdătoare să repare dialogul dintre ei, rupt dureros de învinovățiri pe care i le adresase lui Lee după incident. Lee pare să fi avut mare nevoie să audă toate acestea din partea ei (chiar de atunci), e șocat, țintuit locului, împovărat și ușurat de declarația de iubire pe care i-o face Randi acum, când regretă că a ajutat la decăderea lui psihică după eveniment; reacția lui de reținere (dar și de consum interior extrem) pare să transmită un sentiment amestecat de incapacitatea de a-și uita vina, de a se considera vrednic de a fi iertat și, în același timp, de dorința de a se simți iertat. Dorință care nu ajunge să se realizeze în primul rând din cauză că el nu își dă voie. Dialogul dintre ei pare să concentreze aproape toată emoția, frustrarea, iubirea și ura din întregul film.

Chiar dacă aici telespectatorul începe să creadă că se poate produce o revenire, o vindecare, o eliberare, ea nu are loc. Dimpotrivă, Lee cade într-o tristețe mai mare după întâlnirea lor, e ca reîntâlnirea unui vis important care nu se poate împlini și doare la fiecare amintire.

O altă dezamăgire e și faptul că Lee renunță până la urmă să îi fie tutore lui Patrick, și preferă să fie adoptat de prietenul lor de familie, însă între cei doi se produce o apropiere și finalul filmului anunță o continuare a relației lor. Nu în calitate de tată adoptiv – fiu, dar măcar în calitate de unchi-nevrednic-dar-iubitor – nepot. Acest refuz de a fi părinte drept cadou după ce fusese părinte biologic și dăduse greș se datorează probabil neputinței de a-și uita și ierta vina, plusat într-o oarecare măsură și de privirile acuzatoare ale foștilor concitadini care îi cunosc tot trecutul. În Manchester redevine același părinte incapabil dar îi are aproape (poate prea aproape) pe toți cei importanți, iar în Boston nimeni nu îl cunoaște, și nici nu îl iubește.

Am fost curioasă să aflu de la ce au pornit producătorii când au gândit scenariul așa. Complet ne-hollywoodian. Dorința de a arăta viața mai aproape de realitatea în care ea chiar se desfășoară. Fără schimbări subite și dramatice de atitudine, fără falsuri. Oamenii uneori sunt atât de afectați de ceea ce li se întâmplă, încât nu întotdeauna finalul este ca de basm. A fost o dezamăgire din punct de vedere al deznodămintelor, dar cred că au reușit să creeze un film puternic, să transmită emoții reale și puternice. Să le sugereze foarte bine acolo unde nu le-au transmis fățiș.

Vă las două dintre momentele cele mai emoționante din film (pentru mine):

Momentul în care declară la poliție incidentul și reacția sa când află că nu este arestat:

Și întâlnirea cu Randi:

Ar mai fi câteva, vă mai spun doar unul dintre ele. La un moment dat, Lee adoarme pe canapea și visează că fetele sale îi spun că arde casa, îi repetă tot mai tare până când Lee se trezește brusc în fum venit din bucătărie: pusese pe foc mâncare pentru nepotul său și adormise. O scenă ce ar putea fi privită (și) ca o mângâiere: copiii săi din lumea cealaltă îl salvează în viața aceasta.

Sunt curioasă de impresiile voastre cu privire la el. Ulterior am aflat și de premiile pe care le-a luat.

h1

Misiunea unui regizor. Tarkovski

iunie 16, 2018

Câteva dintre impresiile spectatorilor lui Tarkovski vizavi de unul dintre filmele regizate de el, Oglinda:

„V-am văzut filmul Oglinda”, îmi scrie un inginer-constructor din Leningrad, „m-am uitat până la final, deși după jumătate de oră deja mă apucase o puternică durere de cap din princina eforturilor intense de a mă concentra și de a înțelege cât de puțin, de a face în vreun fel legătura între personaje, evenimente și amintiri. Noi, bieții spectatori, vedem filme: bune, proaste, foarte proaste, obișnuite și foarte originale. Și oricare dintre ele poate fi înțeles, te poate entuziasma sau îl poți respinge, dar ăsta?!…” Un inginer-instalator din Kalinin este, de asemenea, extrem de indignat: „Acum o jumătate de oră am văzut filmul Oglinda. Grozav!!!… Tovarășe regizor! Dumneavoastră l-ați văzut? După părerea mea, acest film nu poate fi considerat normal… Vă doresc mari succese creatoare, dar de asemenea filme nu e nevoie.” Un alt ininer, de data asta din Sverdolovsk, nu-și poate reține repulsia vehementă: „Câtă vulgaritate, ce mizerie! Ptiu, este dezgustător! Deci eu consider că filmul dumneavoastră este ca un glonț orb. N-a ajuns la spectatori, iar asta este cel mai important.” Acest inginer chiar îi trage la răspundere pe conducătorii cinematografiei: „Nu pot să nu fiu uimit cum de oamenii responsabili de programarea filmelor la noi, în URSS, permit să ruleze asemenea eșecuri.” În apărarea conducerii cinematografiei trebuie să spun că a permis foarte rar asemenea „eșecuri”, în medie unul la cinci ani, iar pe mine, primind astfel de scrisori, și chiar mi s-a întâmplat, m-a apucat disperarea: eu, de fapt, pentru cine și pentru ce lucrez?… 

(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, p. 6-7)

Mai multe lucruri mi-au atras atenția aici. În primul rând, că oamenii căutau să comunice cu producătorii de film într-o vreme în care nu zbura internetul peste străzi, peste țări, peste oceane. Aveau ceva de transmis, aveau o reacție și căutau să și-o exprime. Dar nu doar să și-o exprime față de prieteni, ci să i-o comunice chiar omului din spatele camerei, numelui ăluia mare. (Îmi amintesc că în ’98 sau ’99, când am pus mâna prima dată pe un computer conectat la internet, mi-am făcut cont de email după care i-am scris lui Cristian Tudor Popescu foarte entuziastă. Nu știu ce o fi gândit el despre emailul meu, cert e că nici nu aveam cum să aflu pentru că, încă novice și nepricepută în ale internetului, după ce mi-am făcut contul, am ieșit din el și i-am trimis emailul direct de pe site-ul ziarului, unde avea o căsuță de contact; mi-am dat seama la scurt timp de ratare, dar n-am mai revenit.)

Apoi alt lucru e faptul că Tarkovski chiar era interesat de scrisorile lor, le citea și, nu doar atât, era afectat de ele, contau. Nu știu cum sunt ceilalți sau cum „se poartă” azi, poate că azi lumea e mult mai sătulă de impresiile „consumatorilor” din cauza tonelor de impresii pe care le primesc cu prea multă ușurință tehnică.

Alt lucru care mi-a atras atenția a fost naturalețea, spontaneitatea și îndrăzneala spectatorilor care îi scriau.

Însă:
Nu am putut niciodată să cred că un artist, oricare ar fi el, poate crea pentru sine însuși, convins că nimenni nu va avea nevoie niciodată de opera sa… Dar despre asta mai târziu…
O spectatoare din orașul Gorki mi-a scris: „Vă mulțumesc pentru Oglinda. Și eu am avut o copilărie asemănătoare… Dar nu înțeleg cum ați aflat.
Erau același vânt și aceeași furtună… Bunica îmi striga: Galka, dă pisica afară!… În cameră era întuneric.. Și tot așa s-a stins lampa cu petrol și sufletul meu era apăsat de așteptarea mamei.
…. Și cât de minunate sunt în filmul dumneavoastră trezirea conștiinței, gândurile copilului!… Și, Doamne, cât de adevărat este… noi într-adevăr nu știm fața mamelor noastre. Și ce simplu. Știți, în sala întunecată, uitându-mă la buzata de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viața mea am simțit că nu sunt singură…”
Multă vreme eu însumi am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele și că nimeni nu le înțelege, iar asemenea mărturisiri mi-au încălzit sufletul, dând sens activității mele, au întărit în mine sentimentul că drumul ales nu este întâmplător și că este cel bun.
Un muncitor de la o fabrică din Leningrad, student la seral, mi-a scris: „Motivul pentru care vă scriu este filmul Oglinda, film despre care nici nu pot să vorbesc, eu îl trăiesc.”
(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, p. 10-11)

h1

Drama din The Railway Man

februarie 5, 2018
Povestirea reală a unui fost soldat britanic torturat în timpul războiului II în lagărele japoneze care se hotărăște să revină la locul torturii după zeci de ani, când află că responsabilul (în mare măsură a) suferinței sale e încă în viață.
Ura poate despărți sau poate aduce aproape. Poate mutila sau poate crea un cadru pentru vindecare.

„Disgusted by his own wartime actions, Takashi Nagase considered suicide after the war, but instead opened an English language school. He married, then began making pilgrimages to Kanchanaburi. Back in Japan he started making speeches promoting reconciliation between former Japanese soldiers and Allied prisoners. He persevered despite a hostile reception from many of his countrymen, and in 1976 introduced 23 ex-PoWs to 51 former Japanese soldiers at Kanchanaburi. In October 1989 Lomax read Nagase’s memoir Crosses and Tigers, which described how the interpreter was still haunted by the brutal torture of one particular prisoner. “That prisoner was me,” Lomax said.”

articol

 

Tortured-by-the-Japanese-in-WW2-what-happened-when-a-former-POW-met-his-chief-tormentor-again-50-years-later1-300x300.jpg

cei doi la vârsta Războiului

lomax2_2364109b.jpg

Cei doi după mulți ani, cu cartea lui Lomax publicată

h1

Salvarea din Hacksaw Ridge

noiembrie 14, 2016

De ce merită văzut Hacksaw, în ciuda violenței. Mel Gibson are o doagă cu violența, greu urmărești un film ca acesta, greu a fost de urmărit și Patimile, dar cred că merită știut despre asemenea oameni. Sau despre asemenea credință și iubire; cred că e mai mult decât iubirea pentru omenire în general, cea despre care vorbește Dostoievski critic, e iubirea de fiecare individ în parte.

În ”Hacksaw Ridge”, secvența care m-a impresionat poate cel mai mult a fost prima salvare sau între primele salvări din timpul bombardamentelor. Îl salvează pe un împușcat, îl trage într-un loc ferit, unde se mai ascundeau și alți soldați să-și tragă suflul. Rămăsese, parcă fără picioare. Unul dintre cei care vede faza, îi strigă lui Desmond de față cu împușcatul:
– Ăsta nu mai are nicio șansă, nu va supraviețui! Lasă-l pe ăsta!
La care Desmond, afectat:
– Dar nu avem cum ști asta, nu-i așa? Nu avem de unde să știm!

PS: Spre final, vedem că respectivul chiar supraviețuise.

h1

Drama și voința lui ‘Will’

iulie 3, 2016

Un băiat își pierde mama (numele lui e Will; probabil nu întâmplător e Will; will înseamnă voință). Pentru că nu era destul, tatăl simte că nu poate face față situației și îl dă temporar în grijă unui orfelinat. După 3 ani, revine să-l ia pe băiat și să locuiască împreună. Are pregătită pentru el 2 bilete + o călătorie la ceva ce știe că i-ar plăcea foarte mult: finala din Liga Campionilor dintre Liverpool și AC Milan. Numai ce și-a regăsit tatăl că îl pierde și pe el, murind brusc din cauza unei hemoragii cerebrale. Rămas singur pe lume, își pierde speranța. Nici biletele la meci nu le mai are pentru că surorile din orfelinat consideră că e spre binele lui să nu plece, neavând cine să-l însoțească.

Însă colegii lui îl stârnesc să își ”fure” biletele (sigur că nu le-ar primi la cerere) de la sora ce le ținea și să fugă noaptea spre Istanbul, unde avea să se țină finala campionatului. Să ajungă să-și îndeplinească măcar un vis dacă toate celelalte se făcuseră praf. Îi plănuiesc drumul, îl învață să se orienteze și îi facilitează ieșirea… și acoperirea în fața ”inamicilor” adulți care, a doua zi, urmau să fie pe urmele lui.

Prinde un tir spre Paris, însă, odată ajuns la Paris, lângă Notre Dame, îi sunt furați toți banii, iar portofelul aruncat în Senna. Avea în portofel o comoară poate chiar mai valoroasă, de care avea nevoie și în lipsa banilor din interior. O fotografie cu părinții făcută în urmă cu câțiva ani chiar acolo, în fața catedralei Notre Dame. Pierderea inclusiv a fotografiei e ca o pierdere a identității, a reperelor. Acum e chiar singur, chiar pe cont propriu.

Ajunge să mănânce la masa lui Zukic – un fost fotbalist, pe care Will pare să-l recunoască de la televizor, căci Will reține cu lux de amănunte ce ține de fotbal – care are și el o dramă în istoria personală și din cauza căreia renunțase la sport. Când aduse mingi de fotbal copiilor din satul său natal (undeva în Bosnia), unul dintre copii a bătut mingea mai departe decât ar fi trebuit, ajungând pe un teren minat. Copilul moare în explozie, iar el – nereușind să-și ierte moartea sa și tragedia provocată părinților ce îi erau vecini – renunță cu totul la fotbal. Așa că se întâlnesc un fiu cu părinți morți și un adult care ”a omorât” fiul altora. Ce va fi mai departe merită văzut. 🙂 Aici vizionarea cu subtitrare.

Și trailerul de degustare:

h1

Învierea din Risen

aprilie 27, 2016

Nu mă gândeam că mai pot vedea un film atât de neîndoios-creștin ca Risen. Așa fictiv cum e. Rareori pot participa atât de complet la emoțiile unui film. În Risen se întâmplă un lucru ce ar putea avea impact (sau am putea spera să aibă impact). Pornește din punctul necredinței și al indiferenței – adică punctul în care ne aflăm majoritatea oamenilor – și ajunge să pună sub semnul întrebării atât adevărul cunoscut până atunci, cât și indiferența cu privire la el. Un roman care începe să se îndoiască de ceea ce știe cu siguranță; un roman care se apropie de zeul Marte, dar se roagă – cu jumătate de gură – Dumnezeului în care cred ucenicii și așteaptă o revelație.

Ceea ce ne poate da de gândit, dincolo de revelația Adevărului suprem – revelația persoanei lui Isus înviat pe care îl vede cu ochii lui în mijlocul ucenicilor pe care îi catalogase nebuni cu o zi înainte – există încă o revelație. Cea care vine să infirme ceea ce credem că știm deja cu siguranță, cea care vine să ne demonstreze că am greșit. Momentul în care Clavius dă cu ochii de Isus, se întâlnește și cu Dumnezeu însuși, și se întâlnește și cu el însuși, cel care greșise înainte și cu care îi era teamă să se confrunte.

Momentul în care apare Isus e un moment cheie. În sine neutru cumva. El poate să îl transforme pe Clavius sau îl poate înțepeni și mai tare în necredința lui. Din fericire, este cu totul copleșit de ceea ce descoperă; înseamnă că omul chiar căuta adevărul, nu căuta doar să aibă el dreptate, așa cum procedăm de obicei noi atunci când ne apucăm să săpăm. Ceea ce vedem în ochii lui Clavius e și bucurie, și durere, iar acea durere arată cât de sinceră e căutarea lui, regretul că nu a cunoscut până atunci ceea ce ar fi trebuit – în opinia lui – să fi știut, apăsarea imensității care a ”dat peste el”. Momentul acela cuprinde tot filmul, ESTE cumva filmul însuși, te traversează de sus până jos ca privitor, ți se oprește în stomac ca o empatie totală și te ajută să te vezi și pe tine și să te întrebi de câte ori reacționezi așa la revelațiile lui Dumnezeu, la adevărurile cu privire la tine pe care ți le descoperă, la bucuria spre care te invită să vii. Dacă ai curajul să recunoști față de tine că ai greșit.

Filmul ăsta este o speranță uriașă, una interminabilă. Nu e doar un moment, este o viață nouă începută într-un moment. Și vorbesc cu atâta entuziasm pentru că, chiar dacă filmul are hibe, nici nu-mi vine să le caut. 🙂

Paști luminate, revelatorii și pline de pace în suflet și speranță!

h1

Accentul din Spotlight

martie 21, 2016

În cazul meu (ca răspuns impresiilor tale, Dyo, în sfârșit am reușit să verbalizez cât de cât impresia mea), paradoxul este că nu am ce-i reproșa filmului Spotlight în sine, nici adevărului pe care au ales să îl dezvăluie. Este și interesant, nu m-am plictisit la el. Însă am o mare problemă cu momentul ales pentru lansarea acestui film, să zicem că mi se pare suspect să apară acum când toate se îndreaptă spre denigrarea și eliminarea creștinismului, începând de la școli până la statuile din parcurile bisericilor pentru că îi discriminează pe cei de alte religii, până la redefinirea conceptelor fundamentale ale societății pentru a nu-i discrimina pe ceilalți care sunt ”diferiți” (nu e voie să spui anormali).

La mai mult de 10 ani de la publicarea cărții care trata același subiect ca filmul, acum era momentul (nu spun că așa este!, dar că îmi ridică bănuieli), pentru a dărâma cărămidă cu cărămidă creștinismul ca oamenii să concluzioneze și să empatizeze la fel de puternic ca personajele din film: ”Credeam că într-o zi mă voi întoarce aici, în biserică. Dar acum îmi dau seama că este imposibil.” Ceea ce este cel mai trist din tot filmul. Pentru că lupta lor nu e cu indivizi, ci cu sistemul pentru a-i atinge pe indivizi și, de aici, acuza merge de la biserică spre Biserică într-o clipită. Mă tem asta s-a dorit. Nu doar să atace putregaiul dintre preoți (care trebuie expus, e adevărat, și eliminat), ci Biserica în calitate de expresie a creștinismului. Iar asta o bănuiesc și datorită timingului lansării acestui film.

O întrebare pe care mi-am pus-o: ce ar striga lumea dacă ar vedea un film asemănător care să atace o categorie minoritară? Că e discriminare!
La acesta – că atacă Biserica – ce strigă? Că s-a descoperit adevărul.

O fi și acesta o parte din adevăr. Dar nu e adevărul. Iată de exemplu un film de Cannes (cred niciodată de Oscar): Des hommes et des dieux. ȘI acesta este un adevăr. E popularizat la fel? Oare de ce nu?

h1

Femininul în film

martie 9, 2016

La provocarea lui Dyo, m-am gândit la personaje feminine care m-au impresionat în filme (Auzi, poate urmează literatură 🙂 ). La o primă survolare mentală,

încep cu Jennifer Connelly în A beautiful Mind, un film de referință pentru mine, primul pe listă cred, aproape de suflet, extrem de tonic în ciuda realității pe care o prezintă, iar acest sentiment tonic, de stabilitate, este dat în film de personajul feminin, consecvent, alături, dătător de energie și de iubire, un sprijin care te face să trăiești mai departe când nu mai ai motive.

Renée Zellweger în Cinderella Man, cam aceleași motive.

Michelle Pfeiffer pentru Dangerous Minds. Este un personaj care nu doar este ea formată ca un model moral, ci îi modelează și pe alții, pătrunde în interiorul ființelor lor și scoate ceea ce e bun din ei pentru a-l dezvolta apoi în caractere frumoase. O pedagogie de viață..

Hilary Swank pentru Freedom Writers pentru aceleași motive ca mai sus. Filmul ăsta m-a impresionat mult, are câteva faze memorabile.

Naomi Watts pentru The Painted Veil – care nu știu dacă este cunoscut suficient, deși are multe motive să fie – pentru autocercetarea, regretul, resuscitarea morală, recuperarea încrederii, iubirii, relației. E un fel de phoenix relațional… într-un film de văzut când drumurile stau să se despartă (deși oricând e bine).

Anne Hathaway în Mizerabilii.

Sandra Bullock în Premonition. Nu e film de Oscar (nici ultimele filme de Oscar nu sunt de fapt de Oscar), dar interpretarea ei mi se pare foarte credibilă.

Helen Hunt în tot ce am văzut..

Deocamdată așa. Aștept părerile voastre.

h1

Un oraș. Broken City.

mai 1, 2014

broken-city-trailer-wahlberg-russell-crowe-catherine-zeta-jonesUn polițist (Mark Wahlberg) omoară un infractor. Putea să evite omorul, însă acela era cel care a violat-o și ucis-o pe sora iubitei lui. Putea fi condamnat, dar scapă achitat. Este lăudat ca fiind erou de către primar (Russel Crowe), cu toate că știa foarte bine că nu avea pentru ce. I se recomandă, totuși, să își găsească altă meserie.

Se face detectiv particular. Nu-l dau banii afară din casă, mai ales că nu își primește onorariile la timp. După 7 ani de la acel incident, în perioada unei campanii electorale, primarul îl solicită. Vrea să-l angajeze pentru o treabă. Să afle cine este iubitul cu care îl înșală nevasta sa. Și o sumă mare de bani.

Detectivul îl găsește, îl fotografiază. Este directorul de campanie electorală a adversarului primarului de la alegeri. Hm, interesantă potriveală. Înmânează fotografiile primarului și își primește și restul de bani. A doua zi, fotografiatul director de campanie este omorât. Stupoare.

Mânat de remușcări și de nervi, detectivul cercetează problema în profunzime și află că, de fapt, omorâtul nu era niciun iubit. Era doar amic cu nevasta primarului și punea la cale o deconspirare a planurilor murdare ale primarului. Chiar înainte de alegeri. Nu putea să riște să piardă alegerile.

Așa că avem un detectiv nervos, care merge la primar și îi cere explicații, după care îl amenință că îl dă în vileag, toate documentele sunt pregătite să ajungă la presă dacă lui i se întâmplă ceva. Aici, însă, are parte de o surpriză. Primarul are un răspuns pentru care îți amintești de toți politicienii pe care i-ai văzut la viața ta, mai ales de cei mai actuali, și îți spui, păi… se putea, de fapt, altfel? Nu așa e și la noi? Nu așa e peste tot? Primarul îi răspunde:

– Crezi că degeaba te-am ales pe tine pentru contractul ăsta? Ce crezi tu că poți să faci? Nu tu erai ăsta?

Și îi scoate o înregistrare video pe care era surprins exact momentul în care detectivul, pe atunci polițist în funcție, îl omoară pe cel de care pomeniserăm la început. O înregistrare amatoare și bună de folosit într-un proces, din care se vedea limpede cum polițistul nu era în legitimă apărare.

Acum e acum. Vrei un Bine, dar riști să își faci ție rău. Ce primează? Vrei un bine, chiar dacă nu ești nici tu un bine. Te duci la închisoare de dragul unui oraș pe care îl poți salva de un om corupt? Vrei cu adevărat un Bine? Până la ce preț ești dispus să plătești?

Ei, uite, pentru acest moment din film merită să-l vedeți.

Broken City, 2013.

Vizion fain!

h1

Finally Noah

aprilie 7, 2014

Am văzut mult doritul (de către mine) Noah. Îl recomand. Dacă mi-a plăcut? Deloc. Dar îl recomand ca să vă faceți singuri părerea despre el. Că este ficțiune pe un sâmbure din Biblie – asta știam deja din cronici. Însă nu mi-am imaginat că Russell Crowe și Anthony Hopkins pot juca într-un film atât de slab și ilogic.

Am înțeles că ajutoarele lui Noe au fost inventate să fie niște monstruleți din stâncă, îngeri căzuți, cică, ce jucau rolul de Străjeri. Dar n-am înțeles cum de în tot ținutul acela, pământul era arid, nu dădea roade, iar asta din cauza urmașilor lui Cain. Nimic nu se cultiva, nu ne arată ce mâncau Noe și ai lui, că animale nu aveau voie să ucidă, ele trebuiau protejate, precum plantele (Noe l-a mustrat pe unul dintre fiii săi că a rupt o floricică). Erau un fel de ecologiști, iar urmașii lui Cain erau răi și omorau animale pentru hrană. Intenționat am început să urmăresc ce mâncau atunci când am observat ferirea lor de uciderea animalelor.

Altă chestiune ciudată a fost faptul că Noe a înțeles mesajul lui Dumnezeu din vis (a visat la început un potop, apoi a visat soluția la problemă, o arcă imensă din lemn) că Dumnezeu vrea să distrugă populația din cauza păcatului – însă păcatul era identificat nu doar cu omorurile, căci și Noe va ucide mai târziu mulți dintre urmașii lui Cain, ci mai ales cu distrugerea pământului, prin lipsa de grijă față de el, animale, plante – vede că el este familia care duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu, dar trage concluzia – n-am înțeles prin ce raționament extraordinar – cum că nici familia lor nu va trebui să se perpetueze de acolo încolo.

Așa că în acest fel îi liniștește pe cei doi fii ai săi fără soții: voi nu veți avea soții în lumea nouă pentru că oricum Dumnezeu vrea să distrugă rasa umană, iar noi vom fi ultimii oameni care vor mai trăi. Pe una dintre viitoarele nurori a lăsat-o să moară în confruntarea cu urmașii lui Cain (care voiau să dea năvală în arca lui Noe să se salveze de potop) cu aceeași justificare. Când nora lui Shem rămâne însărcinată, Noe își manifestă foarte ferm hotărârea de a-i ucide copilul dacă va naște fată, să nu mai procreeze. Va naște gemeni, însă gemenii vor fi fete, culmea ironiei. Noe pornește spre ele să le curme viața, dar se răgândește cu cuțitul deasupra capetelor lor, spunându-i lui Dumnezeu că ”nu poate” îndeplini porunca Lui. Dumnezeu e un fel de tiran ale cărui capricii Noe nu i le poate satisface, iar, după acest episod, cade într-un fel de deprimare și apatie generală atunci când vor ajunge pe pământul nou de după potop, rămânând singur, izolat de familie. Ca un fel de autopedepsire din cauză că nu a fost în stare să asculte de porunca lui Dumnezeu de a împiedica perpetuarea speciei umane. Finalul îl readuce la o oarecare normalitate, în sânul familiei, însă convins de nora sa, nu de vreun dialog cu Dumnezeu.

O altă chestiune ciudată a fost conduita vecinilor lui Noe, urmașii lui Cain, de care trebuia în permanență să se apere și să fugă. Ei sunt cei care vor dori cu disperare să vină în arcă, dar nu vor fi lăsați din cauză că pângăresc lumea nouă pe care Dumnezeu a pregătit-o. Așa că, la începerea potopului, oamenii se omoară între ei. Mă întreb cum de acesta nu era un păcat mai mare în concepția lui Noe decât uciderea animalelor pentru hrană și distrugerea plantelor.

O mulțime de inconsecvențe la nivel logic, nici nu îndrăzneam să am așteptări la nivel biblic. Deci, îl recomand, trebuie văzut și vă aștept impresiile.

h1

The Words

august 30, 2013

– Congratulations for the book. I read it. It’s very good.
– Thank you.
– But the words are mine.

Și în acest moment Rory Jansen, recent premiatul scriitor, înțelege că stă în fața autorului de drept al manuscrisului pe care el îl publicase sub numele său și se crispează. Bătrânul care se așezase pe bancă lângă el și ținea să-l felicite era chiar cel care trăise toată frântura aceea de viață, se bucurase, suferise în urma pierderii copilei, apoi în urma pierderii romanului. Găsise manuscrisul într-o servietă cumpărată de la antichități. Ciudată descoperire, să găsești într-un buzunar secret al unei serviete un roman nepublicat. Pierdut într-un tren prin anii 40. Și nemaigăsit.

Rory scrisese și înainte. Își duse romanul la care lucrase 3 ani la un editor, însă – cu toate laudele privitoare la calitatea scrisului său profund – cartea îi este refuzată pe motiv că nu s-ar vinde bine. Așa că, în tensiunea inutilității, dă peste acest text care îl fascinează. Îl transcrie în computer fără să se gândească prea mult, soția sa descoperă textul, este încântată de el, crede că e romanul său, îl laudă pentru talentul pe care îl are și-l încurajează să-l dea unui editor. Tulburat de visul său de a fi un bun și renumit scriitor, de aprecierea soției pe care, astfel, simte că o poate avea, e de acord. Romanul este un succes, numele lui ajunge în toate publicațiile.

Iar acum este frânt de această descoperire, deși știuse de la bun început că ceea ce face e rău. Bătrânul nu îi pretinde nimic în afară de atenție. Nu dorește să primească nimic din câștigurile de pe urma romanului, nici să-i apară numele pe el. Dorește doar să-i povestească viața pe care Rory i-o furase astfel, să știe că el există.

Dorește să-i fie scos numele de pe coperta romanului, însă se lasă convins de către editor că toți ar avea de pierdut în felul acesta. Îl vizitează pe bătrân la sera în care se îngrijește de flori, însă bătrânul este enervat la culme când i se oferă parte din câștig sau numele pe coperta romanului. Îi spune tânărului autor că trebuie să trăiască mai departe cu alegerile pe care le-a făcut. Să meargă mai departe. Bătrânul moare în scurt timp, fiind bolnav. Iar Rory îi aduce manuscrisul și îl lasă pe sicriu.

Atunci când mi s-a povestit acest film, am reacționat aici:
– Atât a fost tot ce-a făcut?

Însă povestea continuă. Cel care povestește toate aceste evenimente pe care le știm până acum este un romancier care își lecturează romanul în fața unei audiențe. Romanul său se numește The Words și ne vom da seama că el este personajul din propriul său roman. Cel care a furat un manuscris și l-a publicat sub numele lui. Ăsta e felul în care a ales să se elibereze prin adevăr. Acum divorțat, dar cu verigheta încă pe deget.

Văzând filmul, mi-am dat seama că nu doar Rory putea proceda altfel și că ”învață să trăiești cu deciziile pe care le iei” nu e singura concluzie. Bătrânul nu este doar victimă. Soția sa a fost cea care i-a pierdut servieta cu manuscrisul. N-a mai iertat-o și s-au despărțit. A trăit apoi singur toată viața. La fel a făcut și acum cu Rory. Nu a acceptat niciun fel de despăgubire și niciun fel de restaurare, însă nici nu l-a iertat. Iar Rory a făcut bine în final, publicând adevărul, așa ficționalizat cum a putut. Și, refuzând avansurile studentei sale, ne-a lăsat de înțeles că cea la care se gândește cu speranță e tot soția sa.

Un fel de trailer care conține secvențe din fragmentul în care îi mărturisește soției:

h1

mizer-abilii

iunie 17, 2013

Les Miserables 2012. Cu mici excepții de secvențe, cred că ar fi bun de arătat elevilor sau studenților. Ca să vadă ce poate ieși atunci când bunătatea unui om se întâlnește cu ura altui om. Sau harul lui Dumnezeu se lasă peste om. Am văzut și varianta cu Gerard Depardieu. Cred că îl prefer pe cel din 2012 cu niște amendamente.

E prea întunecat. Puține scene cu lumină, personajele se disting cu greutate uneori. Altul ar fi că ține cam mult. 160 minute.

Dar ca sensibilitate atinsă, nu știu alt film care să mă fi cutremurat așa. Cu toate că știam povestea. Este un remake care, după mine, își depășește predecesorii.

Vocile foarte bune, n-am avut nimic de reproșat. Plus că l-am auzit pe Crowe cântând din nou. Nu știu să spun care personaj mi-a plăcut mai mult, în afară de tutorii lui Cosette, de care nu te poți îndrăgosti nicicum, fiecare are ceva atrăgător, ceva sensibil, ceva uluitor, ceva nemaipomenit de omenesc și frumos, chiar dacă e o slăbiciune, un neajuns.

Două clipuri.

One day more, unde apar toți:

 

I Dreamed a Dream (Anne Hathaway – mama lui Cosette):

 

h1

definiții exacte și precise

martie 13, 2013

E drept, nu e prima dată pe blog. E drept, nu mă pot sătura să-l aud. Dacă I-am spune toate astea lui Dumnezeu, cât de minunat ar fi? You are all my reasons and reason. Tu mă naști, Tu mă transformi, Tu mă iubești. Eu?

**

„What truly is logic? Who decides reason? My quest has taken me to the physical, the metaphysical, the delusional, and back. I have made the most important discovery of my career – the most important discovery of my life. It is only in the mysterious equations of love that any logic or reasons can be found. I am only here tonight because of you. You are the only reason I am. You are all my reasons. Thank you.” (John Nash – A Beautiful Mind)

 

h1

Privirea în oglindă

ianuarie 8, 2012

Al Pacino în rolul jurnalistului Lowell Bergman

Am revăzut filmul The Insider a nu știu câta oară și consider că ar merita revăzut în fiecare an. Am scris despre el aici, iar de data asta am mai rămas cu o idee. Pentru cei care l-ați văzut (pentru cei care nu l-ați văzut, recomand first celălalt articol), admirabilă e hotărârea jurnalistului de a duce la capăt ceea ce începuse. Pusese mâna pe o întâmplare adevărată de interes mondial, privea sănătatea oamenilor care consumau tutun și modul în care producătorii de tutun mințiseră cu privire la efectele lui nocive asupra organismului, convinsese un om să își calce înțelegerea de confidențialitate cu fosta firmă, să își riște viața, să își pună familia în pericol, să își piardă familia, să-l târască prin justiție pentru a scoate adevărul la iveală, iar apoi să rămână cu înregistrarea nedifuzată.

Dacă interesele firmei care deținea postul de televiziune o cer, dacă se pot alege și ei cu proces, dacă e salarul lor în joc, de ce să se riște? Dacă televiziunea nu vrea, însă, sunt ziare. Un picior în fund înseamnă un pas înainte, umblă vorba.

Nu știu cât de hotărâți reușim să fim atunci când ne-am convins că drumul pe care suntem e bun. Nu știu cât de repede ne vine să renunțăm. Nu știu cât de bine ne dăm seama dacă nu cumva încăpățânarea de a continua e, uneori, o râvnă vecină cu prostia sau una vecină cu credincioșia. Grea delimitare. ”Orice începe duce la bun sfârșit”. La sfârșit, dar nu la orice sfârșit. La un sfârșit bun. Însă duce. Sunt în urmă, așa că mi-am spus că este timpul să învăț așa ceva. Și încep cu lucruri mici: să termin cărțile pe care le încep.

h1

Frecvențele sufletului

noiembrie 30, 2011

Mulțumiri lui Cipri pentru aducere aminte și trezire involuntară.

Nu am prea multe cuvinte despre Lost in Translation decât că trebuie încercat. A, da, I lost my words. Nu are o acțiune de film de aventură, deși acțiunea în sine a filmului este o aventură dacă te gândești că ți se întâmplă ție. Ajungi într-o țară străină și vezi că nu te poți înțelege cu locuitorii ei. Și din cauza limbii, dar și din cauza ciudățeniilor care îi descriu. La hotel, te trezești la oră fixă pentru că perdelele se deschid programate. Totul e calculat la secundă. Ce impresionează mai mult e traseul dialogurilor, frecvența asemănătoare sau foarte diferită pe care se află personajele.

Cu cât frecvența e mai diferită, cu atât amuzamentul e mai accentuat pentru privitor și stresul mai ridicat pentru personaje. Cu cât e mai asemănătoare, cu atât apropierea sufletelor e mai rapidă, comunicarea mai completă, afecțiunea mai caldă.

Țara este Japonia, iar personajele principale sunt jucate de Bill Murray, care este un actor american ajuns în Japonia pentru a filma o reclamă la un whisky – o adevărată povară când nu te înțelegi nici cu translator – și Scarlett Johansson, care e o absolventă de Yale, cu prea mult timp liber, ajunsă la același hotel împreună cu soțul ei, aflat în interes de serviciu.

Filme de acest fel ni se întâmplă și nouă, păcat că nu e nimeni să le pună pe ecran. Invitația de a-mi povesti ce ciudățenii sau episoade memorabile ați trăit a fost lansată.

h1

Întrebarea din 25th Hour

martie 19, 2011

Închisoare pe şapte ani pentru trafic de droguri. Îţi mai rămâne o zi să te aduni, să îţi aduni lucrurile, să îţi aduni prietenii şi familia, colegii de trafic, să respiri ultimele guri de aer cu marca „liber”, să îţi laşi câinele în grija cuiva care l-ar iubi, să îţi dai seama cine eşti, ce eşti şi mai ales… ce ai ajuns.

Acesta e Monty Brogan (Edward Norton) în 25th Hour (2002). Ani de zile, a avut răspunsuri la toate problemele pe care credea că le are, dar nu avea o întrebare destul de importantă: „încotro mă îndrept?”. Acum, după ce poliţia i-a percheziţionat locuinţa şi s-a dus glonţ către locul unde era ascunsă marfa, după ce s-a dat sentinţa de 7 ani lipsit de libertate, e târziu.

Furia şi disperarea care îl cuprinseră se descătuşează într-un moment în care, aflându-se în toaleta unui mic local unde lua masa cu tatăl său, se priveşte în oglindă. Cel de dincolo de sticlă resimte ura faţă de toate organizaţiile care mişcă în New York, toate grupurile sociale, economice, blestemă pe toţi pentru că trăiesc şi nu trăiesc cum ar trebui. Înjurăturile merg până la Fiu, căruia Îi reproşează că a suferit prea puţin cei 7 ani pe care trebuie să-i îndure el. Dar încheie cu o pauză după descărcarea nervoasă şi, uitându-se bine în ochi, recunoaşte că nu, el singur este de vină, doar el e cel care trebuie înjurat pentru că avea totul şi a sfeclit-o. Regretul, însă, pare să nu ţintească gravitatea faptelor proprii, cât mai mult că nu s-a oprit la timp pentru a nu fi prins.

Puţin cam târziu pentru schimbarea deznodământului. „Târziu” îşi spun şi prietenii când se gândesc la el, pe de o parte reproşându-i în gând că ştia care e riscul ocupaţiei lui şi totuşi a continuat, pe de alta reproşându-şi fiecare că nu l-au tras de mânecă atunci când au văzut că merge în jos. De-a lungul timpului, fiecare şi-a văzut de propriile gânduri şi afaceri; dacă treaba a mers bine şi aşa, în ciuda, atunci va merge oarecum şi de aici încolo. Complicăţenia apare doar atunci când se trage linia şi se scad punctele. E bine că se trage în timpul vieţii, îi dă timp lui Monty să se privească în oglindă şi să se mai privească şi pe viitor.

În dimineaţa următoare, când trebuie să lase tot şi să se prezinte la închisoare, tatăl lui insistă să-l ia cu maşina. Pe drum, tatăl îi propune un scenariu: el e gata să schimbe traseul maşinii.

Să urmărim:

**

**
Am preferat să vă las să vedeţi decât să citiţi. Un punct bun pentru regie (Spike Lee), mai ales în acest moment al filmului şi un alt punct bun că nu încearcă să îşi aleagă singur consecinţa greşelii lui. Un alt punct bun pentru întrebarea (nepusă) sugerată: quo vadis. O întrebare care merită pusă cât mai des, care merită şi răspunsuri cât mai în oglindă în timp ce urechile stau pâlnie către Vocea care poate răspunde până nu e târziu.

h1

O carte. Of Eli.

octombrie 31, 2010

După 30 de ani de la o explozie globală, mare parte din lume a rămas într-o paragină generalizată. O sărăcie care nu-ţi permite să reconstruieşti. Să renovezi, nici atât. Săpunuri nu se mai găsesc decât arar, apa e un lux şi pentru ea se ucide într-o veselie. Sau tragedie. Cărţi aproape că nu mai există şi puţini sunt cei care ştiu citi.

 

Cei puternici iau controlul asupra celor mai slabi, luându-le orice e folositor. Ba chiar duc o campanie de căutare a unei cărţi anume – nu ni se spune care – ce ar fi singura în măsură să salveze situaţia (însă nu situaţia tuturor). Iar pentru ea, îi jefuiesc pe toţi cei ce deţin cărţi. Se înţelege, jefuitorii nu ştiu citi; ei caută, dar nu ştiu ce; încearcă, dar o dau în bară. Merg să raporteze, predau marfa marelui puternic, dar nu nimeresc cartea. Şi cum ar putea, căutând ceva ce nu cunosc şi descifrând ceva ce nu pot? Singurul care ştie ce caută este acest şef al bandei de hoţi şi ucigaşi, Carnegie. Cu cât plebea cunoaşte mai puţin, cu atât e mai uşor de condus.

 

Printr-un orăşel de acest fel trece Eli (Denzel Washington), un călător care pare să cunoască lumea cu care are de a face zi de zi, care nu pare să se teamă de ceva, deşi e precaut; care poartă cu el lucruri nemaivăzute prin magazine, are o misiune clară şi poartă cu el o carte din care citeşte în fiecare zi şi pe care o protejează excesiv de bine.

 

Momentul în care Eli ajunge la barul lui Carnegie (Gary Oldman) e şi momentul în care aflăm că cei doi au nişte aptitudini comune – amândoi gândesc şi ştiu citi, lucruri pe cât de admirabile, pe atât de periculoase – şi pasiune pentru acelaşi obiect. Cartea lui Eli. Care e, de fapt, o Biblie, vesriunea King James. Singura supravieţuitoare pe pământ după distrugerea globală.

 

Eli are misiunea de a o transporta într-un alt loc, Carnegie o vânează pentru puterea pe care o are asupra oamenilor şi pe care ar căpăta-o şi el implicit, intrând în posesia ei. Câtă putere poate oferi un lucru Bun celui care vrea să facă Rău cu el? Sau, altfel, poate fi un Bun păcălit să lucreze pentru Rău? Sau, altfel chiar, poate Dumnezeu fi păcălit că lucrează în slujba Binelui, manipulând oamenii întru glorificarea unui om înfometat de putere pământească? Dar cum să punem problema unui Dumnezeu care ar sta în spatele unei Biblii considerată de Carnegie doar un instrument neutru spiritual (ce e acela spiritual?) şi supraaapreciat în mod prostesc (de oameni), precum o sabie găsită pe drum cu care poate ucide oricine?

 

Ceea ce urmează e lupta dintre un Eli căruia i s-a promis că nu va putea fi ucis câtă vreme are această misiune de îndeplinit şi un Carnegie care, atunci când pune mâna pe Biblie, crede că a poseda un obiect e egal (nici măcar echivalent) cu a-i poseda puterea. Eli va ajunge în vest, acolo unde cultura şi civilizaţia par a fi neatinse ori perfect refăcută după dezastru, unde – fără obiectul ca atare – dictează tot conţinutul Bibliei pentru a fi scrisă, tipărită, păstrată şi popularizată apoi în număr nenumărabil…

 

Primu lucru care surprinde la The Book of Eli e că… el există. Iar apoi că e produs în zilele noastre. Misiunea pe care o are un om de îndeplinit, protecţia divină pentru ca misiunea să fie dusă la capăt, imposibilitatea ca un Bun să fie controlat de un Rău. Câteva motive pentru a-l urmări.

 

h1

Să fii

august 15, 2010

Ajungi sus. Cel mai sus. Te sperii, te miri, jubilezi, încerci să realizezi, rămâi fără vlagă, sari de bucurie, spui tuturor, mulţumeşti Acolo, te agiţi, te calmezi, te împaci cu gândul. Bun, şi de aici? Care sunt cele mai mari beneficii ale unui învingător şi care sunt cele mai mari riscuri? Sau poate nu cele mai mari, neapărat. Nu cele mai sonore. Dar cele demne de notat. De reţinut. Care ar fi?

h1

În Brazil şi nu numai

iulie 27, 2010

Am urmărit Brazil la provocarea lui şi m-am trezit cu mai multe asemănări şi comparaţii în cap.

Şi numai dacă ştim anul în care a fost lansat avem deja un reper posibil. 1985. N-am citit 1984 (doar început firav în trecut), după cum spunea şi Terry Gilliam că nu l-a citit, dar declara că l-a influenţat. Poate suna absurd, dar nu în întregime. Atmosfera lugubră, comanda de nerefuzat venită de sus, chiar dacă nu îl vedem pe acela care e sus, uniformizarea indivizilor, tratarea lor ca simple maşini executante fără sentimente, inocularea fricii ca motivaţie supremă (poate şi exclusivă) de acţiune, amendarea oricărui comportament liber, noncoformist ca terorist prin definiţie. Cam astea erau ideile vagi care planau asupra cărţii necitite 1984 şi care umpleau Brazil-ul.

După cum spunea şi propunătorul, aerul de Kafka e inconfundabil. Personajul principal Sam Lowry – un lucrător de rând în Ministerul de informaţii (în rol îl veţi recunoaşte pe cel care l-a interpretat pe Peron în Evita) – are în mod repetat nişte coşmaruri (nici nu îţi dai seama bine dacă sunt cu ochii închişi sau deschişi) cu un monstru care vine pe urmele lui şi ale unei femei pe care el se străduieşte să o salveze. Coşmarul nu arată cu mult mai periculos decât realitatea în care trăieşte zi de zi, atâta poate doar că în coşmar îşi vede inamicul şi poate apuca armele de luptă împotriva lui. Complexitatea sentimentelor din realitate e aceeaşi, doar că luptă şi nu ştie împotriva cui. Statul – ca denumire generală, dar fără un cap anume bun de eliminat, însă cu multe tentacule, ca orice caracatiţă respectabilă.

O anume secvenţă mi-a amintit de scena din În faţa legii (atât parte a Procesului, cât şi scriere de sine stătătoare) în care personajul principal îl întreabă înainte de a muri pe portar cum de nimeni nu a mai cerut nimeni să intre înăuntru să afle legea de vreme ce se ştie că toţi vor. Răspunsul surprinzător e că: „Pe aici nu putea să obţină nimeni altul, întru cât intrarea asta îţi era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Sam, nou acceptat în funcţia superioară de la Information Retrieval, întreabă nedumerit recepţionerul/ portarul (sau mă rog) dacă nu e nevoie să arate vreun document de identificare. De fiecare dată i se răspunde negativ.

Sam: Dar aş putea fi oricine.

Portarul: Nu aţi putea fi, domnule. Aici e Information Retrieval (Recuperarea de informaţii).

Nici o mişcare privată necunoscută dinainte la nivel naţional. Nici o misiune desfăşurată fără acte doveditoare, fără chitanţe ale chitanţelor. Nici o greşeală făcută de Organele superioare nu era o greşeală a lor, ci întotdeauna greşeala celui de dinainte. Un abis al păcatului nerecunoscut şi astfel o perpetuare a lui. Mizeria făcută de cei mari trebuie curăţată de cei mici, aruncată sub preş şi dată uitării cât mai rapid.

Decăderea generală din poezia lui T.S. Eliot – The Waste Land (1922) – a fost o altă similitudine. Căutarea aparenţelor frumoase (femeile care se mutilau la nesfârşit prin operaţii estetice până la urmă sfârşesc în moarte) indiferent de goliciunea interioarelor pe care le purtau cu ele în fiecare zi. Şi fuga generală după nimic.

La Rochefoucauld scria că „în viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să  scapi cu bine.” Unele accidente ţin mai lung decât altele, iar ieşirea din ele pare să fie aici doar de două feluri, niciuna preferabilă: ori moartea, ori nebunia. Deşi ni se oferă un final fericit al personajului împreună cu femeia pe care s-a zbătut să o salveze, această fericire este doar în mintea lui Sam, căzut în nesimţire muzicală, fredonând un cântec patriotic cunoscut, „Aquarela do Brasil”.

Nu e un film uşor de vizionat. Se încadrează bine la comedia neagră. Dacă toate ar fi fost spuse la modul serios, ar fi ieşit fie un horror, fie o tragedie greu de îngurgitat. Aşa, e un coşmar suportabil. Mişcare inteligentă, zic eu. Personal nu am fost fascinată de cum a fost gândită acţiunea, dar sunt multe aspecte pentru care filmul merită văzut. Iar dacă cele de mai sus sunt convingătoare, atunci… vizionare eficientă!

h1

Quiz Show

iulie 21, 2010

– Ce-ar fi dacă ai participa la Twenty-One în loc de TicTac-Dough ? Ce-ar fi dacă ţi-am pune întrebări pe care le ştii? Să zicem… întrebările la care ai răspuns corect în dimineaţa asta.

– Adică…?

– Ne gândeam aşa doar… cu voce tare.

– Credeam că întrebările sunt securizate.

– Păi, da, într-un fel şi sunt. Dar vrei să câştigi, nu?

– Da, dar mai degrabă aş vrea să încerc să-l bat în mod onest.

– Ce nu e onest aici?

Aceasta era propunerea producătorilor emisiunii-divertisment de cultură generală Twenty-One viitorului participant la concurs, Charles van Doren. După ce îl avuseseră în prim-plan vreme de mai multe emisiuni pe mai puţin simpaticul evreu Herbert Stemple, au hotărât că e vremea să schimbe atmosfera din cauză că evreul nu reprezenta un model de intelectual cu care lumea să vrea să se identifice. Evreu, prea puţin elegant, prea puţin arătos, puţin ţicnit. Lumea televiziunii îşi permite să aleagă, mai ales când are în ce.

Îl găseşte pe americanul de familie foarte bună (ambii părinţi cu titluri) şi renumită Charles van Doren, profesor la universitate, frumos, deci multe atuuri. Ca să se descotorosească de Stemple, producătorii îi impun să răspundă greşit la o întrebare. Cu atât mai umilitor cu cât întrebarea era una extrem de simplă şi ştiută de către concurent. Van Doren, pus în confruntare cu Stemple, primeşte în final o întrebare ciudat de familiară. Umilitor şi pentru el. Era una dintre întrebările din proba lui de intrare în concurs. Producătorii, deci, vorbiseră serios. I-au servit întrebări la care au ştiut că el ştie răspunsul. Îi refuzase şi crezuse să fusese ferm. Aşa că ei se prefăcuseră a fi glumit. Doar până când începe dansul şi i se simte ritmul. Deci ăsta e jocul.

Însă umilinţa de la început se transformă pe parcurs în resemnare. Acceptă să răspundă la întrebări verificate deja. Apoi primeşte întrebările şi răspunsurile şi le discută împreună cu producătorii. Succesul şi continuitatea acestuia trebuie asigurate. Apoi preferă să primească doar întrebările, el urmând să caute răspunsurile pe cont propriu. Ca într-un fel de dorinţă de a se absolvi atât cât poate (dacă se poate asta) din mizeria uriaşă în care intrase cu totul. Ştia că nu există justificare sau ameliorare a înşelăciunii pe care o desfăşura deja ca pe un obicei în aplauzele tuturor. Era aclamat de toţi studenţii lui, era asaltat pe stradă de toţi necunoscuţii, devenise modelul întregii ţări, după cum fusese obiectivul.

Însă gluma se anunţă să ia sfârşit pe măsură ce avocatul Richard Goodwin (un nume ca predestinat) anchetează ciudăţeniile concursului şi reclamaţiile pe care le face Stemple. Stemple este sigur că van Doren primeşte întrebările şi răspunsurile înainte de emisiune iar faptul pe care se bazează este că lui însuşi i s-au dat de asemenea. De acum, recunoaşterea adevărului de către van Doren nici nu mai este atât de importantă. Refuză să recunoască atunci când avocatul îl confruntă direct.

Însă, cum lucrurile ţinute în ascuns ies la suprafaţă, va fi nevoit să apară în faţa curţii.

Înaintea înfăţişării lui van Doren la tribunal, poartă un dialog cu Goodwin. Goodwin îşi aminteşte:

– Îmi amintesc că acum 5-6 ani, unchiu-meu Harold i-a spus mătuşii că a înşelat-o în urmă cu ceva timp. A fost oarecum supărător acest lucru pentru familia mea.

– Hmm, oarecum doar?

– Păi, trebuie să înţelegi contextul. Aventura fusese cu mai bine de 8 ani în urmă. Şi ştiu că l-am întrebat: „De ce i-ai mai zis? Scăpaşi şi aşa.” N-o să uit niciodată ce mi-a zis: „Exact cu asta nu mă puteam împăca: să scap aşa.”

– S-ar putea să-mi asum acest risc.

Deznodământul filmului Quiz Show nu este pe de-a întregul cel aşteptat. „Pocăinţa” nu se face decât la o scară mică. Individuală. Singulară chiar. A lui van Doren. Deşi cu efecte (nedeterminate) asupra celor care îl admirau. Însă marele vinovat, marea caracatiţă de la care a pornit totul şi care a putut până la urmă continua totul, televiziunea, rămâne neatinsă, dreaptă ca un stâlp al inocenţei. Justificarea lor: noi facem un şou aici, nu educăm lumea.

Ce îmi convine la film e că ridică problema onestităţii faţă de tine şi faţă de ceilalţi în momentele de maximă slăbiciune: ispitirea pe care o aduce banul. Că pătrunde fără obstacol până în punctul acela din suflet în care se zbate conştiinţa care vrea să facă bine şi nu poate şi nu vrea. Iar personajul lui van Doren este un simpatizat al telespectatorului (atât cei din film, cât şi noi), chiar şi atunci când falimentează grav din punct de vedere etic. Dispreţuieşti înşelăciunea la care se pretează, urăşti felul în care se lasă tras spre fund, dar de el eşti aproape, cu el simţi împreună şi nu-ţi e antipatic. Adică îţi permite să îl tratezi aşa cum te tratezi pe tine, doar cu o doză de luciditate în plus: te invită să îţi condamni slăbiciunile, chiar să ţi le cauţi. Iar asta e un lucru pentru care merită văzut.

Filmul este produs şi regizat de către Robert Redford. Actori: John Tuturo, Ralph Fiennes, Rob Morrow. Şi e insipirat din realitate. Scris chiar de către Goodwin. Nu e de mirare că e adevărat, nu? Vizionare plăcută!

h1

Cât de Up in the air sau down to earth?

aprilie 3, 2010

Regizorul filmului Up in the Air (2009) – Jason Reitman – spunea despre film următorul lucru: „Filmul este o examinare a unei filosofii.”. Şi avea dreptate. Aş completa: ironizarea unei filosofii (ba chiar a două). Tot aşa cum „viaţa” îţi joacă feste uneori, tot aşa cum primeşti uneori chiar ceea ce îţi doreai sau ce credeai că îţi doreşti; după ce îl primeşti se verifică de fapt dacă era într-adevăr demn de dorit.

„Concediatorul” Ryan Bingham (George Clooney) este angajat al unei companii care se ocupă de concedieri pentru firmele cu stomac mai sensibil, care nu îndrăznesc să efectueze concedierile în interiorul firmei, cu oamenii firmei. Ryan se deplasează din loc în loc, este up in the air mai tot timpul circulând cu avionul, preferă viaţa fără ataşamente, fără angajamente; dacă i se întâmplă relaţii, le păstrează la minimum de implicare (atât emoţională, cât şi temporală şi spaţială) şi la maximum de relativitate, convenabilitate personală. Şi relaţiile familiale se includ aici.

Femeia – Alex – pe care o cunoaşte într-una din călătoriile sale de servici şi cu care îşi găseşte un hobby comun (colectarea de călătorii pentru a ajunge la cele 10 milioane de mile) pare să îi împărtăşească filosofia de viaţă liberă şi să fie de acord cu începutul unei relaţii cu… relaţionare întâmplătoare.

Lucrurile anunţă să se schimbe radical atunci când nou-angajata Natalie Keener, viitoarea parteneră de servici a lui Ryan, vine cu o idee nouă, postmodernă, de a concedia angajaţii firmelor prin video-conferinţă. Astfel, „concediatorii” nu vor mai fi nevoiţi să se deplaseze la sediul fiecărei firme şi vor fi privaţi de manifestările emoţionale ale celor care sunt lăsaţi fără slujbă. Aparent, foarte convenabil.

Atât Ryan, cât şi Natalie, aduşi să lucreze împreună, au parte de suficiente motive de conflict, deşi fiecare este ignorant în filosofia lui. Lui Ryan i se reproşează că trăieşte o viaţă netrăibilă pentru că nu preţuieşte oamenii şi se gândeşte doar la confortul lui personal, iar lui Natalie i se reproşează că nu are suficientă experienţă ca să aducă inovaţii pertinente şi durabile şi că vrea să rezolve problemele spinoase prin… ecran, de la depărtare; fără să suporte efectele adverse care vin la pachet, de altfel.

Şi la fel, atât Ryan, cât şi Natalie o încasează; sunt loviţi în chiar convingerile lor cele mai puternice. Ryan se trezeşte ataşat de Alex despre care nu ştie mai nimic şi, tocmai când e gata să renunţe la indiferenţă şi să facă sacrificii, se loveşte de marele impediment: descoperă la o vizită inopinată că Alex e măritată şi are copii. Asta îşi dorise, de fapt; asta „predica” în discursurile sale renumite; nu îşi imagina că iepurele ar sări vreodată tocmai împotriva lui.

Natalie, care vine cu propunerea de a desfăşura the dirty work prin mijloace tehnologice intermediare, este părăsită de prieten printr-un mesaj pe mobil. Scurt, sec, impersonal. Nu pentru asta milita atât de fervent tot timpul ăsta? Da, dar cine şi-ar fi imaginat că tocmai ea va cădea victimă convingerii ei?

Greu de imaginat propriile convingeri aplicate tocmai ţie. Propriile convingeri cu dezavantaje cu tot. Că avantajele nu le refuză nimeni. Însă când e vorba să iei tot pachetul, reclama nu mai… face toţi banii. Acolo se verifică corectitudinea, principialitatea, frumuseţea… propriilor principii.

h1

Avatar, un Gulliver postmodern

ianuarie 17, 2010

Am văzut controversatul şi adulatul film Avatar. M-am dus cu interes şi entuziasm. Am citit impresii despre film şi înainte de a-l viziona, şi după. Ceea ce m-a surprins întrucâtva şi întristat cu privire la recepţia publicului (sau a unei anumite secţiuni din public) a fost faptul că filmul declanşează depresii şi gânduri de sinucidere. Cauza ar fi inexistenţa Pandorei şi imposibilitatea de a ajunge pe o planetă asemenea ei în viaţa reală şi natura decăzută, distrugătoare a omului.

Recunosc că filmul are un impact vizual extrem de puternic. Dacă aţi văzut varianta 3D – şi aşa merită vizionat filmul dacă aşa a fost creat, pentru că e bine să vezi calitatea maximă a ceea ce se oferă, să poţi judeca în cunoştinţă de cauză – la cinema, atunci mă gândesc că, după aproape 3 ore de mişcare tridimensională în faţa ochilor, creierul nu a rămas indiferent. Este impresionantă imaginea, este impresionantă realizarea. Nu am simţit lungimea filmului decât spre final, unde avea loc bătălia dintre cele două tabere (indispensabilă, de altfel).

Înţeleg şi motivele pentru care ar putea fi dăunător un film ca Avatar (însă nu e singurul, nici primul…). Oboseşte prin exact ceea ce atrage: realizarea 3D. Bine, cred că e lucru suficient de larg cunoscut faptul că filmele în general nu sunt tocmai sănătoase pentru psihicul uman (chiar dacă e un proces conştientizat sau nu) din cauza impactului puternic al imaginilor care rămân fixate pe creier. E fascinant de urmărit, însă trebuie spus şi că, în ziua în care l-am urmărit, nu l-am putut analiza la rece. 🙂 Ăsta e avantajul sau defectul unui 3D.

Însă isteria care se creează în jurul lui, scoţându-l un pericol mondial pentru depresia pe care o provoacă nu ştiu dacă e chiar atât de întemeiată. Nu m-aş grăbi să-l acuz de aşa ceva cel puţin nu înainte de a acuza, de exemplu, Călătoriile lui Gulliver, scrisă în secolul 18 de Jonathan Swift, care seamănă în mare măsură cu acţiunea din Avatar. În special la nivel de decădere umană. De ce nu se isterizează nimeni citind cum Gulliver devine dezgustat de aproape toate creaturile umane întâlnite în călătoriile sale în cele 4 capitole ale cărţii? De ce nu se isterizează nimeni cum găseşte admirabilă natura cailor Houyhnhnms care sunt înţelepţi şi corecţi, care nici măcar nu au cuvânt pentru ideea de „minciună” şi îşi urăşte propria rasă – acolo denumită yahoo – care e plină de gânduri rele?

Călătoriile lui Gulliver nu e o poveste uşor de digerat (şi nici de aruncat) atunci când ajungi să o şi înţelegi în adevăratul ei mesaj. Eroul ei devine, spre finalul cărţii, un om deprimat, care se izolează de oameni, chiar şi de propria soţie şi e considerat nebun de societate. Totuşi, povestea e spusă sau cel puţin înmânată şi copiilor (chiar dacă în versiuni repovestite şi/sau scurtate). Şi nimeni nu face spume la gură din cauza urmărilor nocive pe care ea le poate avea pe termen lung. La urma urmei, le poate avea.

Avatar mi-a amintit de Gulliver. Atât doar că Gulliverul nu e 3D (film însă e). Încă. Dar o nouă versiune ecranizată va ieşi la suprafaţă în decembrie, anul acesta. Să aşteptăm o nouă isterie?

Şi apoi nu ştiu dacă e aşa o noutate portretizarea negativă a oamenilor, când încă de la începutul Bibliei ni se spune că „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. În afară de punerea în contradicţie cu o altă populaţie: pandorienii. Să nu fiu înţeleasă greşit: aspectul acesta al filmului nu-l consider o idee strălucită. Dimpotrivă. Însă el nu relevă nu lucru nou cu privire la natura umană. Ar trebui tratat în consecinţă şi întâmpinat cu atitudine echilibrată.

Avatar e doar un film, trebuie văzut ca doar un film. Mai mult, e un film SF. Trebuie tratat ca un SF. Dacă vârsta celor care îl vizionează e prea mică pentru a putea face distincţie între realitate şi ficţiune, atunci părinţii ar face bine să fie pe poziţii şi să decidă când şi dacă e bine ca el să fie văzut acum.

La nivel de tehnică, realizare, chiar şi muzică, l-am considerat un moment frumos. La nivel de noutate în idee, nu prea. Am observat asemănări cu alte scenarii deja încadrate la capitolul „Succes” de Matrix – trecerea din lumea reală în cea virtuală pentru a purta bătălia – şi Călătoriile lui Gulliver cu aspectele amintite mai sus. Dacă Matrix ar fi fost realizat 3D, probabil ar fi declanşat un succes chiar mai mare; el are şi atuul ideii.

Dar oricum, Avatar merită văzut, savurat şi apoi evaluat la rece.

h1

Adevărul din The Insider

iunie 26, 2009

insider3Cât costă adevărul. Costă ceva? Sau altfel: cât costă adevărul dezvăluit?

Un film făcut după fapte reale, cu personaje încă în viaţă. Jeffrey Wigand (Russell Crowe), vicepreşedinte la o companie renumită producătoare de tutun (Brown & Williamson) şi chimist, concediat de câteva ore, este provocat să traducă în limbaj accesibil un document voluminos de 500 de pagini primit anonim de către producătorul unei emisiuni TV, Lowell Bergman (Al Pacino), foarte urmărite.

Bergman duce muncă de lămurire cu Wigand, pentru că, în urma plecării lui de la Brown & Williamson, pot fi consecinţe neplăcute dacă se dezvăluie secretele companiei; iar, pentru a preveni lucruri de acest gen, se semnează întotdeauna declaraţii de confidenţialitate, a căror încălcare poate duce până la închisoare.

Wigand acceptă explicarea documentului cu condiţia de a nu trebui să îşi dea vreo opinie sau să reveleze vreun secret. Revelare asupra căreia se va răzgândi însă la un moment dat şi acceptă să dea un interviu (încă nedifuzabil), pentru că este pus în faţa situaţiei următoare: fie se protejează pe el şi familia lui de scandaluri, chiar posibile răpiri sau omoruri, tăcând, fie spune ceea ce ştie despre procedurile ilegale de confecţionare a ţigărilor, dăunătoare sănătăţii oamenilor, realizând astfel conştientizarea masei care va lua decizii cu adevărul în mână.

Ca orice adevăr adevărat care vrea să iasă la lumina zilei, creează panică între televiziuni, care refuză difuzarea lui din cauza ameninţărilor care sunt promise sau bănuite. Se pot pierde slujbe, se pot distruge vieţi dacă acest adevăr se află tocmai din gura unui om cu autoritate în domeniul sănătăţii şi, mai mult, fost angajat şi parte a bordului de conducere în mari companii de tutun. Când vorbim despre firme mici, fără putere financiară (care înseamnă fără orice putere), ameninţările care pot fi lansate şi puse în practică sunt jucării faţă de ceea ce pot face companiile gigantice cu zeci de ani de viaţă în spate, unde s-au dezvoltat mafiile necesare pentru susţinerea ei în viaţă în caz de orice încercare de anihilare sau reducere măcar.

Aşa că, după eforturile depuse pentru a rosti adevărul, au urmat eforturile de a face rostirea publică. La ce bun un adevăr ţinut în pivniţă, nu?

Dacă există costuri pentru acest adevăr sau nu, vă las să descoperiţi şi să urmăriţi filmul. Consider că merită văzut măcar pentru un motiv: ce fac cu adevărul care poate salva alte vieţi, însă îmi poate face rău mie dacă îl spun?

h1

Moment purician

iunie 16, 2009
Am fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.
Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.
Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.
Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv  important.
Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.
Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.
Ca necunoscator în „domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.
dan-puricAm fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.

Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.

Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.

Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv important, consider că nu i s-ar putea reproşa vreun comercialism sau un discurs care s-ar vrea pur actoricesc întru vinderea cărţii.

Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.

Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.

Ca necunoscator în „domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.

h1

Ochiul, un obiectiv fotografic pe viaţă

aprilie 18, 2009

20090312_132957_f5_6_view

Un moment care se cere ţinut minte atunci când eşti fericit. Un moment care se vrea readus în memorie când eşti pe punctul de a uita ce ai şi pentru câte poţi fi recunoscător.

Una din zilele în care mergeam la fotografiat în oraş. În vacanţă ieşisem în fiecare zi, era o nevoie intrinsecă imperativă. Fotografia devenise (deşi nu tocmai subit, se manisfestase de multă vreme în mine) mobilul energiei zilnice devastatoare şi a repetatei dispoziţii de a continua această îndeletnicire, de a mă smulge din oboseală cu aceeaşi activitate, fără a simţi că pierd ceva din mine. Sau că pierd fără să-mi doresc. Fără a simţi că pierd timpul, ci că-l investesc.

Eram în tramvai. Mă îndreptam spre vechea cetate şi îmi imaginam deja diferite unghiuri şi poziţii de fotografiere. Îmi întorc privirea spre oamenii din tramvai şi observ, dintr-o dată, un om cu privirea neclară. Vedea totuşi, se descurca singur şi părea să o facă destul de binişor, dar îmi dădeam seama că nu cu aceeaşi uşurinţă ca noi, restul…, ceilalţi normali din jurul lui.

Doar câteva fracţiuni de secundă l-am zărit.

Eu mergeam să fotografiez, să văd frumuseţi, să suprind ce e mai frumos în lumea în care mă mişc…, iar alţii abia dacă văd drumul pe care păşesc, abia se pot deplasa singuri. Cum aş fi eu într-o lume neclară ca aceea acum, când parcă abia încep să descopăr latura aceasta – atât de gigantică şi diferită – a frumuseţii de a vedea? Acum, când oriunde ies pe stradă şi oriunde privesc, aranjez elementele instinctiv ca pentru posibile fotografii şi le încadrez într-un dreptunghi imaginar aşa încât să încânte şi alte priviri…

La vederea lui, m-am cutremurat. M-am sensibilizat la gândul că mi s-a dat atât de mult şi că, deşi ştiam întotdeauna ce har divin e să poţi vedea, niciodată nu mi-am dat seama cu atât de multă gravitate ca în acel moment. Să înţeleg raţional nu e suficient, uneori, pentru a înţelege la adevărata „mărime”.

Şi uneori mă mai gândesc că cei care nu văd poate văd cu ochii spirituali cu atât mai bine faţă de noi, cei normali. Normali, un adjectiv relativ, la urma urmei.

Aşa că, de aceste Paşti, mă bucur că am vedere şi o am din plin şi mă rog ca cea spirituală să nu rămână în urmă, ci să crească. Să ne fie cu vederea Celui mort şi înviat, să ne fie cu trăirea sacrificiului şi cu bucuria darului vieţii veşnice în inimă!

h1

Concurs foto Epson

aprilie 15, 2009

concurs_foto_epson

Am primit o ştire despre concursul de fotografie „Pe locuri! Fii gata! Print!” organizat de către Epson în perioada 15 aprilie – 15 mai, 2009. Se adresează atât fotografilor profesionişti, cât şi celor amatori.

Secţiunile în care se pot înscrie fotografiile: peisaj, portret şi temă liberă. Adresa de web unde se poate face înscrierea este:
http://www.concursfotoepson.ro/

(dacă nu este funcţională încă adresa, reveniţi, acum se lansează site-ul)

Pozele vor fi jurizate de către artişti fotografi profesionişti: Dinu Lazăr, Simion Buia, Francisc Vaida, Bogdan Panait.

Premiile vor fi după cum urmează:

Premiul 1 – Imprimantă foto profesională A2 Epson Stylus Pro (4112 ron)
Premiul 2 – un atelier special cu Dinu Lazăr, „Fotografia şi miracolul printării”.
Premiul 3 – Multumedia Viewer Epson P-4000, memorie 80GB (1974 ron)

Alt premiu: toţi fotografii înscrişi „în concurs beneficiază de o reducere de 10% la achiziţia, prin magazinul F64, a mai multor echipamente foto profesionale Epson – imprimanta Epson Stylus Photo 1400, imprimanta Epson Stylus Photo R1900, imprimanta Epson Stylus Photo R2880, imprimanta Epson Stylus Pro 3800 şi Multimedia Viewer-ul P-6000.”

Un alt fel de premiu: „50 dintre fotografiile participante la concurs, selectate de către juriu, vor fi tipărite pe suport Fine Art la cele mai înalte standarde de calitate a printului, folosind tehnologia Epson, şi vor fi înmânate autorilor.”

Vă urez după cum am văzut că se salută fotografii între ei:

Lumină lină!

h1

Clickuri artistice

aprilie 5, 2009

Ni s-a spus să dăm click cât mai des. Sarcina mai dificilă nu e clickul, ci e alegerea între mai multe rezultate. Alegerea acelor câteva care vor reprezenta munca ta. Asta ni se spunea weekendul trecut la un curs de iniţiere în arta fotografică, ţinut la Stâna de Vale.

Cursul a fost organizat de Universitatea Oradea, DPPPD, şi susţinut de către vicepreşedintele Clubului Fotografic Nufărul, Claudiu Szabo.

Deşi a durat foarte puţin, sâmbătă-duminică, e necesar un astfel de început în ale fotografiei. Deruta în care se află cel care admiră o fotografie, dar nu ştie ce anume îl impresionează se rezolvă abia atunci când intră în contact cu un cunoscător în domeniu sau cu o carte bine scrisă. Desigur, sunt importante simţul artistic şi intuiţia, dar sunt nişte criterii generale care, neştiute, lasă actul fotografic la întâmplare, la nimereală. Or cel pasionat de această artă nu îşi doreşte să nimerească ca orbu-n Brăila (deşi bucuria e foarte mare, recunosc), ci să poată ajunge acolo de câte ori vrea şi, mai ales, să ajungă în Brăila nu pentru că ar fi vrut să ajungă în Bucureşti şi a greşit traseul.

M-am gândit cât de benefic ar fi ca blogurile de fotografie – şi sunt numeroase, este de unde – să dea mici indicii, câteva idei cu privire la ceea ce se consideră subiect bun, încadrare corectă, claritate bună etc.

Neavând un aparat profesionist, nici măcar semi-profesionist, îmi permit să redau lucruri pe care le-am înţeles şi am încercat şi reuşit să le aplic pe mai obişnuitul meu aparat (firmă bună, model compact).

În primul rând, sunt 3 aspecte de care trebuie ţinut cont la o fotografie. În ordinea importanţei:

1. ideea
2. estetica
3. tehnica, claritatea

Din categoria 2, mă voi lega de două aspecte:

Întotdeauna am avut impresia că obiectul, fenomenul, persoana de fotografiat trebuie să stea în centrul imaginii. Nu ştiu de unde ideea, probabil de pe foile explicative de folosire a unuia dintre aparatele „copilăriei” sau din „bună intuiţie”.

prezenta

Elementul de pozat nu stă, de obicei, în centru, ci într-o parte. Dacă avem un portret, ochii persoanei trebuie să privească spre centrul pozei, nu spre exteriorul ei. La fel dacă se deplasează: porţiunea din drum care urmează a fi păşită trebuie să fie vizibilă. Să nu se „termine” poza prea repede, prea brusc.

Asta a fost una din surprizele cele mai mari. Cealaltă a fost faptul că linia orizontului (fie că e vorba chiar de orizont sau de simplă linie de demarcaţie între un mediu şi un altul) nu trebuie nici ea să fie pe mijlocul imaginii. Să nu se împartă imaginea în două. Să se apropie de 1/3 sau 2/3 din imagine. La unele aparate, se poate seta afişarea acelor „grid lines” care numai întâmplătoare nu sunt.

rule-of-thirds1

În imaginea de mai sus, avem atât regula „drumului vizibil”, cât şi a împărţirii, încadrării.


oradea

În această imagine, vă rog să urmăriţi poziţionarea liniei de orizont la 1/3 pe orizontală.

Sigur că mai sunt. Poate voi reveni. Deocamdată vreau să mă informez cât mai bine şi mai corect. Pasiunea cere timp.

Important: şi ca temă: puteţi urmări aceste reguli acum în imaginile de la linkul artistului Claudiu Szabo. Observaţia e primul pas înaintea acţiunii. 🙂

PS: Imaginile au fost preluate de pe site-ul  http://badorgood.com/membri/cszabo/fotografii şi aparţin aceluiaşi autor (în  afară de imaginea a 2-a).

h1

Călătoria dintre doi oameni

martie 11, 2009

painted_veil_-_naomi_watts___ed_norton_1

„Uneori, cea mai lungă călătorie e distanţa dintre două persoane.”

Acesta e motoul filmului The Painted Veil (2006), a treia ecranizare a romanului cu acelaşi titlu, scris de către W. Somerset Maugham în 1925.

Ce m-a atras la film şi pentru ce motiv îl recomand spre vizionare: modul în care poţi învia ceva mort (pentru el) şi naşte ceva nenăscut vreodată (pentru ea).

Vi s-a întâmplat vreodată să luaţi un obiect foarte drag şi învechit ca să-l ştergeţi cu o soluţie care să-l facă ca nou? Ce senzaţie aţi avut, văzându-l înnoit? Cam aşa aş descrie filmul The Painted Veil.

Walter Fane (Edward Norton) o ia de soţie pe pretenţioasa Kitty Garstin (Naomi Watts), ştiind că ea nu îl iubeşte şi ştiind, de asemenea, că ea doreşte doar să scape de titulatura de necăsătorită, la casa mamei. Mai mult sau mai puţin surprinzător, Kitty se îndrăgosteşte de un viceconsul britanic însurat – Charles Townsend – cu care are o aventură. Descoperirea lor de către Walter naşte în acesta furie şi dorinţă de răzbunare, punând în faţa soţiei două alternative: ori divorţează de ea pe motiv de adulter, ori rămân căsătoriţi şi ea îl acompaniază în expediţia pe care o va face într-un ţinut din China, unde s-a oferit voluntar (este bacteriolog) a trata bolnavii de o epidemie de holeră periculoasă. Read the rest of this entry ?

h1

Centimetri

martie 5, 2009

Iarna mea

abandon

dialog

bratze

imbratisare-de-iarna

h1

Lupta dinozaurilor

ianuarie 19, 2009

aldargang

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

Am urmărit ieri un film de desene animate la recomandarea făcută de un prieten în urmă cu ceva timp. Indiferent cât de copilăroase li s-ar părea unora, filmele de desene animate pot surprinde prin profunzime şi relevanţă, în orice vreme ar fi vizionate.

Dinosaur (2000) e un film despre supravieţuire. Lupta de supravieţuire – cea pe care o trăim mai intens sau mai uşor fiecare din noi zilnic. Coloana sonoră e compusă de James Newton Howard, deci vă veţi bucura de o muzică de excepţie. Regia e foarte interesantă, unghiurile de redare sunt ingenioase.

Un ou de dinozaur -Aladar – ajunge în colectivul unor maimuţe care nu se îndură să-l arunce, ci se angajează să-l crească. După căderea unui meteorit, maimuţele sunt nevoite să îşi găsească un alt loc de viaţă. Astfel dau peste un grup larg de multe specii de dinozauri, conduşi de un lider autoritar şi de necontestat, Kron, care se află într-un exod. Exodul are loc tocmai pentru supravieţuirea de pe urma pustiului lăsat de meteorit şi a dinozaurilor carnivori, care se află în preajmă şi le pot ieşi în cale oricând.

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

Pentru că un colectiv e format atât din puternici, cât şi din slabi; atât din tineri, cât şi din bătrâni, unii nu au putut ţine pasul. Aladar s-a văzut confruntat cu dilema de a alege între a merge cu restul grupului înainte sau de a-i susţine şi proteja pe cei mai înceţi. Eforturile lui de a comunica cu liderul nu au dat nici un rezultat favorabil. Selecţia naturală e cea mai bună soluţie. Şi ce dacă jumătate din turmă poate astfel muri? Înseamnă că, de fapt, este salvată cealaltă jumătate. Deci se continuă traseul în acelaşi ritm.

Nu aşa se întâmplă în lupta noastră de supravieţuire cotidiană? Nu dai din coate sau ajungi primul, rămâi în urmă. Rămâi în urmă, iar lumea nu te mai ştie. Pentru ei eşti inexistent. Îţi promovezi persoana, câştigi. Îi susţii pe alţii, nu vei fi niciodată un învingător. Accentul cade mereu pe acţiunea întreprinsă în interesul propriu. Defel în interesul celorlalţi. Lucrezi pentru alţii, ai pierdut. Lucrezi pentru tine, eşti om.

Aladar preferă să rămână în urmă şi să ajute. Grupul se deplasează cu viteză înceată şi riscă să fie devorat de carnotauri, ba chiar unul din ei moare pe traseu sub nişte stânci. Însă drumul pe care se află ei va fi mai scurt şi mai sigur decât cel al echipei mari. Munca în echipă pe care o încurajează Aladar şi grija purtată reciproc le sunt răsplătite prin găsirea destinaţiei pline cu verdeaţă înaintea celorlalţi.

Felul în care ajunge întreaga turmă de dinozauri în micul paradis rămâne să descoperiţi singuri; şi deznodământul poveştii de dragoste dintre Aladar şi sora liderului încăpăţânat.

În realitate, afecţiunea şi purtarea de grijă nu duc neapărat la finaluri fericite. Asta nu înseamnă, însă, că ele nu mai trebuie trăite. Uneori avem de ales între a avea succes şi a arăta iubire, pierzând. A fi primul care trece linia de sosire sau a-l ridica pe unul căzut pe pistă.

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

A rămas şi pentru mine o întrebare.
Vizionare plăcută!

h1

Un fix

ianuarie 15, 2009

Drumul spre casă rapid şi noros. Nevoie de somn – o cronică acutizată; sau poate doar exagerez, aşa cum fac cei care scriu şi publică (sub o oarecare formă); ar trebui să spun „exagerez ca ziariştii” (dar mă vor înjura ziariştii).

Urechile mi-s aglomerate de manelele din autobus, dar de fiecare dată încerc să le înfund cât de bine pot cu difuzoarele de la mobil, unde aleg un post de radio. Unul cu muzică de non-manele. Am început să judecăm muzica în două dimensiuni: manele şi non-manele. Nu e semn bun acesta, pare-mi-se mie, nu-i aşa? Şi totuşi, printre pauzele dintre melodii sau ştiri radiofonice, tot se strecoară maneaua ca un adevărat maestru al persuasiunii şi enervării.

Între imaginile de pe geam care fug ‘în spate’ cu viteză, o imagine care mi-a rămas înrădăcinată. Deşi dură doar fracţiuni de secundă.

Un copac. Un copac mare, vertical, oarecum dur, dar nu violent, serios înfipt în pământ, de neclătinat. Nu atât încăpăţânat, cât ferm. Gol de frunze, dar plin de lemn. Nu-ţi dădea impresia că i-ar lipsi vreun veşmânt. Ramuri solide şi fără culoare, dar ramuri stabile. Elegant în duritatea lui, liniştit în severitatea probabilă a scoarţei lui. Posibil în vârstă după diametru, dar nu pe moarte. Asimetric construit, dar echilibrat. Relaxant de asimetric.

Fixul copacului, sigur. Fiecare are fixul lui. Sau o grămadă.

Ciudat cum o plantă poate da un sentiment de stabilitate. Un fix al frumuseţii. O idee de etern văzută într-o clipită, cu ochii întredeschişi, în graba vieţii umane.

73667105

h1

Chipuri aproape naturale

ianuarie 12, 2009

Legumele crescute în seră arată bine, frumos. Dar nu au gust. Drumul făcut cu maşina până la magazin se desfăşoară rapid şi la timp; dar fără satisfacţia aerului, timpului real, mişcării fizice…

Fotografiile sunt o pasiune a mea. Teribilă. Şi constantă. Ele redau realitatea întocmai. Sunt fidele. Dar nu poartă amprenta individului (deş o poartă în mare măsură) atât de mult ca un tablou, un desen făcut de mână (care nici nu e la fel de fidel).

Să vedem cât de fidel. Cine spuneţi voi că sunt personajele din imagine? Cu cine vă seamănă?

Notă: sunt făcute de amator, nu trageţi 😀

imagine-1

***

imagine-2

h1

U2 – în numele unei iubiri

noiembrie 14, 2008

Mă simt deseori foarte claustrofobic în oraş, simt nevoia să ies din oraş şi să plec undeva undu22004promo-1e valorile oraşului şi ale societăţii noastre nu te trag în jos. Mi-a spus cineva o istorioară interesantă: că, în Belfast, dacă ştii strada pe care stă o persoană, poţi spune nu doar religia pe care o au, dar şi câţi bani câştigă; chiar după partea străzii pe care stau, pentru că, pe măsură ce înaintezi pe deal, casele sunt tot mai scumpe. Aproape că îţi poţi da seama cât câştigă după numele străzii pe care locuiesc. Asta mi-a transmis ceva, aşa că am început să scriu despre un loc unde străzile nu au nume.

Asta spunea solistul formaţiei U2, Bono, despre piesa Where the Streets Have No Name (1987), în care şi arată nemulţumirea şi dezacordul cu ideea că religia şi credinţa unui om pot fi fotografiate atât de superficial.

Propun să-i dăm o ascultare:

The city’s a flood
And our love turns to rust
We’re beaten and blown by the wind
Trampled in dust
I’ll show you a place
High on a desert plain
Where the streets have no name

Ascult cu plăcere această formaţie irlandeză de muzică rock, cu influenţe de blues-rock, folk rock, country music şi gospel music. Şi pentru liniile melodice, şi pentru versurile gândite, şi pentru mesajele consistente. Sunt constituiţi ca grup şi activi din 1976. Recent a apărut o publicaţie care le analizează activitatea de până acum.

Un fragment din recenzia cărţii Călătoria spirituală a trupei U2:

Sunt prezenţi la MTV, dar nu par câtuşi de puţin să-i cânte în strună. Îşi disimulează abil mesajele impregnate de textele Sfintei Scripturi şi îşi pun fanii pe gânduri cu întrebări dintre cele mai profunde.

Reprezintă un cocktail exploziv de mânie profetică la adresa unei Biserici creştine adormite. Visează la o credinţă pusă în practică – vor ştergerea datoriilor Africii, Read the rest of this entry ?

h1

Premoniţie

noiembrie 8, 2008

premonition-032706

Am simţit eu că aşa se va întâmpla. Ţi-am spus eu că urmează să facă aşa.

Aţi avut presentimente, revelaţii? Filmul Premonition (2007) este exact despre asta. În cadrul familiei Hanson, Linda (Sandra Bullock) este anunţată, într-o dimineaţă de joi, că soţul ei, Jim (Julian McMahon), a avut accident mortal în ziua anterioară. Vestea e şocantă şi, nu bine se face a doua zi, că trece din nou printr-un şoc. Cel al descoperirii soţului ei acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Problema: nu era ziua de vineri, cum ar fi fost normal să urmeze. Era ziua de luni a aceleaşi săptămâni. Aşa se succed evenimentele pe tot parcursul filmului. Timp de o săptămână, zilele urmează necronologic: joi, luni, sâmbătă, marţi, duminică şi miercuri, ziua fatală.

Toate acestea le aflăm pe măsură ce filmul înaintează, nu de la început. La început, suntem bulversaţi de o aparentă lipsă de logică a curgerii timpului. Suntem confruntaţi, de asemenea, cu ideea că ea ar fi nebună; doctorii şi cei din jur aşa o consideră. Nu o mai considerăm astfel după ce realizăm că toată acţiunea are loc pe două planuri, nu doar pe unul, cum suntem obişnuiţi în modelul clasic de film.

Descoperi împreună cu personajul principal ceea ce se întâmplă. Ceea ce este un punct pozitiv. Mare. Întreţine tensiunea şi interesul. Ceea ce am văzut la început, anunţarea morţii soţului, era o revelaţie cu privire la ce urmează a se întâmpla. Acum tot ce trebuia să facă ea era să descopere când va fi ziua cu pricina şi cum ar putea împiedica evenimentul să se întâmple.

În ziua de miercuri, ultima din şir, Linda caută să îl localizeze pe Jim şi să ajungă la locul unde se află el (pe o şosea). Când ajunge, însă, tocmai faptul că ea e prezentă acolo încurcă situaţia şi el moare în exact felul în care i s-a spus la începutul filmului.

Trebuie să mărturisesc că nici nu film nu a reuşit să mă enerveze în aşa manieră. Pentru simplul fapt că te face, ca telespectator, să desfaci iţele, să suferi împreună cu personajul, să speri că revelaţia a avut loc tocmai pentru a împiedica nenorocirea, iar la final să vezi că, de fapt, viitorul nu poate fi schimbat şi ştiai asta din totdeauna.

Dar filmul are menirea de a te introduce în atmosferă. A reuşit. Şi apoi, nu ne zbatem noi, uneori, pentru lucruri care ştim că vor ieşi prost şi tot prost ies, în final, oricât de multă zbatere am forţa?

Şi, pe de altă parte, mai ştim ceva. Că toate lucrurile lucrează spre binele… indiferent că am avut premoniţie înainte sau nu. 🙂

h1

Nu mă las!

septembrie 11, 2008

Am văzut în destule situaţii (pentru a nu rămâne indiferentă) că e mai uşor să ripostăm decât să şedem tăcuţi atunci când riposta doar ar tulbura ape deja ridicate de la sol.

Nu sună străin dialogul acesta, mă gândesc:

– Eşti un prost!
– Prost eşti tu!
– Ba tu!
– Nu, tu!
– Cine zice ăla îi!

Dificil să te laşi împroşcat cu noroi, mai ales dacă se produce în văzul tuturor. Atunci, stima de sine suferă şi mai mult.

Nu vorbesc de cedarea naivă, neputincioasă, delăsătoare atunci când e nevoie de luarea unei atitudini şi când lucrurile se pot schimba în bine de pe urma intervenţiei tale. Sau, dacă nu se pot chiar schimba, măcar pot lansa un tip de atitudine care să poată fi preluat drept model pozitiv de cei care asistă, lecturează etc.

Dacă nu poate avea o finalitate pozitivă (sigur, atunci când o poţi intui), va face rău. Atât ţie ca şi catalizator al respectivului conflict, cât şi celorlalţi care vor avea sub ochi, urechi o poluare morală, relaţională, socială…

Şi atunci va trebui să alegi dacă faci voinţa ta sau voinţa Altuia care îţi spune că a Lui e răzbunarea. Şi răzbunarea Lui e mult, mult mai potrivită decât a noastră. Pentru că instinctul de protejare a propriei persoane ne împinge să reacţionăm.

De conservare mai spun unii. Ne punem la conservă şi ne păstrăm până după ce trece conflictul. Aruncăm bomba şi fugim în conservă. Cald şi bine. Ce se întâmplă mai târziu pe teren… las… ce contează… Se vor domoli apele la un moment dat şi atunci putem şi noi ieşi din conservă. Ne-am răzbunat, păstrat, menţinut, conservat, îngheţat, îngrijit, protejat, tratat, bibilit, alintat, cocoloşit…

Ca să ne fie bine. Şi ne e bine? Răzbunarea poate crea iluzia libertăţii şi a descărcării. Dar, de fapt, e doar o nouă încărcare. O încărcare cu ce? Vă aştept pe voi aici cu răspunsuri.

Apreciez de fiecare dată când mă nimeresc în contexte unde persoanele ştiu unde să se oprească şi cât e suficient pentru a nu face din atmosferă o bombăsferă. Pentru mine sunt exemple. Avem în trecut destule 11 septembrii cât să ne piară cheful de măcelăriri…

O meditaţie:

Michael_Blakemore_Passengers.mp3

I can’t believe we are not afraid,
I can’t believe we forget each day about You and the things You’ve done.
My mind’s a dreamer yet I’m still lost,
My heart’s been tainted, but by Your cross I am free, Oh, I am free.

We are all just passengers, looking for a better life
Ticking clocks and masquerades are what we hide behind.

I can’t believe we are not ashamed,
I can’t believe we all run away from the truth, as if we know it all.
My mind’s confused from a hollow past,
But to be pulled from the haunted grasp of the world is simply wonderful.

h1

Trăim Bine

septembrie 8, 2008

Uneori te vezi pus în faţa situaţiei de a alege între a fi corect şi fără succes sau a nu fi corect şi a avea succes. Aşa le mai spun elevilor mei atunci când se plâng că cei care copiază au aceleaşi note sau note chiar mai mari decât ei, care învaţă. Ce motivaţie să mai aibă, atunci, să înveţe şi să fie cinstiţi? Bineînţeles că simpatizez cu ei. Am trecut şi eu tot pe acolo şi înţeleg fenomenul dureros de complet. Însă nu mă refer la copiat în şcoală. Nu numai. Ci la toate aspectele vieţii, în care suntem nevoiţi să alegem.

De aceea, încerc să-i ajut să iasă din basmul pe care fiecare ni-l creăm: dacă eşti corect, ai parte de câştig. Şi apreciere.  Aşa e idealul; pentru că suntem învăţaţi că trebuie să fim Buni pentru a ne fi Bine (însă nu acelaşi sens cu a trăi bine), hotărâm să acţionăm Bine. Deziluzia se produce destul de repede. Ceea ce realizăm e că:

Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune.” (Eclesiastul 8:14)

Astfel că nu încerc să îi conving pe elevi că celui corect îi va merge bine neapărat. Nu ai parte de câştig şi apreciere – automat – dacă alegi Binele, Adevărul, Frumosul. Nu din partea oamenilor. Aici e cheia. Oamenii încep să se dea în lături când văd că procedezi după principiu (nu vorbesc de habotnicism sau de fanatism; vorbesc despre principiile bune ale Bibliei, puse în aplicare în mod înţelept). Încep să te privească de parcă ai fi extraterestru sau cu mintea împrăştiată, explodată cândva în pruncie şi nerecuperată vreodată sau naiv…

Urmăriţi această secvenţă de 2 minute din Legendele toamnei. Pe mine m-a impresionat. Majoritatea cunoaşteţi ceea ce se întâmplă. Secvenţa selectată are loc spre finalul filmului, când Susannah e înmormântată. Dialogul are loc între doi fraţi: soţul ei (Aidan Quinn) şi fostul iubit (Brad Pitt). Dedesubt voi reda cuvintele:

*

(în telegramă): Ai câştigat-o, până la urmă. O aduc acasă. Alfred.

Alfred: Am respectat toate regulile. Şi ale oamenilor şi ale lui Dumnezeu. Şi totuşi, pe tine te-au iubit mai mult toţi. Samuel, tata… până şi soţia mea…

Tristan, aş vrea acum un moment singur cu ea.
*

Din partea oamenilor, nu vom avea vorbe sau gânduri bune. Din păcate, impresia devine din ce în ce mai puternică. Şi cuprinde tot mai multe domenii ale vieţii. Însă ceea ce ar trebui să ne intereseze e părerea lui Dumnezeu. Ea ar trebui să conteze mai presus de toate. Pentru că pentru El acţionăm şi credem aşa. Nu e uşor întotdeauna. Sau nu e uşor niciodată.

M-am întrebat de ce se produce distanţarea faţă de cei care preferă principiul. Tocmai pentru că principiul nu se merită. Nu e avantajos. Nu e rentabil. Nu ne face să ne simţim bine. În lumea de azi, nu. Nu ne putem permite principiul, pentru că ne aduce o grămadă de neajunsuri, tristeţi, frustrări. Noul principiu, în schimb, e: ceea ce te face să te simţi bine e Bine.

h1

Ups and downs

august 27, 2008

Când eşti copil, ştii un lucru: îmi place zgomotul, îmi place să fac zgomot şi voi face zgomot indiferent că e 2 noaptea sau 2 ziua. Cui îi pasă? Mie, nu. Îmi place agitaţia, nu am răbdare să aştept, vreau acţiune, nu mă forţa să respect reguli. Nu-s de mine. Ce vor şi babalâcii ceia de colo? A, să ne mutăm la alt bloc, aaa, chiar la blocurile noastre ca să facem acolo gălăgie; nu le place gălăgia noastră; nu ştiam că ei mai aud la vârsta asta; sau poate urechea aude mai bine direct proporţional cu creşterea în vârstă. Vai de noi…

De la o vârstă încolo, ştii un alt lucru: nu îmi place să fiu deranjat, lasă-mă să mă gândesc, vezi că mă bruiezi; nu mai bate pixul ăla continuu, ai vreun tic? Vezi că se găureşte masa, se rupe piciorul de lemn, se zgârie blatul din bucătărie. Nu veni să-mi suni la uşă la orele amiezii, îmi fac siesta, nu ştii să respecţi un om bătrân… Ei, las că mai ajunge-i tu la fel şi atunci te-oi vedea eu pe tine! Nu mai sări pe pat, o să-i rupi arcurile, acuma i le-am reparat şi n-am chef s-o iau de la capăt!

Fiecare vârstă are caracteristicile ei, fixurile, punctele ei forte şi enervante. Exagerările şi frumuseţile ei. Vârsta dintre cele două e cea care face oarecum o medie aritmetică între ele; bine, concentraţia de soluţii diferă de la persoană la persoană. Dar, în general, este o vârstă care nu se regăseşte complet în niciuna din aceste două. Mereu pendulează. Viaţa e o veşnică alergare între două extreme, nu?

Şi te regăseşti într-un moment fiind copil, iar în celălalt mult prea bătrân. În jurul bătrânilor, îţi vine să baţi mingea, iar în preajma copiilor, te întrebi cum ai putea dormi.

Grav. Nu-ţi mai găseşti locul în specia umană.

Seinfeld, pe care l-aţi urmărit unii dintre voi, are în ultimul episod o secvenţă haioasă şi reală totodată despre copii şi părinţi.

**

Iată ce spunea:

Wait up!” That’s what kids say. They don’t say „wait”, they say „Wait up! Hey, wait up!” ‘Cause when you’re little, your life is up. The future is up. Everything you want is up. „Wait up! Hold up! Shut up! Mom, I’ll clean up! Let me stay up!” Parents of course are just the opposite. Everything is down. „Just calm down. Slow down. Come down here. Sit down. Put that down.

**

Videoul:

h1

A fi suporter

iulie 6, 2008

S-a terminat de ceva vreme şi acest Campionat European de Fotbal. Surprize, surprize, ca de obicei. Nu s-a prevăzut că Rusia va ajunge în semifinale şi va avea un joc atât de energic şi susţinut. Neaşteptat de timpurii au fost şi plecările Olandei şi Portugaliei către casă după sferturi. Nu mai pomenim de Franţa, care nu a rezistat nici măcar grupei; prima surpriză de dimensiuni; însă jocul lor s-a şi arătat excesiv de defensiv, moale şi chiar timorat.

Au fost destule ironizări la adresa francezilor după activitatea prestată, care de care mai haioase, mai acide. De exemplu, acest bilet de avion în numele întregii echipe, luat din timp dus-întors.

Sau episodul acesta sarcastic coupe_d_europe_2008.

Despre România să mai spunem că a fost vreo surpriză? Nu mi-am propus să fac o trecere în revistă a campionatului sau a prestaţiei României în cadrul lui. S-a văzut care a fost jocul lor şi nivelul la care au reuşit să se ridice. Comentariile foarte dramatice care au venit după jocul pierdut cu Olanda mi s-au părut de prisos. Nu era o bucurie că au pierdut, toţi ne-am fi dorit să fi ajuns măcar o etapă mai departe; nu erau însă nici motive de lamentări prea mari. Adevărul neplăcut era că nu aveau ce căuta între echipele rămase; locul lor nu mai era acolo. Nivelul îi depăşise deja. Next time, când vor fi mai pregătiţi.

Ceva mi-a atras atenţia la venirea lor acasă şi mi-a amintit o atitudine pe care am tot întâlnit-o de-a lungul timpului. Nu la jucători. Read the rest of this entry ?

%d blogeri au apreciat asta: