Archive for the ‘Incredibile’ Category

h1

Azi la Lidl

Martie 11, 2017

Pățanie azi la Lidl. La fel ca ceilalți sunt și ei.. După, le-am trimis următoarea plângere. Și cred că am fost prea indulgentă. Între timp, mi-au răspuns cei care administrează pagina lor de fb. Aștept măsuri concrete. Până atunci, îmi anunț toți cunoscuții și cititorii să fie vigilenți.
**
Stimată echipă Lidl,

Am avut o întâmplare cu totul dezamăgitoare astăzi într-unul dintre magazinele dumneavoastră din țară. Orașul nu contează pentru că situația este aceeași peste tot.

Este vorba de procedura dumneavoastră standard, de felul în care alegeți să afișați prețurile la unele produse, fel care induce în eroare cu bună știință, care manipulează în cunoștință de cauză și determină clientul dumneavoastră să verifice în fiecare minut dacă nu este înșelat.

Sunt sigură că știți la ce anume mă refer. Vă dau un exemplu, brânza Horezu care figurează pe raft (și pe site) ca fiind la ofertă, la prețul de 5,99 lei. La casă, observ că de fapt prețul produsului ales de mine este peste 21 lei. Adică 5,99 lei este prețul pe 100 de grame. Nu pe produs! (afișat de altfel și pe etichetă la raft, undeva mic de tot ca să nu fie observat; și pe produs – la fel, cât de mic posibil, în spate)!

Iaurtul italienesc de lângă ea era 2,19 lei. Spuneți-mi, vă rog, trebuia să VERIFIC și la iaurt dacă nu cumva e prețul pe suta de grame? Sau altfel: Suntem cumva la secțiunea de FRUCTE ȘI LEGUME, unde produsele se vând vrac și aleg eu, clientul, câte grame vreau să cumpăr?

Sau să vă adresez o altă întrebare, poate mai simplă, ca să fie pe înțeles: Eu, clientul, POT TĂIA 100gr sau 150 gr sau 50 gr din acel produs în vid, cu gramaj fix deja, pe care dumneavoastră l-ați etichetat cu prețul de x lei la suta de grame? Dacă nu pot eu tăia câte grame doresc să iau, atunci CUI FOLOSEȘTE prețul afișat la raft la suta de grame? Clientului NU.

Deci numai DUMNEAVOASTRĂ VĂ FOLOSEȘTE acest fel de afișare de preț, ca să puteți induce în eroare clientul pe care îl obișnuiți să caute în etichetă denumirea produsului + prețul ca să pună produsul în coș, iar apoi să creadă că dumneavoastră sunteți o firmă de bună credință care nu dorește să își înșele NICI VIZUAL clienții. Doar dumneavoastră vă folosește acel fel de afișare a prețului care mizează pe faptul că clientul nu consideră necesar să verifice gramajul ca la produsele vrac!

Ceea ce faceți dumneavoastră se numește manipulare vizuală și mizați pe faptul că clientul nu verifică dacă îl înșelați! Singura concluzie pe care o pot trage este că ne determinați pe noi, clienții în care spuneți că aveți încredere, să verificăm la fiecare pas petrecut în magazinul dumneavoastră dacă nu suntem înșelați de dumneavoastră!
Solicit cu dezamăgire și dezgust afișarea prețurilor REALE ale produselor care nu se vând vrac!
În ceea ce mă privește, voi atrage atenția tuturor (mass-media este user friendly de mulți ani deja) să fie atenți să nu se lase înșelați în acest fel.

Este o procedură MANIPULATORIE și lipsită de orice respect față de client. Ne luați de tâmpiți și ne explicați că aveți dreptate.

Anunțuri
h1

Undeva în lume

Iulie 15, 2016

13708408_1774441259457453_8392089617689152041_o

h1

unleash!

Februarie 15, 2014

Nu înțeleg ce e cu amenințările de unfriendizare pe rețelele sociale. Am văzut mai multă lume – fiecare după criteriile lor (unele politice, altele de cultură, de nivel intelectual) – ”amenințând” cu divorțul amical pe cei care vor proceda într-un fel sau altul (care lor le pare intolerabil).

Ar trebui să sperie pe cineva chestia asta? Sau ar trebui să se ”execute” și să fie cuminte, să stea la locul lui, să se conformeze sau să se neconformeze precum amenințătorul? Ar trebui să renunțe la cine este el și să fie altcineva ca să nu fie desfriendizat? Uau. Cine vrea să se unfriend, să se unfriend liniștit, dar avertismentele că urmează – zici că-am fi în filmul lui Terminator care ne anunță că he va fi back! – eu nu le pot pricepe nicicum, ba mai mult, îmi par jalnice. Cine ar dori prietenia cuiva care se așteaptă ca toți să gândească ca el, împrăștiind în stânga și-n dreapta avertismente ”cutremurătoare” și ”înfiorătoare”?

h1

babel animalic

Ianuarie 11, 2014

Eu mă întreb dacă animalele aveau și ele aceeași limbă înainte de Babel, precum oamenii. Prostie? Poate, dar îmi pare interesant să mi le imaginez adunându-se la conferință cu toatele în pădure sau în ograda omului.

h1

Unde lâncezesc hoții

Decembrie 2, 2013
bagă banii/ scoate banii

bagă banii/ scoate banii

Dacă v-ați întrebat unde stau hoții care vă fură banii, acum nu mai aveți nicio îndoială! În buzunarele voastre stau! Aveți grijă ce creșteți acolo, ce microorganisme cultivați. Într-o zi, se vor întoarce împotriva voastră.

M-am gândit dacă nu cumva au vrut să spună substantivul hoție la plural. Dar nu le merge nici așa, că hoții e pluralul e nearticulat, variantă care nu sună bine. Eventual, ar fi fost hoțiile din buzunare. Care sună corect, dar teribil și inutil de complicat pentru o treabă atât de simplă. Ambele simple pentru unii: și exprimatul furtului, și acțiunea furatului. Mai puțin pentru alcătuitorii mesajului.

Deci, ia mai puneți, măi, un Taxi – Aici sunt banii dumneavoastră! Ca să nu mai existe dubii.

 

 

h1

passio

Octombrie 18, 2013

Ce spune wiki despre atributele lui Dumnezeu.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumnezeu

Atribute

Hmm, impasibilitate? Mă întreb pe ce se bazează, că văd că dau citate din Biblie, dar nu știu cum de n-au găsit și 1 Ioan 4:8. Sau poate nu se potrivește pe lista de atribute?

Un Dumnezeu impasibil… Cât de impasibil poate fi un tată care își dă fiul să  moară pentru niște creaturi mai mici decât ei? ciudat…

Mă bucur că Dumnezeul meu nu e impasibil și mă iubește și când eu nu iubesc destul…

h1

Ce e omul

Aprilie 28, 2013

Sunt îndrăgostită de această piesă. Începe de la 3:40.

Psalmul 8
1. Doamne Dumnezeul nostru, cat de minunat este Numele Tau pe tot pamantul! Slava Ta se inalta mai presus de ceruri.
2. Din gura copiilor si a celor ce sug la tata, Ti-ai scos o intaritura de aparare impotriva potrivnicilor tai, ca sa astupi gura vrajmasului si omului cu dor de razbunare.
3. Cand privesc cerurile – lucrarea mainilor Tale – luna si stelele pe care le-ai facut,
4. imi zic: Ce este omul, ca sa Te gandesti la el? Si fiul omului, ca sa-l bagi in seama?
5. L-ai facut cu putin mai prejos decat Dumnezeu si l-ai incununat cu slava si cu cinste.
6. I-ai dat stapanire peste lucrurile mainilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui:
7. oile si boii laolalta, fiarele campului,
8. pasarile cerului si pestii marii, tot ce strabate cararile marilor.
9. Doamne Dumnezeul nostru, cat de minunat este Numele Tau pe tot pamantul!

h1

ceea ce nu e al nostru

Martie 7, 2013

Cu cât scriu mai mult, cu atât îmi dau seama cât de greu e să împlinesc ceea ce scriu chiar eu.

Cuvintele nu au niciun preț dacă nu sunt de la El, oricât de corecte, de precise,  de adevărate.

”se vor hrăni cu roada căilor lor/ și se vor sătura de sfaturile lor.”

La ce bun fără înțelepciunea Lui? Se vor întoarce la un moment dat împotriva noastră ca să ne acuze că nici noi nu le știm împlini.

”Încrede-te în Domnul din toată inima ta/ și nu te sprijini pe înțelepciunea ta. Recunoaște-L în toate căile tale…”

 

h1

Gândul rațiosentimen-tall

Decembrie 15, 2012

update

Unele nefericiri se întâmplă pentru că vreau să fiu altundeva decât în locul în care sunt, să fac altceva decât ceea ce fac, să am altceva decât ceea ce am, să primesc altceva decât ceea ce primesc, să fiu altcineva decât cea care sunt (acum). Dar uit că noi trebuie să mulțumim Domnului pentru toate lucrurile. Însă cum să mulțumesc dacă nu mă mulțumesc eu? Înseamnă că ele trebuie să mă mulțumească. Greu. Ah, mai mult, înseamnă că ele mă pot mulțumi. Cât de ciudat, atunci pot găsi mulțumire și fericire în orice. El întoarce orice rău spre bine. Nu știm cum (încă), dar se pare că El o face doar pentru că poate și ne iubește. Asta înseamnă că orice rău poate fi văzut de către noi ca bine deja. Fie că pentru acum sau pentru mai târziu chiar înainte să avem și motivul sau prefigurarea. El face ca toate să lucreze spre binele nostru. Atunci înseamnă că tot ceea ce mi se întâmplă poate fi deja un bine și deja o fericire. În primul rând o fericire pentru că știm că așa sunt aranjate lucrurile pe raft. Ca să fie pentru noi, nu împotriva noastră.

h1

Gulliver român de 2012

Iulie 27, 2012

copii fără culoare.

– Hai să ne jucăm, vrei?
– Cu cine, cu tine? Păi tu porți mov închis, cum să mă joc cu tine?
– Și n-am înțeles ce are dacă port închis.
– Măi, tu nu vezi că eu port mov deschis? Nu știi că e păcat să ne jucăm împreună?
– Dar mi-am adus și jucării, uite!
– E o încălcare a regulilor să fim văzuți că ne jucăm, nu pricepi?
– Doar pentru că tu ești cu mov deschis, iar eu cu mov închis?
– Nu ți se pare o diferență uriașă? Asta înseamnă că tu ești tâmpit, iar eu sunt deștept, asta-i tot.
– Asta înseamnă, deci.
– Da, măi. Atâta vreme cât nu devii și tu mov deschis, nu se poate.

h1

Separarea inimilor în stat

Iulie 13, 2012

La Liceul Don Orione (de fapt, Centrul), s-a făcut o mini zoo din câteva animăluțe. Nu plătești nimic, decât eventual dacă vrei tu să le duci ceva de ronțăit. Și stau împreună. Păuni cu rațe și căprioare, pui de găină cu iepuri, cu porumbei. Mielul și iedul nu sunt închiși pe timpul zilei, copiii vin să le dea mâncare și să-i mângâie. Și uite așa. Cum te învață/ înveți, așa știi să trăiești.

Noi ne separăm între noi. Și îi separăm pe alții. După acărce: după echipa de fotbal preferată, după liderii spirituali (impropriu spus, e drept), după partidele politice. Găsim, nu e problemă. Motive de separare găsim ușor.

Ne învățăm și noi?

h1

Mușchii subordonatei

Iunie 29, 2012

Păi dacă se mai rezolvă și petiția asta și subordonata va fi acceptată ȘI ca atributivă, înseamnă că subordonata cu pricina poate fi orice vrea ea.

h1

Ai febră, dragă?

Ianuarie 18, 2012

Să nu fim nici naivi şi să nu observăm că, după preludiul pro-Arafat, febra mitingurilor (la care nu au participat zeci de mii de oameni, cum spune recent un om care nu ar trebui să ocolească un oculist bun – Victor Ponta!) care a cuprins România e despre cu totul altceva. Păstrînd în continuare anumite note de autenticitate şi de insolit (despre ele ar merita scris un text distinct), protestele cărora le suntem martori sunt, în chip tot mai evident, încălecate politico-mediatic. (Absmurdistan și suspendarea lui Băsescu, Cristian Pătrășconiu)

Hmmm, se vorbește despre febra mitingurilor ca și cum ar fi o boală, un virus chiar, care s-a prăvălit peste țara României fără ca cineva s-o cheme, s-o dorească, s-o întrețină. A picat aci, gata, ne-am pricopsit cu ea și acum așteptăm să treacă. Doară, doară a trece și ne-om vedea de viața noastră obișnuită de până acum.

Dacă asta înseamnă pentru autor și pentru alții aceste proteste, too bad, dar eu așteptam să se întâmple asta de cel puțin un an. Se pare că românii se ”trezesc” iarna; probabil și din cauză că e mai greu de făcut față cheltuielilor. Oamenii ăia nu sunt simple previziuni, nu sunt statistici, nu sunt cifre. Sunt suflete care cred ceea ce cer, iar cererile lor sunt, de fapt, ecoul dorințelor tuturor (mai puțin ale pedeleilor). Sunt ecoul dorințelor noastre. Poate nu și ale lui Pătrășconiu, numai atunci poți scrie atât de detașat.

h1

Pro-teste contra-teste

Ianuarie 15, 2012

Eu cred că ceea ce caută românii în stradă acum nu e figura lui Arafat. Nu cred că au impresia că l-au găsit pe ”Eroul necunoscut” înstatuit în diferite parcuri și inimi. Chiar dacă de la drama lui și a sănătății a pornit avalanșa. Eu cred că ceea ce caută românii acum în străzi e mintea de pe urmă.

Nu cred că se gândesc ce consecințe nefaste pot fi dacă protestează decât dacă nu protestează nici acum. S-au trezit târziu. Ne-am trezit târziu. Neam trezit târziu. (Deși e incorect să mă includ între cei care protestează fără să fiu acolo.) Rămâne de văzut dacă nu prea târziu.

Tu ce crezi?

h1

Picat din cer

Octombrie 11, 2011

Oamenii spun că lucrurile bune nu-ţi pică din cer. (Cred că numai de cele rele se spune că „te-a bătut Dumnezeu”; ceea ce, într-adevăr, e adevărat în unele cazuri).

DEX:

A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata.

Parcă doar sensul din propoziţia negativă e cel pe care îl folosim mai adesea. Că de neaşteptat, cu siguranţă e neaşteptat ceva care pică tocmai din cer. Şi, dacă e neaşteptat, atunci cu atât mai puţin putem înţelege. Momentan măcar. Dar, altfel, cred că de obicei ceea ce pică din cer e văzut ca un lucru pentru care nu ai muncit, un ceva pentru care nu ai depus niciun efort şi pe care, prin urmare, nu-l meriţi.

Ei, mie mi-au picat din cer toate muncile pe care le desfăşor momentan. Neaşteptate au fost, adevărat. Neaşteptate ca o gură-cască. Dar neînţelese – nu. Ştiu de Unde vin.  Cred că ştiu şi de ce vin astfel: să învăţ să merg pe sfoară fără să îmi pese de ceea ce urmează. Oricum nu pot controla. Controlul e o iluzie. Să mă las în voia lui Dumnezeu, să îmi sprijin picioarele pe El. Să uit puţin de reperele fixe care am impresia că mă asigură şi să-L las să lucreze liber. Şi neaşteptat. Şi, da, nu era să uit: fără să fi făcut vreun efort, fără să fi meritat.

h1

Traseu fără eu

Septembrie 17, 2011

Participa şi ea la cursa aceasta. Nu era nevoie să treacă linia de sosire prima, nu era nevoie să rupă ea panglica învingătorului. Se califica doar dacă termina cursa şi alerga corect. Îi era groază, în schimb, să se antreneze; o apucau toate durerile numai de la primele mişcări. Acum se înscrisese, îi era pe undeva ciudă că alesese să se înscrie. Ştia că, la cât alergase, nici nu avea ce să caute la linia de start. Se va face de râs faţă de ceilalţi participanţi cu care se cunoştea de ani buni. Îi va fi ruşine şi de ea dacă se va împiedica pe pistă.

Se înscrisese, era deja un fapt. Se convinse că numai o minune o va ajuta să se califice şi că premiul ei e eşecul. Ştia că toţi ceilalţi colegi ai ei erau mult mai bine antrenaţi. Se hotărî să nu-i pese de rezultatul final de pe teren, să meargă liniştită încredinţată că merită să eşueze, iar, dacă va ajunge la capăt, va fi doar o Mână a Dumnezeului care ţine toată viaţa ei. El se va descurca cu viaţa ei mai bine decât şi-ar putea ea plănui.

Se linişti. La vederea concurenţilor, i se lumină faţa de bucuria revederii lor. În ultima perioadă, nu se mai întâlneau decât la astfel de evenimente cu adrenalină prea multă. Se mirau de seninătatea de pe faţa ei, de împăcarea cu care îi întâmpina şi cu care depănau amintiri împreună. Răspundea la fel:

– A, nu sunt pregătită pentru cursa aceasta. Eu am venit cu ideea că nu merit să văd linia de sosire. Dacă o văd, va fi pentru că voi avea parte de o minune divină.

Cursa începu, muşchii se încordară, mulţi o tăiară înainte. Ea continua să privească în faţa ochilor ei, pe culoarul care îi era destinat. Refuza să se compare cu vitezele celorlalţi.

Termină cursa la timp. Ea nu avea dreptul să se afle dincolo de linie şi în fiecare minut îşi reamintea. Dar totuşi se afla. Toţi cei ce ajunseră dincolo, se felicitau. Când ea privi înapoi pe traseul pe care îl făcuse, văzu pe cineva cunoscut prăbuşit pe teren. Timpul expirase, cursa se sfârşise. Omul se pregătise mult pentru acel concurs, iar ea ştia că el merita să fie poate chiar primul la linia de sosire. Însă făcuse întindere musculară subit şi ratase tot. Dar pentru ea fusese hotărât să fie purtată pe Braţe. Aşa că ochii i se umplură de lacrimi.

„Uşa aceasta am deschis-o Eu pentru tine şi drumul acesta Eu am vrut să ţi-l fac uşor. Doar ca să ştii că Eu sunt Singurul în care merită să îţi pui nădejdea.”

h1

Prezenţă

Iulie 30, 2011

Sufletul meu tânjea după El şi urechea mea Îi doreau cuvintele. Voiau să audă despre siguranţă şi pace, despre mâna Lui mare şi puternică.

Am dat să deschid Cuvântul Lui să continuu ce lăsasem început în Marcu. În grabă, degetele mi-au alunecat mai spre mijloc. Deşi am vrut să răsfoiesc spre Marcu, văzând unde îmi alunecaseră degetele, m-am oprit. Plângerile.

„Adu-Ţi aminte de necazul şi de rătăcirea mea, de pelin şi de otravă!”
Sufletul meu îşi aduce aminte mereu de ele şi este mâhnit în mine.
Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai sper:
Bunătăţile Domnului nu sunt la capăt,
Ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă: mare este credincioşia Ta!
„Domnul este de partea mea”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El.

Şi am continuat.

Dar am chemat Numele Tău, Doamne, din fundul gropii.
Tu mi-ai auzit glasul: „Nu-Ţi astupa urechea la suspinele şi la strigătele mele.”
În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat şi ai zis: „Nu te teme!”


El e sfânt. Şi totuşi mă iubeşte. El mă lasă să sufăr pentru nelegiuirea mea, dar îmi întinde mâna pentru a mă scoate la lumină şi a-mi arăta cum toate stau în puterea Lui. Şi puterea Lui împreună cu iubirea Lui sunt ca să-mi facă bine.

 

h1

Croială cu efect

Mai 17, 2011

După lucrul la un text legat de sinagogi şi construcţia acestora, mi-am spus că ştiu prea puţine şi am început să caut planuri de construcţie pentru biserici din diferite confesiuni. Fascinant. Târziu, dar mai bine mai târziu. Din nou fascinant. Şi, inevitabil, mi-am scăldat ochii la exterioare şi interioare.

Am rămas cu o imagine care nu s-a mai dezlipit de mine.

Asta (click pe ea):

 

Dacă nu e vorba prea mult şi de contribuţia obiectivului ales (dacă da, sper că doar puţin) în fotografiere, atunci biserica aceasta cred că te poate face să te simţi aşa cum ar trebui să te simţi într-o biserică: tu mic, mic, mic; ea mare, mare, mare; ca Cel pe care Îl reprezintă.

h1

Viaţă fără voie

Aprilie 13, 2011

În Vaslui, s-a născut un copil fără mâini şi fără un picior. Nu vreau să mă gândesc cât de şocant trebuie să fie pentru părinţi să aibă parte de asemenea momente. Că de ce nu au fost la control pe perioada sarcinii – cum accentuau unii şi la prezentarea ştirii – ar putea fi şi justificat, nu doar condamnabil. Dacă totul se reduce la bani, ar fi o noutate? Iar apoi, dacă mergea la consult şi afla din timp cum se dezvoltă fătul, făcea ce? Avorta?

 

Atunci care e diferenţa între acel avort de la câteva săptămâni şi faptul că acum părinţii nu-l vor? Sau că alţii, în situaţii similare, sau chiar cu copii perfect normali, îi lasă să moară singuri?

 

Deocamdată, copilul va fi luat de către un centru de asistenţă socială şi protecţie. M-am gândit că, dacă acest copil va trăi, dacă va primi zile de sus (se pare că sănătos e), şi va creşte într-un asemenea centru sau oriunde altundeva fără părinţii lui, va suferi dublu. O dată pentru că s-a născut aşa şi îi este teribil de greu să facă faţă vieţii, şi îl vor arăta cu degetul toţi oamenii care îl vor vedea vreodată, şi nu va putea participa la atât de multe activităţi la care cei normali vor jubila; şi apoi că părinţii lui l-au părăsit tocmai pentru că s-a născut aşa şi l-au privat de singura (şi cea mai puternică) dragoste care i-ar fi făcut viaţa asta suportabilă.

 

Mă întreb ce i se va răspunde acestui copil atunci când va fi destul de mare la întrebări ca: „de ce m-au părăsit părinţii, nu m-au iubit?”, „dacă m-au iubit, cum au crezut că voi simţi asta?”, „dacă m-au iubit, aşa ar trebui să iubesc şi eu?” dacă părinţii nu se vor răzgândi. Încă mai este timp.

 

 

h1

Un conDamnat

Ianuarie 5, 2011

Cornelius Dupree, condamnat la 75 de ani de închisoare pentru jefuirea şi violarea unei femei, a fost eliberat acum, după 30 de ani pentru că s-a ajuns la concluzia că s-a făcut o greşeală (ce mai greşeală…). Testele ADN au fost cele care au demonstrat nevinovăţia bărbatului american. Se pare că, dintre toţi condamnaţii pe nedrept, acesta a fost închis perioada cea mai îndelungată. Părinţii lui au murit în acest timp…

Versiunea pentru sceptici: un puşcăriaş (nu importă cine, poţi fi chiar tu…) a fost găsit nevinovat după 30 de ani de stat în închisoare.

Ce se întâmplă cu compensarea timpului petrecut departe de ai lui? Ce i-aţi dori unei astfel de justiţii (păi, şi la americani?)? Sau ce credeţi că ar fi normal să i se ofere ca… aşa-zisa compensare?

Ce aţi fi făcut timp de 30 de ani, ştiind că plătiţi pentru altcineva şi poate nu veţi mai fi eliberaţi?

 

PS: Nu sunt întrebări retorice.

Rog să nu daţi răspunsuri „din cărţi”.

h1

Criză de acţiune

Iunie 28, 2010

Nu-i de mirare. Fără un program fix care să mă oblige să-mi doresc libertatea, sunt în criză de acţiune.

Nu mă alarmez că se taie 25%. Nici măcar nu m-am bucurat când s-a decis neconstituţională reducerea pensiilor. Nu putea fi nici ea de bine. Orice hotărâre de pe ecran în ce ne priveşte e un semn rău. Doar că în grade diferite. Am ajuns la performanţa de a fi imuni la rău. Probabil pe asta se şi mizează. Nu e bine, asta e clar. Bine acum ar mai fi un război civil.

Dar motivaţia extrinsecă cu care poţi merge la servici este zero pe lângă…

În ultima zi de şcoală, m-am dus să le urez vacanţă plăcută. Ştiam că ar putea fi ultima dată când îi văd. Voiam să se lungească timpul în care mă uitam în ochii lor precum un sirop când adaugi apă şi devine mult, devine interminabil. Deşi anevoie mă uitam.

Greu când m-am depărtat de sala lor. Greu pe hol când păşeam. Strângeam pumnul şi respiram adânc. Ştiam că mă despart de cei care făcuseră învăţământul o insulă unde nu exista oboseală. Politică. Indiferenţă. Mă transformaseră într-o fiinţă pe care n-o mai recunoşteam. Eram vie pentru ei. Veselă să fac mereu mai mult. Trează pentru orice interes pe care l-aş fi putut crea în ei.

Şi pentru a acest mic univers,  aproape că aş învăţa şi o limbă străină. Oricum, ei deja m-au învăţat una. Dragostea de meserie.

Nu-i de mirare. Că scriu despre asta. E criză de acţiune.

UPDATE:

h1

Incompetenţă

August 31, 2009

Într-o instituţie, un director cu una dintre colege-subalterne:

– Eşti incompetentă! De ce nu iei lecţii de la colega ta, Protocolici? E o angajată exemplară! S-a descurcat foarte strălucit, montând pe elevi să strângă fonduri pentru binedispunerea celor care urmau să-i evalueze la examenele finale. Ai văzut ce note mari au avut? Şi n-o picat nici unu’! Tu de ce nu puteai face la fel? Aşa, acuma tre să suportăm consecinţele!

**

truth

Am mai scris aici despre părerea pe care o am vizavi de ceea ce se întâmplă sub ochii noştri. Au scris şi alţii. Vocile acestea nu se aud destul de grav peste gardurile peste care ar fi nevoie. Iar dacă se aud, nu sunt considerate suficient de generalizate încât să reprezinte un pericol. Iar dacă sunt sonciderate suficient de generalizate, oricum nu pot schimba ele nimic, pentru că ele sunt jos, iar ceilalţi sus. Cuvântul tău împotriva cuvântului meu! Cine te crede?

Iar oamenii sunt aceiaşi. Iar, dacă nu sunt aceiaşi, sunt foarte aceiaşi în afară de numele din buletin, aspect fizic şi membralitate în partide.

Cum aţi reacţiona în locul subalternei?

h1

Un Auschwitz de şters

Mai 9, 2009

Un prieten a fost la Auschwitz. M-am uitat la fotografii aşa cum nu te uiţi la film.

La film, eşti pregătit dinainte să vezi ceea ce a scormonit şi inventat imaginaţia omului; fie el şi film inspirat din fapte reale. La film, stai relaxat în fotoliu că nu vine peste tine camionul care dă să iasă din cadrul ecranului, nu te fereşti de gloanţele din poveste etc.

Deşi la film eşti mai tentat să fii sensibilizat, pentru că filmul e o poveste, în care oamenii râd, plâng, suferă în tăcere, vizibil sau pe ascuns şi ni se întâmplă să uităm de caracterul imaginar al filmului în anumite momente. Dar suferinţa noastră empatică se întinde până la o limită. Ştim că aşa ceva se întâmplă şi în realitate, poate chiar ne revedem pe noi în unele secvenţe, dar ştim că la un moment dat, filmul se încheie. Şi la un alt moment dat, totul va fi uitat.

La fotografii te uiţi altfel. La fotografiile ne-prelucrate. Ştii că ceea ce se înregistrează acolo e un moment care e real, care respiră prin simpla prezenţă, care nu e fabulat, nu e rezultat al interpretării cuiva. E un fapt, iar acel fapt nu poate fi contestat de nimeni. L-au văzut ochi. Iar acei ochi l-au înregistrat într-o poză care va rămâne, cu o istorie care nu poate fi ştearsă.

Ceea ce a rămas din Auschwitz rămâne nu doar ca fotografii. Rămâne ca realitate a trecutului care îşi lasă dârele de suferinţă peste tot viitorul care îi urmează.

Această fotografie m-a năucit.

HPIM5167

Are o poveste teribilă. Sunt doar nişte şine de tren, e drept. Nişte şine de tren care duc încotro? Par să nu ducă niciunde. Cel puţin în momentul de faţă, ele chiar nu duc niciunde. Locul unde duceau – şi anume locul în care ele se întrerup – era clădirea unde evreii urmau a fi gazaţi. Dacă vă întrebaţi de ce ea nu mai există în timp ce restul clădirilor sunt toate la locul lor, este şi un răspuns. Germanii au vrut să şteargă urmele atrocităţilor lor.

Din cauza cui să le şteargă? Din cauza oamenilor? Care oameni? Cei care trăiesc în medie 70 de ani şi apoi oricum mor? De cine să îţi ascunzi crimele ca ele să nu mai existe? Sau ochii cui îi poţi acoperi ca să ştergi istoria? De memoria supraviețuitorilor care se transmite din generație în generație cu sau fără existența acestui loc? De memoria lui Dumnezeu care le cunoștea gândul dinainte de a se naște? De cine te poți ascunde astfel?

M-am uitat la aceste fotografii aşa cum nu te poţi uita la un film. Acolo, toate acestea au existat, iar ceea ce a existat nu poate fi nici uitat, nici şters. Iar acest instantaneu surprinde extraordinar o crimă şi fuga autorului de ea.

Însă bucăţile de oase rămase la vedere pe pământ pentru că nu se topiseră complet cine le va putea acoperi vreodată?

HPIM5036 HPIM5151 HPIM5166

HPIM5176 HPIM5154 HPIM5168

PS: Mulţumiri lui G. M. pentru fotografii.

h1

Matematic vorbind…

Martie 8, 2009

84228636

M-am întrebat de multe ori cum ar fi să aduc poezia pe un teren mai puţin poetic – cel în care s-a născut – şi mai mult de alt fel, oricare ar fi el. Pentru a deschide şi alţii uşi spre înţelegerea ei. Poezia, la fel ca celelalte moduri de exprimare a unor idei şi gânduri, e accesibilă iubitorilor de poezie şi mai puţin accesibilă pentru restul.

Frumuseţea ar fi să o facem cât mai accesibilă pe segmente cât mai variate. Se crede că poezia nu are a face prea mult cu raţionamentele, cu ştiinţele exacte. Că e doar sentiment. Sigur că e şi sentiment. Însă nu e doar atât. E un sentiment cu ajutorul căruia ia fiinţă o idee. Iar ideea are o logică pentru a putea fi înţeleasă.

Dacă ar fi să privim matematic o poezie a Anei Blandiana, atunci această poezie aş vrea să fie:

Molecule de calciu

Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.

Prima dată când am citit-o, a trebuit să o recitesc. Nu îmi amintesc de câte ori am citit-o. Revenirea asupra unei poezii e semn de bine. De multe ori. În afară de cazul în care poetul nu a dorit să transmită nimic şi ceea ce a scris e indescrifrabil. Dar de obicei re-lecturarea poeziei înseamnă că e o ecuaţie cu o necunoscută sau mai multe, care trebuie rezolvată. Atrage atenţia prin dificultate şi provoacă la găsirea unei soluţii.

Deci, „să las timpul să treacă„. Timpul vieţii (îl numim T) e în trecere, în derulare; el devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce viaţa se termină.

Secundele în cădere” se referă la acelaşi timp care se scurge. Despre timp ni se spune că erodează suferinţa (pe care o numim S). Fiecăruia îi place cum sună propoziţia aceasta: suferinţa (S) e erodată de către timpul vieţii omului (T).

Adică Timpul (T) trebuie să fie mai mare decât Suferinţa (S) dacă o poate eroda, ucide.

Deci presupunem că,

T > S

Read the rest of this entry ?

h1

Avantajul de a fi animal

Februarie 20, 2009

82478062

Mi s-a relatat astăzi ştirea ce a apărut la TV în urmă cu vreme bună despre un american ce fusese amendat de către autorităţi pentru că şi-a hrănit câinele atât de mult, încât acesta a devenit supraponderal.

Este o infracţiune mai nou şi aceasta, daaaa! E de mirare că în ţara tuturor posibilităţilor (trebuie, totuşi, să recunoaştem că nu România este, deşi are multe candidaturi valabile) se întâmplă aşa ceva? E de mirare doar pentru cei care nu au mai auzit-o ŞI pe asta!

Am o întrebare doar! O singură problemă arzătoare pe care le-aş ridica-o: în privinţa copiilor supraponderali, pe care părinţii – că, doar cine altcineva?! – i-au hrănit şi învăţat să se hrănească, ar lua măsuri identice? Adicătelea, în privinţa oamenilor, ar face la fel?

Legi care să amendeze, care să condamne la închisoare, coduri de bună conduită cu animalele, asigurarea că sunt bine îngrijite şi că au toate condiţiile de trai bun. Animal Welfare Act (Hotărârea de Protejare a Animalelor)…

E prea mult? E absurd?

Se pare că acolo nu!

2/3 din populaţia Americii este deja supraponderală, iar pentru 2050 se estimează că toţi adulţii americani vor fi supraponderali. Dar ei au legi pentru a nu permite îngrăşarea animalelor peste măsură!

Nu mă interesează din povestea asta atât de mult problema obezităţii. Ci problema importanţei acordate animalelor vs. oamenilor. Am căzut din priorităţi, nu mai e nici o îndoială.

Vom ajunge să scriem animale cu A mare în scurt timp?

h1

(Ne)Cunoscutele vieţii

Noiembrie 21, 2008

Zilele trecute, când eram încă plecată cu serviciul, ai mei îmi spuneau la telefon de un accident al unui tânăr din oraş cu noi. Mi-au spus un nume şi mă întrebau dacă nu îl cunoşteam cumva. Nu. Nu-l ştiam. Fusese un accident de maşină pe drumul spre Cluj.

Aşteptam să ajung acasă cât mai curând. Mă prinsese o bronşită de la frigul din zonă. Rece de tot înăuntrul apartamentului, cu toate eforturile de încălzire. Concentrare ioc, dispoziţie ioc la pătrat şi aşa mai departe.

Prin şcoală, când treceam pe holuri, număram – împreună cu un elev de-al meu – de câte ori ni se intersectează drumurile într-o zi. Mai sunt şi momente senine. Decoruri care colorează.

Drumul spre casă aiuristic şi greoi. Nu se mai termină odată? Nu mai vedeai decât vreo 20% din copaci fără însemnele alegerilor. Cu cât mai mari clădirile, cu atât mai grase afişele. Anul ăsta nu cred că vreau să aud prea des de alegeri şi candidaţi la funcţia de bogat. Suficientă bătălia pe voturi de până acum. Stomacul tinde să se întoarcă pe dos într-un mod verde.

Acasă, aflu un alt nume pe blogul Academicianului… Nu cel pe care mi-l spuseseră ai mei. Iar acest nume suna cu totul altfel. „Pe ăsta îl ştiiiu! Pe ăsta îl ştiu!” – era singura reacţie sonoră pe care am putut s-o am. Dintr-o dată, celelalte cunoscute ale ecuaţiei vieţii au rămas suspendate. Ce sunt celelalte cunoscute ale vieţii? Sau cât de cunoscute sunt ele…

manux-m
Tânărul care nu mai era fusese din aceeaşi biserică cu mine. Ieşiserăm odată împreună cu grupul de prieteni la Felix, făcuserăm nişte jocuri, povestiserăm toţi laolaltă… Făcuserăm şi poze. Încă le mai am…

Manux era un cunoscut. Nu-mi era prieten. Cu toate acestea, nu mă pot abţine… Năucitor. 25 ani.

Suficientă pare a fi o secundă…

* fotografie preluată de aici

h1

Dărâm! = Curăţ!

Noiembrie 16, 2008

demolition

– Ce faci?

– Dărâm.

– Da’ ce dărâmi acolo?

– Ce a construit deşteptul ăla din blocul de vizavi. De zece ori i-am spus să nu o aşeze de-a curmezişu’ pe drum. Nimeni nu poate trece de ea.

– Aaa, deci el a construit-o.

– El, da! Fantastică treabă a făcut! Extraordinar! N-am cuvinte!

– Şi tu acum o strici? N-o muţi în poziţia bună?

– Cum să o mut? Asta se distruge de tot!

– Păi, bine, dar să te apuci s-o faci de la zero…

– Adică cine s-o facă de la zero??

– Tu, acum.

– Doar n-am înnebunit! Fii sobru!

– Păi şi dacă dărâmi, ce pui în loc?

– Ce să pun în loc, omule? Nu pun nimic în loc. Curăţ lumea de un gunoi! Asta fac! Ar trebui să-mi fie recunoscători toţi vecinii ăştia din jur că nu am lăsat amărâta asta de bancă să le rupă picioarele! Păi, ce crezi tu? Eu ştiu ce fac, nu-s eu prost!

– Bine, tu, dar nu faci nici un bine aşa, doar că revii în trecut, când nu era construit nimic. Tu nu creezi nimic! Doar distrugi efortul şi produsul altuia! Şi atât! De distrugători e plină lumea!

– Tu te-ai gândit mult până ai spus astea, nu? Treaba mea nu e să construiesc, treaba mea e să văd ce nu-i bine şi drept în lumea asta nenorocită (că toate-s strâmbe) şi să o curăţ! Nu mai face nimeni treabă de curăţenie azi! Să construiască alţii, ei îs cu astea! Strâmbe le-or face, o să vezi tu!

h1

Stimulează

Octombrie 23, 2008

După o inspecţie, discuţia cu… persoana cu autoritate. Un fragment sună:

*
– Nu folosi puncte. De ce foloseşti puncte? Dă direct note, nu da puncte.

– Dau puncte, pentru că am observat de mai mulţi ani de zile că îi stimulează. Ştiu că la un anumit număr de puncte roşii au 10.

– Şi nu puncte roşii. Ce, nu ştii că peste tot punctele roşii înseamnă greşit?

– (aici zâmbesc, am impresia că e doar o glumă, deşi cred că totuşi mă înşel…) Noi am stabilit la începutul anului semnificaţia culorilor la puncte. Ei ştiu deja foarte bine că avem puncte negre şi puncte roşii. La 5 puncte negre – 3, la 5 puncte roşii – 10. Şi se străduiesc să obţină cele roşii, funcţionează.
*

A doua zi, a avut loc o altă inspecţie la o altă persoană. La final, aceeaşi discuţie, cu aceeaşi persoană cu autoritate. Un fragment era:

*
– Foarte bine că le dai puncte. Îi stimulează.
*

Nu mai trag concluzii. Vă las plăcerea… sau confuzia… sau iluzia. Personal, m-a obosit încercarea de pricepere.

h1

Ni se merită cultura?

Septembrie 26, 2008

Am primit undă verde că pot alege cărţile pentru sponsorizarea de 100 euro pentru profesori. E o idee foarte bună – printre puţinele idei bune din ultima vreme (sau dintotdeauna?) din educaţie. Ca anul trecut, am fost anunţaţi tot cu întârziere că trebuie să cheltuim şi să ducem facturile. De fapt, eu am fost anunţată doar că profesorii din unitatea unde am predat deja sunt în proces de cumpărare. Şi anul trecut s-au precipitat lucrurile. Nu înţeleg care e marele secret de nu pot să anunţe din timp sau marea grabă de a fi cheltuiţi banii şi predate facturile până în data de… nu ştiu cât. Dacă nu s-au grăbit să dea undă verde la cumpărarea cărţilor, de ce se grăbesc să colecteze facturile?

Ah, o paranteză căreia nu pot să-i rezist nicicum. De la contabilitatea unităţii în care predau în acest an, ni s-a spus că nu ni se decontează transportul. Distanţa e de 80 km. Pentru că regulile sunt următoarele: nu se decontează transportul pe distanţe mai lungi de 50 km. Undeva mi se fracturează inteligenţa. Cică pentru că se presupune că nu se poate face navetă pe distanţă mai lungă de 50 km. Logic. Dar de împărţit posturile pe o distanţă mai lungă de 50 km nu reprezintă absolut nici o problemă. Paranteza irezistibilă încheiată.

E drept că eu aveam unele cărţi în minte deja cu multă vreme înainte de a primi undă verde pentru cumpărături. Care e chestiunea cu unda verde: personalul de la contabilitate nu ne încurajează să pornim la cheltuit fondurile pentru carte înainte de a avea confirmarea din partea celor de sus că facturile vor fi decontate, în fiecare an se depun cererile de primire a celor 100 euro şi se aşteaptă aprobarea lor. (Mă) Întreb şi eu: nu e deja o lege stabilită aceasta? De ce e nevoie în fiecare an să zgrăcinăm la cei 100 euro (ca şi cum nu au fost de acord prima dată), să cerem, să aşteptăm marea decizie finală ca şi cum am aştepta hotărârea asupra propriei vieţi? Dar, în fine, se acceptă şi aşa, iniţiativa este foarte utilă, chiar dacă punerea ei în aplicare mai are lacune.

Am ales. Deşi second thoughts intervin aproape de fiecare dată. Enciclopedia aş fi dorit-o mai cuprinzătoare şi am cam regretat că nu am ales dicţionarul ilustrat. Însă, una peste alta, sunt mulţumită.

*

*

M-am gândit de ceva vreme care e problema cu librăriile care devin tot mai puţine. Pe centru, s-a desfiinţat acum câţiva ani una din cele mai mari din oraş (sau chiar cea mai mare). E drept că s-a deschis o alta mai jos, însă aceea s-a transformat în… farmacie. O altă librărie, aproape de casă, unde mergeam des când eram mică şi unde îmi plăcea să intru şi să-mi cumpăr ba radiere, ba coperţi… s-a desfiinţat şi ea acum câţiva ani.

Care sunt cele mai de succes localuri şi magazine în ultima vreme? Văd o mulţime de baruri care se deschid şi, nu că ar trebui să fie culmea?, nu dau faliment ca librăriile. Farmaciile sunt altele în capul listei celor care se tot deschid. Din ce în ce mai multe, pe fiecare stradă ai Sensi Blu. De preţuri nu mai spun, că se văd cu ochiul liber.

Deci atunci… prima dată mergi la bar şi îţi faci organismul praf, apoi intri la farmacie şi încerci să repari cu mai mulţi bani ceea ce ai stricat la bar. Sau altfel? Oricum, acestea două par a avea o conexiune… aproape organică.

Librăriile se închid pe măsură ce se deschid aceste alte… alternative. Pentru că devin alternative, de fapt, la… cultură. Şi costul cărţilor determină proasta cumpărare de cărţi, însă şi dezinteresul… Prea mulţi se descurcă prea bine fără carte. Îţi spun copiii: „Nu ne mai stresăm cu învăţatul, ce facem şi dacă terminăm o facultate? Ajungem profesori? Mergem în nu ştiu care ţară şi câştigăm de atâtea ori mai mult. Ni se merită să învăţăm?”

h1

Ce se mai negociază

August 19, 2008

Mulţumesc că m-aţi citit şi cât nu am funcţionat ca un organism blogăricesc activ. Adică pentru că m-aţi considerat în preajma voastră şi atunci când eram departe. Însă şi depărtarea aceasta, prezenţa şi absenţa… sunt relative.

Acum, ca organismul blogăricesc a revenit la fusul orar normal, s-a teleportat din nou acasă din a doua tabără, arată recunoştinţa – ca la premierile Oscar – celor care au fost, sunt şi vor fi. Chiar dacă personajele poate se vor schimba de la o etapă la cealaltă.

Ce s-a mai întâmplat de când am plecat. Am observat cât de importante au devenit blogroll-urile şi cât efort se depune pentru ele. Din câte ştiu – de ultima dată când am verificat – blogroll-ul e o chestiune de alegere personală care reprezintă nişte preferinţe. Însă se pare că ori definiţia mea e în urmă, ori definiţia actuală s-a schilodit, pentru că mie una îmi vine greu a pricepe felul în care se negociază apariţiile în blogroll în prezent.

Dacă-mi dai o pară, îţi dau şi eu un măr. Asta sună normal, fiecare vrea să trăiască şi să trăiască în mod diversificat. Dacă mă adaugi în roll, te adaug şi eu. Dacă nu, nu te mai cunosc. O fi şi acesta un mod de trăire înseamnă. Tot diversificat. Tot mai mulţi cititori. Deci dorinţa de putere e în stare să treacă peste libertatea personală a celuilalt şi să creadă că totul se negociază, se vinde şi se cumpără.

Nici preferinţele nu mai sunt gratuite. De acum să ne aşteptăm să ni se dea bună ziua pe stradă numai dacă plătim? Cash, if possible.

Mă întreb, de exemplu, dacă putem ieşi în oraş, privi în vitrine şi admira articolele de vânzare fără să vrem neapărat să le cumpărăm, chiar dacă ne plac. E un exerciţiu…

Şi atunci cum mai vezi – în aceste condiţii – care sunt cei care te citesc din pură plăcere şi preţuire şi care sunt cei care doar… fac afaceri? Pentru ei, of course. Cu siguranţă nu mai contează acest aspect, se pare. E mai important să ne facem auziţi, să ieşim în evidenţă prin ceilalţi şi contractele de fidelitate „semnate” cu ei, nu prin ceea ce reuşim să realizăm noi şi ceea ce putem noi da.

Campaniile acestea de accedere la funcţii supreme în stat mă duce automat cu gândul la Ciocoii vechi şi noi, pe care îl făcusem în clasa a 9-a. De ce, oare?

h1

Nu numai de bine

August 1, 2008

Nu, nu e vorba de eclipsa de azi. The dark side of teaching. Există şi o astfel de latură, nu spun o noutate. Toţi cei care au lucrat cel puţin un an în învăţământ au apucat să vadă şi dificultăţile şi neplăcerile acestei meserii. Sigur, mi se va spune (şi pe bună dreptate), toate meseriile au laturile lor întunecate; fiecare lucru de pe pământ (pe lângă momentul potrivit 🙂 ) îşi are doza lui de fericire şi de agonie. Heaven and hell.

Nu vreau să alung viitorii şi potenţialii profesori. Nici pe departe. Dar nu strică nişte bucăţi de realitate. Cu cât cunoaştem mai în profunzime mediul în care ne învârtim zilnic şi oamenii cu care lucrăm, cu atât putem dezvolta metode de reacţie (şi mai ales de prevenţie) vis-à-vis de el.

Caz 1

Bunăoară, mă îndreptam zilele trecute, în amiaza mare, spre un supermarket întru capturarea unor bunuri. La câţiva metri de mine, pe şosea, o bicicletă luă curba în mare viteză şi urechile îmi auziră:

– Good morning (mi-am întors capul instinctiv), să te… (BEEP) în… (BEEP)!!

După următoarele cuvinte, am început să zâmbesc distrat şi să mă întreb de ce m-oi fi întors.

Elevul rămăsese repetent la mai mult de 3 materii (clasa a 6-a!), materia mea fiind ultima la care avusese nefericirea să nu treacă, după un an de distracţie şi lâncezire din parte-i.

Caz 2

Un prieten profesor – tot de limbi străine (să încep să bănuiesc o atracţie irezistibilă a elevilor spre asemenea discipline…?) – din alt oraş a avut o experienţă mult mai… „haioasă”.

După încheierea anului şcolar, a primit nişte ameninţări telefonice de la o elevă care rămăsese corigentă (cât spirit de justiţie în copiii ăştia, totuşi; bineînţeles că nu acelaşi spirit de justiţie îl au în aprecierea muncii lor de peste anul şcolar). Însă nervii corigenţei nu s-au potolit atât de uşor, aşa că – în aceeaşi zi – şi-a găsit bicicleta stricată. După ce a reparat-o, a doua zi i-au luat-o de tot. Zilele trecute mi-a povestit că poliţiştii l-au anunţat că a fost găsită bicicleta, iar hoţul (cu antecedente) va ajunge iar la închisoare. Următoarea etapă va fi găsirea de dovezi care să ateste legătura dintre hoţ şi eleva frustrată, etapă care – chiar dacă va mai dura puţin – are toate şansele să fie soluţionată pozitiv.

*
Nu e prima secvenţă de asemenea gravitate pe care o aud. Dar fiecare nouă secvenţă are darul de a mă surprinde. Ca profesor, încerci metode diverse de creare a unei relaţii armonioase cu cei pe care vrei să îi înveţi lucruri noi. Dar, uneori, zidul de care te loveşti repetitiv e cel al mediului în care aceştia au crescut şi s-au dezvoltat înainte de a avea de-a face cu tine. Iar în aceste cazuri, efortul nostru rămâne ca un strigăt care se pierde în deşert.

h1

Home, real, home

Iulie 14, 2008

Se apropie vacanţa. Nu mă corectaţi, pentru cei mai mulţi ea doar se apropie, nu a venit încă. Dacă nu aveţi încă planuri sau o casă de vară (de unde atâta bunătate), ar fi timpul să vă alegeţi una pentru evadare.

Am avut o oră la o clasă despre case neobişnuite. Cu ocazia aceea, o fată a făcut o navigare serioasă pe internet şi a găsit nişte exemple mirifice. Savuraţi şi preferaţi una din ele. Atenţie, însă, nu poftiţi! Periculos.

Buuun, acum că v-aţi delectat, trebuie să vă spun că 5 din ele sunt imagini fabricate (doar e internet, la urma urmei) şi 4 sunt case reale.

Intuiţi, ghiciţi, selectaţi.

Acum lista (am lăsat numerele originale ale pozelor): imaginile fabricate sunt cele cu numerele 1, 3, 4, 5, 10.

Apoi:

#6 Este un copac-restaurant din Japonia (Însă copacul nu e copac pe bune, doar construit să semene. În trunchiul lui, se află un lift.)

#7 Este un far: Farul Thomas Point Shoal din Annapolis (SUA), din secolul al 19-lea

#8 Este tot un far: Farul din Westerhever, din Germania

#9 Este o moară foarte veche din Franţa (se crede a fi din secolul al 16-lea)

#11 Este un palat în stâncă din Yemen, construit în anii ’30.

Eu am avut şi surprize la încercarea de identificare a fabricatelor (am bănuit de fals şi unele care erau reale).

Mă gândeam… Dacă ştim construi şi chiar imagina case atât de uimitoare, noi care suntem doar oameni, cu priceperea limitată, cum vor arăta casele noastre din cer?!

h1

A fi suporter

Iulie 6, 2008

S-a terminat de ceva vreme şi acest Campionat European de Fotbal. Surprize, surprize, ca de obicei. Nu s-a prevăzut că Rusia va ajunge în semifinale şi va avea un joc atât de energic şi susţinut. Neaşteptat de timpurii au fost şi plecările Olandei şi Portugaliei către casă după sferturi. Nu mai pomenim de Franţa, care nu a rezistat nici măcar grupei; prima surpriză de dimensiuni; însă jocul lor s-a şi arătat excesiv de defensiv, moale şi chiar timorat.

Au fost destule ironizări la adresa francezilor după activitatea prestată, care de care mai haioase, mai acide. De exemplu, acest bilet de avion în numele întregii echipe, luat din timp dus-întors.

Sau episodul acesta sarcastic coupe_d_europe_2008.

Despre România să mai spunem că a fost vreo surpriză? Nu mi-am propus să fac o trecere în revistă a campionatului sau a prestaţiei României în cadrul lui. S-a văzut care a fost jocul lor şi nivelul la care au reuşit să se ridice. Comentariile foarte dramatice care au venit după jocul pierdut cu Olanda mi s-au părut de prisos. Nu era o bucurie că au pierdut, toţi ne-am fi dorit să fi ajuns măcar o etapă mai departe; nu erau însă nici motive de lamentări prea mari. Adevărul neplăcut era că nu aveau ce căuta între echipele rămase; locul lor nu mai era acolo. Nivelul îi depăşise deja. Next time, când vor fi mai pregătiţi.

Ceva mi-a atras atenţia la venirea lor acasă şi mi-a amintit o atitudine pe care am tot întâlnit-o de-a lungul timpului. Nu la jucători. Read the rest of this entry ?

h1

Dintre 11 candidaţi…

Iunie 5, 2008

Candidaţii noştri la funcţia de primar au fost:

Rozalia Biro (UDMR),
Ilie Bolojan (PNL),
Traian Bodea (PC),
Mihai Drecin (PRM),
Ovidiu Gabor (PNDC),
Mihai Groza (PD-L),
Decebal Hanaş (PNTCD),
Dan Matei (PSD),
Dan Păcală (PNG),
Călin Raita (independent),
Mihai Togor (Partidul Ecologist Român).

Când am văzut numărul 11 la candidaţii la primărie, mi-am spus: „Uai, da’ multă lume vrea să devină şef…”

În duminica alegerilor, am dat o Raită pe la şcoala – fosta mea şcoală, unde am studiat în primele clase – desemnată a aduna voturile pentru primărie. Mare intenţie şi entuziasm nu aveam. Iniţial estimam că e posibil şi să absentez cu brio şi cu plăcere de la activitate, însă, într-un final, am hotărât urnirea spre urne.

Ce se poartă în absenţa alegătorilor: un vecin de bloc nu se prezentase la vot împreună cu cei din familia lui. Timp pentru a vota încă era suficient. Nu era decât amiază. La amiază, când s-a dus să voteze, guess what! Cică el votase deja. Semnătură trasă în dreptul numelui lui. Măi, să fie! Deci se poate vota şi dacă eşti absent. Te pomeneşti că de pe fotoliu de acasă sau din jacuzzi, dai un telefon: „Auziţi, vedeţi că vreau şi eu să votez” „Nici o problemă: pentru primar Cutărescu, apăsaţi tasta 1. Pentru primar Cutăriceanu, tasta 2.” Nu?

Sunt destui flămânzi după voturi libere, ca săracii după fărâmele ce cad de la mesele bogaţilor. Singurul lucru care nu se potriveşte nicicum, de nici o culoare ar fi că aceştia nu au nimic în comun cu sărăcia. A… poate alt fel de sărăcie… Acela e un alT ogor lipsă.

Te apucă Groaza când vezi câţi Păcăliţi şi câţi păcălicioşi încap în lume. Nu că ar fi un lucru nou. Nu că s-ar întâmpla pentru prima oară. Nici măcar pentru că m-aş aştepta la corectitudine, cinste, onesitate şi celelalte din familie din partea lumii politice. Astea se mai puneau în discuţie poate doar pe vremea lui Decebal şi Traian… Sau nici atunci…

Groaza vine din gradul de nebunii pe care îl mai suportă (?) pământul şi Dumnezeu de la folosirea Bolojanilor la descoperirea focului, la confecţionarea Birourilor elegante şi până la invazia telefoanelor mobile, computerelor şi tehnologiilor 3D reci-n căsuţele noastre.

Câtă vreme vom mai fi suportaţi, mă întreb. Mă roG ab origine să ne putem întoarce cu sufletul. Ne-am săturat să ne tot dea corupţia caracatiţei spirituale şah-Mat… ei, ei…

h1

Dispariţia unui pătrat (despre noi numai de bine)

Mai 27, 2008

(nunta la care am fost sâmbăta asta avea farfurii pătrăţoase)

Ne ocupăm de lucruri pe care nu le înţelegem, denigrând. Poate tocmai pentru că avem impresia că noi putem înţelege tot şi ceilalţi ar trebui să ia aminte la barometrul nostru interpretativ şi moral ca nu cumva să se spurce cu chestiuni imorale, ilegale, nespirituale, neziditoare… Poate fi cineva măsura gradului de zidire pe care îl poate avea un text sau altul? Dacă pe tine nu te hrăneşte spiritual, intelectual etc., faci efortul de a te gândi că l-ar putea totuşi zidi pe altul înainte să arunci cu piatra „poticnirii”?

De multe ori mi s-a întors stomacul în poziţie inversă când vedeam cum Pătrăţosu e făcut anatema pentru că modul lui de închinare depăşea grila de interpretare a altora. Mă cruceam în faţa ecranului de asocierile pe care le poate face mintea omenească între ce e trăire personală cu Dumnezeu şi blasfemii; între revelaţia de care are el parte de sus şi efectul poticnitor rezultat în unii.

Înţeleg motivul poticnirii până la un punct. Sigur că e greu de trasat o linie despărţitoare, dar nu pot să nu îmi ridic semne de întrebare cu privire la… unde se termină poticnirea reală şi unde începe folosirea acestui motiv doar pentru a limita revelaţia celui care a trăit un alt gen de experienţă decât tine.

Unul din modurile în care îmi pot explica ce s-a întâmplat – şi se va mai întâmpla şi pe alte meleaguri, cu siguranţă – e că avem de la alţii pretenţii mai mari decât de la noi. Cu noi de ce nu suntem la fel de exigenţi ca să ne determine să construim un lucru bun pentru alţii şi ca să creştem noi înşine? Aşteptăm din partea celuilalt să se roage după profunzimea pe care o cunoaştem noi, pentru a-i acorda votul de „apt spiritual”.

Dacă se îndrăzneşte folosirea altei limbi în anumite pasaje din text sau din comentarii, ne simţim jigniţi că ni se pun sub ochi. Adică ne simţim jigniţi că altul a învăţat mai mult decât noi la un moment dat şi vrem să se simtă inferior că nu respectă teama noastră de creştere. Trebuie să înţelegem tot ce se scrie, tot ce se gustă, tot ce se dezbate? Chiar tot?

Dacă într-adevăr trebuie, atunci cum vrem noi să realizăm asta doar determinându-i pe ceilalţi să coboare la nivelul nostru, iar noi nici un efort către ei, studiind şi progresând? Nu sună prea echilibrat, nu? Din păcate, nu.

Mi se pare că am devenit prea siguri, prea cerţi, prea fără dubiu în privinţa celorlalţi şi prea îngăduitori în privinţa noastră. Celălalt e sigur pierdut, cu totul adevărat că e greşit, nespus de păcătos, demn de eliminat din grup şi de izolat de restul, lăsat în pustie, ars pe rug…

Despre noi numai de bine… Judecăţile devin, dintr-o dată, mult mai permisive. Noi nu am scris chiar nerespectuos, noi doar am spus adevărul, adevărul deranjează, noi am dorit doar să zidim, noi nu suntem vehemenţi decât cu ce vine de la cel rău, noi avem intenţii bune. Nu s-a ţinut cont de puterea noastră de înţelegere, noi trebuie să fim răzbunaţi.

Nu voi nega aspectele atât negative, cât şi pozitive ale fiecărei părţi. Însă când asistăm la închiderea unui blog, ar trebui să ne punem nişte semne de întrebare şi în dreptul nostru. Despre el numai de rău, iar despre noi numai de bine…?

h1

Unde-s mulţi, Numai puterea creşte

Mai 10, 2008

O prietenă mi-a arătat pagina unei echipe româneşti de fotbal. A Universităţii Cluj. Cu un scop anume.

Nu mai e o noutate, acum, că noua campioană a României la fotbal este CFR Cluj. Simpatizanţii şi mai nebunaticii fani ai fostelor câştigătoare, cu care s-au obişnuit în ultimii ani (Steaua, Dinamo…), nu sunt singurii revoltaţi. Să vedem cum arată clasamentul care a fost afişat pe site-ul Universităţii Cluj.

Şi totuşi, cine e pe locul 1?

Aţi spune că nici nu avem câştigători. Însă are număr de meciuri disputate, meciuri câştigate, pierdute, puncte, golaveraj. Numai numele nu a fost trecut. Dar când ne ferim în asemenea hal să pronunţăm numele cuiva? Spunem „ducă-s-ar pe pustii”, nu-i spunem numele, într-atât ne e de drag. CFR Cluj nici nu a meritat să fie onorată cu afişarea numelui, într-atât e de iubită de către admiratorii (un termen, de altfel, mult prea elegant pentru ei) U. Cluj.

Mi-am mărit pupilele, ca să văd mai bine. Poate mi se pare mie. Însă n-am probleme cu vederea la distanţă mică. Numai la distanţă foarte mare.

Şi sunt doar 2 echipe din acelaşi judeţ. Dacă erau mai multe? Desigur, ştim ce e în Bucureşti, din punctul acesta de vedere. Însă punem întrebarea pentru problematizare. Read the rest of this entry ?

h1

Învierea înăuntru şi afară

Aprilie 27, 2008

Apa reflectă ceea ce se află deasupra ei. Astfel, şi atunci când privim în jos, putem privi în sus, fără să ne ridicăm ochii, capul. Când am făcut aceste fotografii, simţeam nevoia să privesc mai mult în pământ. Sus era orbitor de senin, aerul cald şi dezinvolt, soarele descoperit într-un mod rebel care aproape mă provoca să mă lupt cu el. Nu ne asortam deloc, dar căutam totuşi o neutralizare. Temperarea creaţiei asupra omului.

În goana după umplerea gândului până dincolo de acel peste suportabil, văd că nici sus, nici jos, nu scap de ceea ce se află sus.

click pe imagini

Acasa îmi aminteşte mereu că e casă.

Înăuntru ardeau întrebări. Cum se poate sta departe de El. Cum se poate să-L cauţi fără să-L găseşti. Cum se poate respira fără El de mână. Cum se poate muri fără să învii. Cum se poate trăi.

Noi ce reflectăm pentru ceilalţi? Noi suntem un alt fel de apă ce arată înspre altceva sau altcineva.

Am avut melodia aceasta în minte două zile. Iată că asortarea are loc mai surprinzător decât credeam.

Fires Burn

Delirious

All around the world the fires burn,
They burn for You, for what is true.
And Your bride across the earth is pushing through,
And we’re glorious when we mirror You.

Oh this world’s on fire, for You are our great desire.

Jesus, born to take us home,
And home is where the heart is.
Jesus, come and take us soon.
Your home is where my heart is.

All around the world the fires burn,
To light the way for Your return,
We know one day You’ll split the sky in two,
And we will fly to be with You.

h1

Să arunce primul

Aprilie 25, 2008

Ioan 8:7 Fiindcã ei nu încetau sã-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fãrã pãcat, sã arunce cel dintâi cu piatra în ea.”
8 Apoi S-a plecat iarãşi şi scria cu degetul pe pãmânt.
9 Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afarã, unul câte unul, începând de la cei mai bãtrâni, pânã la cei din urmã.

Matei 18:21 Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”
22 Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.

Lucru dificil. Iertarea nu e ceva care se dă sau se cere uşor. E dificil să stai şi de o parte, dar şi de cealaltă. Chiar dacă în ochii Domnului greşelile sunt toate la fel, în ochii noştri sunt foarte diferite şi împărţite pe multe ierarhii. Iar de aici, şi trăirile interioare care însoţesc regretul sunt pe măsură.

Ni se întâmplă deseori, cred, să călcăm pe cineva pe picior în tramvai sau stând la coadă la cumpărături; să dăm cu cotul în cel de lângă noi în timp ce ne deschidem poşeta; să împingem din greşeală pe cineva când ne grăbim spre o ieşire. Pardon. Mă scuzaţi. Scuze. Totul merge natural. Ne întoarcem în rând şi stăm liniştiţi, ne vedem de drum şi uităm. Scuzele acestea se adresează uşor.

Mai greu ne e cu scuzele pentru actele mai grave din ierarhiile noastre. Că ne gândim prea mult la noi, că înşelăm aşteptări, că am dezamăgit, că am trădat, că am fost lipsiţi de dragoste, că – dimpotrivă – am fost lipsiţi de raţiune, că am urât, că am ucis cu vorba sau cu tăcerea. Acestea creează în noi tensiuni care încleştează limba mult mai mult decât după o călcare pe picior. Ce greu ne e să spunem că regretăm, că dorim a fi iertaţi pentru acestea altele.

Iar acordarea iertării e o viceversa a cererii. Ne e mult mai uşor să dăm un gram de iertare, decât un kilogram. Inima se deschide repede dacă trebuie să o deschidem doar 5 centimetri; dar la jumătate de metru, tendinţa e să o tragem imediat înapoi. Pentru că ne vedem mai buni ca celălalt, mai albi, mai curaţi. Avem atâtea pietre în mâini pentru ceilalţi, că pentru noi nu mai avem loc.

Paradoxul e că rămânem cu impresia că, neiertând, suntem mai puternici sau mai liberi. Dar nu suntem liberi cu adevărat decât atunci când aruncăm pietrele şi ne eliberăm mâinile pentru a se putea ruga. Isus nu a luat piatra să dea în noi pentru toate ignorările, injuriile pe care I le-am adus. Ne-a spus că ne iartă şi că moare pentru noi.

Căci nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii Săi…

Acesta e gândul cu care intru în aceste sărbători de Paşti şi gândul cu care închid ochii. Dacă nu iertăm noi, cum să aşteptăm să fim iertaţi…?

%d blogeri au apreciat asta: