Archive for the ‘Jurnalăraie’ Category

h1

Sentiment de libertate

Septembrie 9, 2017

Visul care te mângâie peste față când ieși din casă, când inspiri aerul singur, când îți faci infuzie de verdele de deasupra și de jos, de pretutindeni. Pestetotul este verde și nimic nu-l mai poate învinge, indiferent de anotimp. Înăuntrul este verde ever, precum bradul. Aici e momentul, acum este locul în care pot fi și sunt. În comuniune la orice distanță cu ceilalți, cu mine, cu El, Cel dintâi.

Anunțuri
h1

Lebădă

August 19, 2016

Erau frumoase toate, erau atât de multe. Lumea le arunca mâncare, așa că se apropiau cu îndrăzneală de vaporașul nostru. Apucau rapid tot ce primeau pe apă. Una dintre ele veni atât de aproape de noi, încât mai că ne atingea. O clipă ne-am deplasat împreună cu aceeași viteză, una lângă cealaltă, după care am văzut-o rămânând în urmă. Tot mai în urmă, tot mai departe. Dintr-odată mi se părea că mă despărțeam, de fapt, de tine, nu de lebădă. Se făcea că te lăsam pe tine în urmă, nu pe ea, și am simțit brusc un nod în gât. Ciudat. Însă în clipa următoare trebuia să-mi ascund ochii ca să nu trebuiască apoi să dau explicații cum de o lebădă mă emoționează atât.

stratford upon avon, august

stratford upon avon, august

 

 

h1

Silinta

Noiembrie 21, 2014

„Toata ziua nu aud nimic altceva de at ca sunt o pustoaica insuportabila si, cu toate ca rad si ma prefac ca nu-mi pasa catusi de putin, se poate sa-mi pese totuzi de vreme ce as vrea sa-l rog pe Dumnezeu sa-mi dea o alta fire, care sa nu mai starneasca ostilitatea tuturor oamenilor.

Dar nu se poate, asa sunt facuta eu de la natura si nu sunt rea, simt asta. Ei nu-si inchipuie nici pe departe cata silinta imi dau eu ca sa le fac tuturor pe plac. Cand sunt sus, incerc sa rad, pentru ca nu vreau sa le arat ce necazuri am.”

(Jurnalul Annei Frank, pg. 101)

h1

Invitație la mirare

Iunie 28, 2014

Cică mirarea e ceva rău. E semn de copilărie, de necunoaștere, de naivitate. Dacă e așa – și eu nu sunt deloc convinsă că ar fi – atunci prefer să rămân așa, ba chiar să îmi aprofundez mirarea.

Eu mă mir de apusurile de soare – uneori cu obiectivul la ochi, fotografiind din același punct – cum sunt diferite de fiecare dată. Nu este unul ca altul. Mă mir de semnele de bunătate pe care mi le arată Dumnezeu în fiecare zi prin oameni pe care îi alege să-mi facă un lucru bun sau să-mi spună ceva frumos exact atunci când am nevoie mai mare. Mă mir de dragostea și prețuirea cu care mă înconjoară oamenii când mă întreb dacă au ce iubi la mine. Mă mir de cât de frumoasă se arată natura într-o lume atât de păcătoasă. Mă mir de floricelele pe care nu le-am observat în locurile de unde nu te-ai aștepta să fie viață.

Mă mir și de oamenii care au trecut prin suferințe oribile, de cei închiși pentru credință, de evreii care au supraviețuit torturilor. Mă mir cum au putut supraviețui DUPĂ ce au supraviețuit, iar nouă ne e atât de greu să supraviețuim cu micile noastre dileme; nouă ne e atât de greu să ne ducem tragedia proprie și, numai când vedem ce tragedie au avut aceștia, putem răsufla rușinați, spunându-ne: ”și eu îmi fac griji de ziua de mâine.”.

Da, prefer să mă mir în continuare, să fiu vie și să îmi ridic sprâncenele spre un frumos nevăzut până acum, spre un tragic la care n-am plâns până acum. Să nu ajung indiferentă pentru că atunci ar însemna că nu mai trăiesc, că am văzut și am știut tot. Însă singurul care vede și știe tot e El.

h1

ureche necondiționată

Martie 7, 2014

Un bun ascultător care nu are ascultător va deveni, cu timpul, un rău ascultător…

h1

Micii prinți

Februarie 6, 2014

Dacă tot ne place să fim copii – și e bine că ne place – poate n-ar strica să ne gândim la ce anume să fim copii. Mai puțin suspicioși, bunăoară, că ei nu riscă să vadă motivații întunecate în gesturi neutre sau frumoase. Riscă doar opusul, dar parcă poți fi cu toate în viața asta?

h1

no, rien de rien

Ianuarie 22, 2014

Provocarea pe care o aduce părerea de rău, regretul, o văd a se afla în autovictimizarea în care ne lăsăm atît de uşor să cădem. Şi, în loc să ne concentrăm atenţia spre durerea celuilalt pe care vrem s-o alinăm, dăm astfel în egoism şi egocentrism. Cu alte cuvinte, nu iubire de celălalt, ci iubire de noi înşine. O provocare, într-adevăr.

h1

fraternite

Iulie 20, 2013

Că doar nu egalitate în drepturile de a ridica greutăți deopotrivă cu bărbatul vrea femeia. Că doar nici bărbatul nu își dorește prea mult să o concureze pe femeie la gătitul mâncării (decât dacă e plătit pentru asta). Adică nu funcțional, că funcțional știam dintotdeauna că nu avem cum – și ar fi absurd, că nu ne-am mai numi bărbat și femeie – să fim identici. Mai degrabă egalitate în importanță cu el. Dacă tot suntem de aceeași substanță ontologic vorbind. Că importanță în ochii lui Dumnezeu avem la fel de mult ca bărbații.

Dacă și ăsta e feminism…

h1

Gândul frust. 1.

Iulie 19, 2013

Dacă trebuie să finisezi atât de mult cuvintele pe care – altfel – ai vrea să le adresezi celuilalt, în ce măsură mai ajunge gândul tău la destinație? Zău așa, uneori e mai deranjant să identifici finisarea artificială aplicată cuvintelor și să bănuiești că dedesubt se află doar vid decât să vezi un adevăr mai urâțel. Până la urmă, te obișnuiești și nu mai tresari la urâțenie și măcar știi să nu cauți cuvinte finisate. Pentru că ele vin!

h1

Gândul frust

Iulie 19, 2013

Nu se pot face ușor generalizări fără să dai atât de multe detalii încât să-ți piară cheful de a mai dori să te exprimi sau încât să trebuiască să dai din tine mai mult decât îți permiți. Și, cu cât încerci să te formulezi mai exact, cu atât gândul sună mai ciunt decât în mintea ta, unde ședea binișor și complet înainte să-i cauți cuvinte care să-l scoată de acolo. Nu, nu cred că e preferabil ca gândul să rămână acolo unde se naște. Dar toate se plătesc. E criză.

h1

after yun

Mai 8, 2013

Am rămas cu un gând în timpul lui Yun (mai puțin din ceea ce a spus el, cât din cele spuse despre el): oameni ca el au suferit pentru Cristos. Prea mult suferim azi (și mă gândesc la mine) pentru noi înșine; pentru propriile noastre dorințe, voințe, slăbiciuni, orgolii. Cam puțin putem da, nu?

h1

Auto-

Februarie 9, 2012

De fapt, e doar impresia de muritor (care-și dorește să trăiască etern) aceea că aș fi altfel decât arătații cu degetul. Impresia de muritor ce privește în jurul lui doar pe o rază restrânsă și nu vede decât vietăți vegetale, incapabile de a răspunde sau oglindi fața adevărată. E doar o iluzie aceea ca ”reforma lumii” ar începe odată cu analiza critică aplicată altcuiva. Reforma lumii începe cu autocritica. Ce poate fi mai dezamăgitor decât vederea în tine a acelorași vini pe care le-ai condamnat în alții? În tine, despre care aveai o părere de cetățean etern în veșnică ascensiune. Să crezi despre tine că ești ceva, iată un exemplu de autoînșelare bine ascunsă de ecranul public. Mai bine să crezi despre tine că ești și atât. Asta ar putea însemna că mai ai timp să devii dacă te lași devenit.

h1

Greutatea pendulului

Octombrie 27, 2011

Bătaia pendulului. Perceptibilă, uneori chiar deranjantă. Pendulul bate, dar numai pentru cine îl aude. Eu, una, nu pot dormi în cântec de ticăit de ceas. Îl iau de pe perete, îl duc în bucătărie, îl acopăr cu prosop, fac ceva. Însă Acel pendul îl aud mereu şi bate puternic. E bine că o face. E alergarea continuă între piciorul drept şi cel stâng, între un ochi care îşi doreşte lenevirea şi cel care e gata să plângă, între agitaţie şi aşteptarea ploii de sus. Îl aud şi e bine că îl aud, deşi nu e deloc un calmant. E lupta continuă în găsirea Echilibrului, găsirea punctului în care nu mai trebuie să alegi pentru că ai atins perfecţiunea. Un echilibru pe care îl ştie şi îl are Dumnezeu, după care tânjim în fiecare moment ca să fim după asemănarea Lui. Şi ca să ne ducem existenţa în ascultare. Ceea ce vrem e imposibil, dar e necesar să vrem imposibilul. Până atunci, probabil normalul nostru posibil e uneori strânsoarea din extremă stângă sau cea din extremă dreaptă. Uneori trebuie să tragem de frânghie pentru că ne-a fost pusă în mână, alteori trebuie să-i dăm drumul să o poată ţine doar Cel ce o poate ţine.

Probabil pendulul numai în pendulare poate fi uman pentru că numai astfel trăieşte printre muritori.

h1

Protejat: Jurnal. Ceva incorigibil.

Iulie 16, 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

h1

La final de examene

Iulie 1, 2011

Doar ştiam că examenele de final de ciclu se vor duce pe una din apele sâmbetei. Doar am mai scris. Doar am mai trăit filmul acesta în câteva reluări. Dar la fiecare final, îmi ies din (s)fi(nţi)re când mi se spune: „Doamna, ăia ce n-or învăţat tot liceul o să ia mai mult decât noi. Numa’ să putem intra la facultate cu notele alea.” Ce satisfacţie să le pot evidenţia că vor avea, de fapt? Ce consolare să fie pe măsură? Să lupte în virtutea corectitudinii care îi va lăsa ultimii pe listă cu singurele note reprezentative pentru materia cenuşie din cap? Iar noi, care ştim de început replica lor din final, îi îndemnăm să înveţe ca şi cum am fi uitat, ca şi cum am spera prosteşte că anul ăsta, totuşi, poate. O fi şi uitarea asta un fel de virtute neîncadrabilă în vreo categorie de ne putem enerva la infinit cu fiecare generaţie care suferă şi se îngreţoşează pentr mizeria pe care o perpetuăm.

h1

Metamorfoză

Mai 4, 2011

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

%d blogeri au apreciat asta: