Archive for the ‘Lecturăraie’ Category

h1

Definiție de autoiubire GB

Octombrie 8, 2017

E mult mai ușor decât se crede să te urăști. Harul este să uiți de tine. Dar dacă orice trufie ar muri în noi, harul harurilor ar fi să te iubești cu umilință pe tine însuți ca pe oricare din cei ce suferă întru Isus Cristos.

Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară, p. 262

Anunțuri
h1

Bravarea GB

Octombrie 8, 2017
  • […] Ce vreți să spuneți?
  • Mă tem să nu vă jignesc. Îmi amintesc că am văzut, când eram copil, o scenă de marionete, într-o zi de aniversare a unui sfânt, la Wilman. Marioneta își ascunsese tezaurul într-o oală de lut și gesticula la celălalt capăt al scenei pentru a abate atenția comisarului. Cred că vă frământați prea mult în speranța de a ascunde tuturor adevărul asupra sufletului dumneavoastră sau poate pentru a-l uita.

Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară, p. 225

h1

Boala generației GB

Septembrie 16, 2017

„Căci dacă specia noastră trebuie să piară, ea va pieri de dezgust, de plictiseală. După ce insul uman va fi fost ros încetișor, ca o grindă de carii invizibile, care numai în câteva săptămâni fac dintr-o bucată de stejar o materie spongioasă de poți intra cu degetul în ea fără nici o sforțare. Și moralistul va discuta despre pasiuni, omul de stat va mări numărul jandarmilor și al funcționarilor, educatorul va întocmi noi programe – sau va cheltui averi pentru a face să crească un aluat, care de aici înainte nu mai are plămădeală.
(De pildă, războaiele generalizate – care par a dovevi o activitate prodigioasă a omului pe când, dimpotrivă, ele denunță apatie crescândă… – vor sfârși prin a mâna spre abator, la epoci fixe, nesfârșite cirezi de inși resemnați.)”
Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Fațadă GB

Septembrie 16, 2017

”- Ciudată morală.
– Într-adevăr, nu-i morala lumii. Ce-l interesează pe Dumnezeu prestigiul, demnitatea, știința, dacă toate acestea nu-s decât un giulgiu de mătase pe un cadavru putrezit?”
Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Transparență GB

Septembrie 16, 2017

”O! puteți ascunde cât vreți celor săraci viciile casei voastre, ei le recunosc de departe, după miros. Ni s-au împuiat urechile cu nelegiuirile păgânilor, dar cel puțin ei nu pretindeau sclavilor decât o supunere asemănătoare cu aceea a animalelor domestice și o dată pe an, în zilele de revanșă ale Saturnaliilor, le zâmbeau. În timp ce voi, ceilalți, abuzând de Cuvântul divin care-l învață de pe cel sărac să se supună din toată inima, pretindeți să smulgeți prin viclenie ceea ce ar trebui să primiți în genunchi, ca pe un dar ceresc. Nu există neorânduială mai mare pe lumea asta decât ipocrizia celor puternici.”
Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Infernul GB

Septembrie 16, 2017

”- Infernul, doamnă, înseamnă a nu mai iubi. A nu mai iubi sună în urechile dumneavoastră ca ceva obișnuit. A nu iubi înseamnă pentru omul viu a iubi mai puțin sau a iubi altundeva. Și dacă această facultate care ni se pare că nu se poate despărți de ființa noastră, că este însăși ființa noastră – a înțelege este tot un mod de a iubi – ar putea să nu mai existe, totuși? Să nu mai iubești, să nu mai înțelegi și să trăiești totuși, ce miracol!
Eroarea comună tuturor este că atribuie acestor făpturi părăsite ceva din noi, din perpetua noastră mobilitate, pe când ele sunt în afara timpului, în afara mișcării, fixate o dată pentru totdeauna. Vai! Dacă Dumnezeu ne-ar duce de mână spre una dintre aceste dureroase făpturi, și care să fi fost odinioară prietenul nostru cel mai scump, cum i-am vorbi noi? Desigur, dacă un om viu, un semen al nostru, fie și cel din urmă dintre oameni, cel mai ticălos dintre ticăloși, ar fi aruncat în flăcările mistuitoare, aș vrea să-i împărtășesc soarta, m-aș duce să i-l smulg călăului. Să-i împărtășesc soarta!… Nenorocirea, nenorocirea de neconceput a acestor oameni e că nu mai au nimic de împărtășit!”
Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Echilibru GB

Septembrie 9, 2017

”Un om cu bun simț dacă atinge uneori din întâmplare, cu vârful degetelor, niște clape de pian, poate oare să se socotească îndreptățit a privi muzica de sus? Și dacă o simfonie a lui Beethoven sau o fugă de Bach îl lasă rece, dacă trebuie să se mulțumească să observe pe obrazul altora reflectarea unor înalte delicii inaccesibile, se va acuza oare numai pe el însuși?”
Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Pojghița superficială GB

Septembrie 9, 2017

”Am reflectat mult, în ultimele zile, la păcat. Definindu-l drept o încălcare a legii divine, mi se pare că riscăm să ne facem o idee prea sumară despre păcat. Oamenii spun atâtea prostii în privința asta. Și, ca întotdeauna, nu-și dau osteneala să gândească. Iată, de pildă, medicii discută de secole și secole despre boală. Dacă s-ar fi mulțumit s-o definească drept o încălcare a regulilor deplinei sănătăți, ar fi căzut de multă vreme de acord. Dar ei o studiază la bolnav, cu intenția de a-l însănătoși. E tocmai ceea ce dorim să facem și noi, ăștialalți. Așa că glumele care se fac în privința păcatului, ironiile, zâmbetele nu ne prea impresionează.
Firește, nimeni nu vrea să vadă în păcat ceva mai mult decât o greșeală. Dar greșeala, la urma urmei, nu-i decât un simptom. Și simptomele cele mai impresionante pentru profani nu sunt totdeauna cele mai tulburătoare, cele mai grave.
Cred, sunt sigur chiar, că mulți nu-și pun niciodată în joc ființa lor, sinceritatea lor profundă. Ei trăiesc la suprafața lor înșiși, și solul uman este atât de bogat că această subțire pojghiță superficială ajunge pentru o recoltă slabă, care să le dea iluzia unui adevărat destin.
Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Mediocri GB

Septembrie 9, 2017
  • Reține ce-am să-ți spun: Tot răul venea poate de acolo că-i ura pe cei mediocri. ‘Îi urăști pe mediocri’, îi spuneam eu. El nu mă contrazicea, căci era un om sincer, după cum ți-am spus. Ar trebui să fim atenți, vezi tu! Mediocrul este o capcană a demonului. Mediocritatea e prea complicată pentru noi, Dumnezeu se ocupă de ea. Până atunci cel mediocru ar trebui să-și găsească un adăpost în umbra noastră, sub aripile noastre. […] ‘Dacă l-ai căuta într-adevăr pe Domnul nostru, l-ai găsi’, îi mai spuneam eu. El îmi răspundea: ‘Îl caut pe bunul Dumnezeu unde am cea mai mare șansă să-l găsesc, printre săraci’. Tranc! Numai că săracii lui erau toți niște indivizi în genul lui. În fond niște revoltați, niște domni. I-am pus într-o zi întrebarea: ‘Și dacă Isus Cristos te-ar aștepta tocmai sub înfățișarea unuia din acești omuleți pe care îi disprețuiești? Căci, să-mi fie cu iertăciune, Domnul ia asupră-și și sfințește toate mizeriile noastre! Cutare laș nu-i decât un nenorocit zdrobit sub imensul aparat social ca un șobolan sub o grindă; cutare avar, un anxios convins de neputința sa și devorat de frica de a duce lipsă. Cutare pare nemilos fiindcă suferă de un fel de fobie a săracilor – întâlnești asemenea specimene – teroare tot atât de inexplicabilă ca și aceea pe care o inspiră unor oameni nervoși păianjenii sau șoarecii. Îl cauți pe Domnul nostru printre specimene de felul acestora?, l-am întrebat eu. Și dacă nu-l cauți acolo, de ce te plângi? L-ai scăpat…’ Și poate l-a scăpat, într-adevăr.

Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Perspectivă GB

Septembrie 9, 2017

‘Totdeauna m-am gândit, în sinea mea, că studiul societăților omenești, dacă am ști să le privim în chip supranatural, ne-ar da cheia multor mistere.’

Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

h1

Eliade – Jung

Aprilie 25, 2017

Întâlnirile dintre Eliade și Jung redate în Jurnalele I și II ale lui Mircea Eliade. Îmi par interesante și pentru că îi apreciez pe amândoi, și pentru că întâlnirile lor au ceva revelatoriu în ele.

Confruntate cu fragmente din cartea lui Jung, Amintiri, vise, reflecții, găsesc idei identice, comportamente similare, unitare..

h1

Un sfârșit al modernității

Februarie 9, 2017

”Pretutindeni se constituie moduri de a exista care derivă numai din empiric. De aici se ridică însă întrebarea dacă o viață astfel construită este posibilă pe termen lung. Are ea oare conținutul de idei de care are nevoie pentru a putea rămâne o viață de om? Mai mult, poate ea oare să împlinească fie și numai scopurile care sunt totdeauna de împlinit?

Oare rânduielile nu-și pierd puterea dacă sunt luate numai în existența lor empirică? Statul are nevoie, de pildă, de jurământ. Este forma cea mai îndatoritoare în care omul face o declarație sau se obligă la o faptă. Asta se întâmplă când cel ce jură își raportează declarația în mod expres și solemn la Dumnezeu. Dacă însă – și spre asta merge totuși tendința modernă – jurământul nu mai conține această raportare la Dumnezeu? Atunci el este numai declarația celui ce jură că ia la cunoștință faptul că va fi pedepsit cu închisoarea dacă nu spune adevărul – o formulă care nu mai are decât puțin sens și, desigur, nici un efect.

Orice lucru existent este mai mult decât el însuși. Orice întâmplare înseamnă mai mult decât arida ei împlinire. Totul este legat de ceva care se află deasupra sa sau în spatele său. Abia plecând de acolo devine ceva deplin. Dacă asta dispare, atunci lucrurile și rânduielile se golesc de sens. Ele își pierd puterea de a semnifica, nu mai conving. Legea statului este mai mult decât o simplă urzeală de reguli ale comportamentului încuviințat public; în spatele lui stă ceva impalpabil care, dacă legea este încălcată, iese în relief în conștiință.
[…]
Simpla lume lumească nu există; în măsura în care unei voințe încăpățânate îi reușește să fabrice așa ceva, lucrul nu funcționează. Este un artefact fără putere de a semnifica. Rațiunea vieții, care zace dedesubtul rațiunii raționaliste, nu este convinsă de el. Inima nu mai are sentimentul că o asemenea lume ”merită”.

Fără elementul religios, viața devine ca un motor care nu mai are benzină. El se gripează. În fiece clipă arde ceva. Peste to se blochează părți care ar trebui să pătrundă exact una în alta. Centrul și legătura se pierd. Existența se dezorganizează – și atunci intervine acel scurt-circuit care de treizeci de ani încoace are loc în tot mai mare măsură:se exercită puterea. Prin ea, neajutorarea caută o ieșire. Dacă oamenii nu se mai simt legați dinlăuntru, ei sunt organizați din afară; iar astfel organizarea lucrează, statul își ascunde constrângerea îndărătul ei. Dar oare se poate trăi prin constrângere pe termen lung?”
Romano Guardini, Sfârșitul modernității

h1

Fariseul

Iulie 17, 2016

”A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți.”

Luca 18:9

Și mă opresc aici, rămâne doar fraza asta spre meditație; cred că ne e suficient. Mai departe ar urma pilda cu vameșul și fariseul. Dar de atâtea ori ni se întâmplă că, citind-o, să auzim în urechi mai puternic personajele din pildă și să nu reușim niciodată să ne identificăm cu fariseul: a, da, așa erau fariseii, da, clar; eu nu sunt fariseu, eu nu mă rog așa, nici vorbă; eu mă rog ca vameșul, ăla-s eu. Și reducem învățătura la atât, nu ne mai ridicăm problema că s-ar putea – măcar ”s-ar putea” – să fi disprețuit și noi pe altul (cândva), să ne fi considerat și noi (poate nu neprihăniți, dar) mai buni decât altul. Poate așa puțin măcar? Uneori măcar? Nu, niciodată?

Mie mi se pare că și atunci când ne enervăm pe altcineva pentru că a procedat în felul x, nu y, ne enervăm de fapt din cauză că avem impresia că noi nu am fi făcut așa ceva niciodată, că am fi sau suntem mai buni decât el.

h1

Jung. o autoanaliză

Iulie 12, 2016

Tot din Jung – Amintiri, vise, reflecții. Am început să citesc Jung la recomandarea unui prieten care îmi spunea că aici voi găsi detalii despre animusul femeii și anima bărbatului, asta după o scurtă pomenire cu privire la ce înseamnă. Și, începând să citesc, am văzut că sunt atâtea pasaje interesante din viața acestui om, că merită ”difuzate” pentru că ele nu vin doar ca frânturi de viață, ci vin cu bagajul interior, cu ”explicația” gesturilor exterioare, explicație care ne arată ce e în sufletul lui. Cred că nu poți iubi un om decât dacă te lasă (sau reușești tu) să-i vezi interiorul. Exteriorul e ca un tablou. Poate fi frumos sau urât sau șters la nivelul suprafeței. Poate fi îmbunătățit cu straturi deasupra. Dar interiorul e o altă treabă, cunoscându-i interiorul înțelegi de ce exteriorul este așa cum este și nu altfel. Dacă am avea resursele necesare, timpul (inuman de mult) și interesul să cunoaștem în felul acesta fiecare om de pe pământ, nu i-am mai putea condamna pentru prostiile pe care le fac. Nici pe ei, nici pe noi dacă am reuși să ne cunoaștem în felul acesta. Și cât de mult ne-ar folosi să ne vedem pe noi radiografiați astfel și să ne înțelegem. În pasajul care urmează, Jung este copil (povestit la o vârstă de peste 60 de ani, când avea deja o altă perspectivă asupra trecutului):

”Tot ce mi se reproșa mă supăra, însă în sinea mea nu puteam contesta învinuirile care mi se aduceau. Știam atât de puțin despre mine, iar puținul acela era așa de contradictoriu, încât nu puteam respinge, cu mâna pe conștiință, nici o acuzație. Aveam de fapt întotdeauna conștiința încărcată, fiind conștient atât de vina mea reală cât și de cea potențială. Motiv pentru care eram deosebit de sensibil la reproșuri: ele nimereau toate drept la țintă, atingând, mai mult sau mai puțin, un punct vulnerabil. Chiar dacă în realitate nu făcusem un lucru, s-ar fi putut foarte bine să-l fi făcut. Uneori îmi ticluiam notițe cu alibiuri pentru cazul că aș fi fost acuzat. Mă simțeam de-a dreptul ușurat, atunci când făceam într-adevăr ceva rău; măcar știam de ce să am mustrări de conștiință.”

h1

Un caz de convertire involuntară

Iulie 11, 2016

Tocmai am dat peste un pasaj din Jung – Amintiri, vise, reflecții și cred că merită să-l vadă și alții. Sunt multe, s-ar putea să mai postez și altele. Câte memorabile…

**

Nu încerc niciodată să convertesc un bolnav la ceva și nu exercit asupra lui nici un fel de presiuni. Ceea ce mă interesează înainte de toate este ca pacientul să ajungă să aibă propria sa concepție. Un păgîn devine la mine un păgîn, un creștin un creștin, iar un evreu un evreu dacă asta corespunde destinului său.

Îmi amintesc bine de cazul unei evreice care-și pierduse credința. Totul începu cu un vis de-al meu, în care o fată tînără, pe care n-o cunoșteam, veni la mine în calitate de pacientp. Îmi înfățișă cazul ei și, în timp ce povestea, mă gîndeam: ”N-o înțeleg deloc. Nu pricep despre ce e vorba!”. Dar deodată îmi trecu prin minte că ar fi putut avea un complex patern neobișnuit. Acesta fu visul.

A doua zi, în agenda mea era trecut: consultație, ora patru. Apăru o fată tînără. O evreică, fiica unui bancher bogat, nostimă, elegantă și foarte inteligentă. Făcuse deja o analiză, dar medicul suferise un transfer asupra ei și o imploră în cele din urmă să nu mai vină la el, de teamă ca ea să nu-i distrugă căsnicia.

Fata avea de ani de zile o serioasă nevroză anxioasă, care bineînțeles că se agravă în urma acestei experiențe. Am început cu anamneza, fără a descoperi însă ceva deosebit. Era o evreică occidentală adaptată, iluminată până în măduva oaselor. Mai întâi, nu i-am putut înțelege cazul. Brusc, mi-a trecut prin gând visul și am reflectat: ”Doamne Dumnezeule, e fata aceea din vis!”. Cum n-am putut depista la ea nici urmă de complex patern, am întrebat-o, așa cum obișnuiesc să procedez în astfel de cazuri, despre bunicul ei. Am văzut cum a închis ochii preț de o clipă și am știut pe loc: aici e buba! Am rugat-o deci să-mi povestească despre bunicul ei și am aflat că fusese rabin și aparținuse unei secte evreiești.

– Vă referiți la hasidici? am întrebat-o.
Mi-a răspuns că da. Am întrebat-o mai departe:
– Dacă a fost rabin, o fi fost poate chiar țadic?
Ea:
– Da, se spune că ar fi fost un fel de sfânt și că ar fi avut darul previziunii. Dar toate astea sunt prostii! Doar nu există așa ceva!
Încheiasem astfel anamneza și înțelesesem povestea nevrozei ei, pe care i-am și explicat-o:
– Acum o să vă spun ceva ce s-ar putea să nu fiți îns tare să acceptați: Bunicul dumneavoastră a fost un țadic. Tatăl dumneavoastră a renegat credința iudaică. A trădat secretul și l-a uitat pe Dumnezeu. Iar dumnevoastră aveți această nevroză pentru că suferiți de frica de Dumnezeu!
Asta o lovi ca un trăsnet!

În noaptea următoare am avut din nou un vis: în casa mea se dădea o recepție, și iată, fata era și ea prezentă. Se îndreptă spre mine și mă întrebă: ”N-aveți o umbrelă? Plouă atât de tare.”. Am găsit într-adevăr o umbrelă, am tot moșmondit cu degetele ca s-o deschid și am vrut să i-o dau. Dar ce s-a întâmplat atunci? În loc să i-o întind pur și simplu, i-am înmânat-o ca unei zeități, stând în genunchi în fața ei!

I-am povestit acest vis, și în opt zile nevroza ei a dispărut. Visul mi-a arătat că nu era exclusiv o perspană superficială, ci că sub această suprafață zăcea o sfântă. Dar n-avea nici un fel de reprezentări mitologice și de aceea esențialul în ea nu izbutea să se exprime. Toate intențiile ei se orientau în direcția flirtului, a toaletelor și a sexualității pentru că altceva nu știa. Cunoștea doar intelectul și trăia o viață lipsită de sens. În realitate era un copil al Domnului care ar fi trebuit să împlinească voința Sa taincă. A trebuit să trezesc în ea idei mitologice și religioase, căci făcea parte din categoria acelor oameni de la care se cere activitate spirituală. Astfel, viața ei căpătă sens – și nici urmă de nevroză!

[..]
Am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieții. Ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau. Asemenea oameni sunt încleștați de obicei într-o prea mare îngustime spirituală. Viața lor n-are destul conținut, n-are sens. Dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le încetează și nevroza. De aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la bun început cea mai mare însemnătate.

h1

Seara memorială Ferenc Visky

Mai 28, 2015

 

PS: preluat de pe romaniaevanghelica.wordpress.com

h1

zeflemea „permisă”

Aprilie 13, 2015

‘Disting mai multe specii de râs uman, după cum urmează: există bucuria, distracția, gluma propriu-zisă şi zeflemeaua. Pe prima ai s-o vezi reunind prieteni şi îndrăgostiți în ajunul unei sărbători.

[…]

Dar zeflemeaua le bate pe toate. In primul rand, e foarte economica. Numai un om destept poate face o gluma adevarata pe seama virtutii sau a orice altceva; in schimb orice nesarat poate fi instruit sa vorbeasca ca si cum virtutea ar fi de ras. Printre zeflemitori, e intotdeauna de la sine inteles ca totul e de luat in gluma. […] Sustinut, obiceiul zeflemelei are capacitatea de a imbraca individul in cea mai eficace armura impotriva Dusmanului pe care mi-a fost dat s-o vad, si aici chiar nu avem a ne teme de pericolele inerente celorlalte surse ale rasului. E la polul opus fata de bucurie: in loc sa ascuta intelectul, il usuca; si nu starneste nici un fel de afectiune intre cei care-l practica.

Cu afectiune, unchiul tau
Sfredelin’

C S Lewis – Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar (pag. 60, 63, 64)

h1

Mihail Sebastian comemorat la TVR

Februarie 15, 2015

De Ziua Comemorării victimelor Holocaustului, a fost difuzată pe TVR (2, inițial) și o emisiune despre Mihail Sebastian. Aici este înregistrarea pentru cei cărora le-ar face plăcere să afle mai multe despre suferințele și totodată farmecul lui.

Ce a fost nou pentru mine: fotografiile pe care nu le mai văzusem, interviurile luate foștilor lui elevi de pe vremea când predase la Liceul Evreiesc, existența corespondenței cu Nadia.

http://www.tvrplus.ro/editie-ziua-internationala-a-holocaustului-304790

h1

Silinta

Noiembrie 21, 2014

„Toata ziua nu aud nimic altceva de at ca sunt o pustoaica insuportabila si, cu toate ca rad si ma prefac ca nu-mi pasa catusi de putin, se poate sa-mi pese totuzi de vreme ce as vrea sa-l rog pe Dumnezeu sa-mi dea o alta fire, care sa nu mai starneasca ostilitatea tuturor oamenilor.

Dar nu se poate, asa sunt facuta eu de la natura si nu sunt rea, simt asta. Ei nu-si inchipuie nici pe departe cata silinta imi dau eu ca sa le fac tuturor pe plac. Cand sunt sus, incerc sa rad, pentru ca nu vreau sa le arat ce necazuri am.”

(Jurnalul Annei Frank, pg. 101)

h1

micul artist

Februarie 13, 2014

«Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: ”Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face el colecție de fluturi?”. Ci întreabă: Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme cântărește? Cât câștigă tatăl lui?”. Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneți oamenilor mari: ”Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu mușcate la ferestre și cu porumbel pe acoperiș”…, ei nu sunt în stare să-și închipuie cum arată o asemenea casă.»

(Antoine de Saint-ExuperyMicul prinț)

**

«Cred că aş face totul la fel, pentru că structura mea de mare naivitate, care de multe ori a fost lovită pe nedrept, nu se poate schimba. E firea mea.

Nu mă văd prudent. Nu mă văd calculând meschin. Am fost întotdeauna un om echilibrat şi tot pe drumul ăsta aş merge.»

(Dan Puric)

h1

istoria redusă la inimă

Ianuarie 27, 2014

Dacă e azi ziua de azi, atunci merită să citească și alții un poem pe care l-am cules cândva în timpul studenției pentru că n-am putut trece pe lângă el; nu-mi amintesc unde l-am citit, pe atunci nu era internet la noi și mă foloseam din plin de caiete ca să le ”fotografiez”. Caietele țin și după ce toate cd-urile dau erori de vechime.

Și uneori îmi aminteam de poemul ăsta, de cât de sfredelitor mi s-a părut și atunci, și ori de câte ori îl reciteam. E scris de Solo Juster, din volumul ”Lacrimă interioară”. E poet de limbă română din Israel, supraviețuitor din lagărele de muncă obligatorie.

Restul veți înțelege.

Cai verzi

când am fost ars
de șase milioane de ori
când urletul meu
era
cu fumul rotocoale
când lumea și-a ieșit din minți
codrii n-au vuit
nici Dunărea
nu s-a-nturnat din cale

nu-ți vine să crezi
cum lumea se minte
șase milioane de crime să uite
visând cai verzi

nu
nu-ți vine să crezi

h1

vagabondări

August 26, 2013

Am primit Evanghelia vagabonzilor și cred că ar trebui s-o citească mai mulți.

p. 14: Deși rostesc multe vorbe goale despre Evanghelia harului, mulți creștini trăiesc ca și cum numai disciplina personală și negarea de sine ne-ar putea transforma în ființe perfecte. Accentul cade pe ceea ce fac eu, mai degrabă decât pe ceea ce face Dumnezeu.

p.15. Ne descoperim incapacitatea de a adăuga chiar și un centimetru la statura noastră spirituală. De acolo începe lunga iarnă a vrajbei noastre, care în cele din urmă degenerează în posomorâre, în pesimism și într-o formă subtilă de disperare – subtilă întrucât trece neobservată, nerecunoscută și, prin urmare, nesupusă interogației. Disimulată în plictiseală și corvoadă. […] Viața devine searbădă și lipsită de bucurie.

[…] Dându-ne peste cap pentru a-l impresiona  pe Dumnezeu, chinuindu-ne să câștigăm buline roșii, căznindu-ne să devenim mai buni, dar ascunzându-ne, pe de altă parte, meschinăria și sentimentul permanent de vinovăție, nu facem decât să-i provocăm dezgust lui Dumnezeu și să tăgăduim în mod flagrant Evanghelia harului.

p.16. La fel ca mulți alți creștini din zilele noastre, și Luther s-a chinuit noaptea cu această întrebare fundamentală: cum am putea noi spune că Evanghelia lui Hristos e ”vestea bună”, dacă Dumnezeu este un judecător drept care răsplătește binele și pedepsește răul? Era oare necesar ca Isus să vină și să ne transmită acest mesaj înfiorător? Cum ar putea revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos să fie numită pe drept cuvânt ”veste” de vreme ce Vechiul Testament abordează aceeași temă și cum, pe de altă parte, ar putea fi numită ”bună”, în contextul amenințării pedepsei care atârnă ca un nor negru asupra istoriei?

***

A avea bucurie în suflet nu e un păcat. Dimpotrivă!

galateni

galateni

h1

Călătorie plăcută în lumea hârtiei!

Iunie 28, 2013

He did it! Rubenule, mă bucur pentru inimă în dinți, pentru inimă așezată pe hârtie, pentru hârtia mai eternă decât cuvintele rostite! Îți doresc cuvinte într-o veșnică și frumoasă schimbare spre tot mai Bine sub lumina Cuvântului și oameni în jurul acestor cuvinte!

Popor, este lansare, mergeți!

1015461_10151993034393272_1898373265_o

h1

Sfârșitul Occidentului, întrebarea lui Lucian Boia

Iunie 11, 2013

978-973-50-4010-9În studiile mele, am avut de făcut o recenzie asupra unei cărți; eu m-am ales cu o carte nou-nouță, ieșită de la tipar anul acesta în luna mai, așa că nu am avut bibliografie. Lucian Boia – Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine. Cam asta a ieșit.

Este o carte a istoriei cât de cât precise și a unor variante de viitor cu finaluri deschise, precum romanele postmoderne în care nici autorul-narator nu se poate hotărî sau nu cunoaște alegerile din viitor ale propriilor sale personaje. Nu e cazul unei analogii exacte, căci Lucian Boia nu are drept de decizie, însă pe alocuri lasă a se întrezări faptul că poate distinge între versiunile de viitor: „Cele trei Europe de mâine se înscriu perfect în regulile descifrării viitorului. Viitorul real va fi într-un fel sau altul, însă evident într-un singur fel.”

Sfârșitul occidentului? nu anunță decât în titlu un traseu clar al istoriei. Concluzia cu care sfârșește e aceeași cu care cititorul începe lectura de la bun început. Ceea ce oferă cartea este o analiză lucidă asupra evenimentelor trecute, singurele care pot fi cât de cât investigate și înțelese; prezentul ne este în mare măsură neclar din cauza veșnicei lui conturări și apropierii prea mari pentru a permite o vedere de ansamblu; iar viitorul este pe de-a-ntregul necunoscut și așa îi stă bine să fie, căci ar mai fi cineva să-l trăiască dacă l-ar cunoaște?

Sunt identificate de la începutul cărții două fenomene care schimbă viața radical: accelerarea istoriei și egalizarea lumii. Progresul tehnologic din ultimul veac ne-a făcut să avansăm de la înconjurul lumii în trei ani pe vremea lui Magelan la 2 zile sau chiar la lipsa necesității călătoriei datorită sau din cauza (în funcție de preferințe) prezenței internetului prin căile căruia se poate rezolva orice întâlnire video, audio, scrisoare formală sau informală.

Ceea ce autorul identifică drept cvasicertitudine în Cum merge istoria e că nimic nu va fi la fel în viitor. Restul, adică ce-ul și cum-ul rămâne Read the rest of this entry ?

h1

Citiți, ai?

Mai 30, 2013

Am deschis o nouă pagină pe blog, vă aștept să vă dați cu cititu în stambă,  mă interesează bogățiile pe care le descoperiți. Nu vă forțați să veniți din prima cu liste întregi. Un titlu? Perfect. Scrie-mi unul și spune-mi de ce. Așa cum vine pe fus. Mâine îți amintești altul? Nimic mai potrivit: dă-l pârtie.

Asta-i pagina.

Mulțam faină, dară.

 

h1

o deznădejde revigorantă

Mai 27, 2013

Noi românii avem termenul, cuvîntul „smerenie” din slavonă. „Mera” înseamnă măsură, iar „smeriţi” înseamnă a aduce în măsură. „A te smeri” înseamnă a-ţi veni în măsură, a reveni, a deveni ceea ce eşti tu. Cu alte cuvinte, a fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura, a fi realist.

Şi care este măsura noastră? Măsura noastră este moartea. După călcarea poruncii lui Dumnezeu,după ce ne-am despărţit de Dumnezeu, ne-am îmbrăcat în blestemul despre care i-a vorbit Dumnezeu lui Adam înainte de a păcătui. „Nu mînca de aici, pentru că de vei face asta de moarte vei muri”. Aşa că noi toţi astăzi suntem muritori şi iată adevărul despre noi, măsura noastră este moartea. Dacă n-ar fi venit Dumnezeu, dacă n-ar fi venit Hristos Mîntuitorul la noi ca să ne scoată din moarte, morţi am fi rămas în veac. A cunoaşte adevărul despre noi este a conştientiza acest lucru. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem. Cel care cunoaşte cine este el – iar el este moarte, muritor – îşi dă seama că are nevoie de un Mîntuitor. Cunoaşte că el însuşi nu este în stare să iasă din moarte, să iasă din suferinţă, să iasă din durere, să iasă din singurătate, stări pe care toţi le trăim, chiar şi cei care ne provoacă la libertate prin afişele lor, dar nu ni le putem rezolva. Nu ni le putem rezolva prin libertatea pe care ne-o propun.

Ce înseamnă a fi liber? Înseamnă a putea fi tu însuţi oriunde şi oricînd, înseamnă a putea fi tu însuţi indiferent de ceea ce este în jurul tău, de factorii din afară. Nimic din afară nu-ţi poate strîmtora libertatea ta. Atunci cînd libertatea ta depinde de nişte lucruri exterioare, cum poţi oare să te numeşti liber? Da, noi spunem, tinere din liceu, sunt liber şi vreau să mă duc la mare. A fi liber înseamnă a-mi putea împlini dorinţa asta. Dacă nu ia tatăl tău salariul, tu nu te poţi duce la mare. Înţelegeţi? Am zis o pildă pe care o putem urmări. E banală, dar cam prin asta înţelegem libertatea noastră. Sunt liber dacă pot să fac cutare sau cutare lucru. Dar sunt o mulțime de factori exteriori care nu depind de tine și care, dacă nu se vor îndeplini și tu nu-ți poți trăi libertatea ta, înseamnă că tu nu ești liber.

(Savatie Baștovoi – Puterea duhovnicească a deznădejdii, p. 7-8)

h1

Aut ăv cotidian

Martie 22, 2013

Fiind arestată timp de câteva ore într-un anume loc fără preocupare solicitantă, căutai ceva de frunzărit pe rafturi și credeți? Am găsit! Ceva romanel polițist, scris de un român. Decât Pagini aurii, mult preferabil. Filiera grecească. Un titlu cam interesant pentru un roman, dar ce contează, dă-i drumul. După o pagină și ceva, îmi spun:  Hmm, puteau mai bine cu traducerea asta. Dau să văd traducătorul; uitasem ce citesc. Mă luminez într-un final. Ciudat, e prima oară când am sentimentul ăsta cu o carte. Dar ce contează, cred că mi s-au urcat traducerile la cap.

Continuu, îmi pare destul de ușor, cam multe personaje dintr-odată pentru cât pot procesa, dar nu tare enervant, doar puțin cam încărcat. Nu contează din nou, o surprinzătoare senzație de eliberare și relaxare începe să mă cuprindă. Nu tu telefoane, nu tu pop-ups, nu tu you’ve got… , nu tu număr de pagini necesar, nu tu ceas (decât arareori), aș… cât de normal să faci un singur lucru, oricât de banal. Nu știi niciodată ce iepuri relaxanți pot ieși dintr-o pălărie simplă. Ne-am prea obișnuit numai cu chestii greoaie. Să mai tragem o dușcă de aer.

Paranteză: nu e recenzie, mai e mult până acolo, e doar primul episod. Consemnat de data asta.

h1

De dat, de dăruit.

Ianuarie 9, 2013

Ceva de dat mai departe. Întotdeauna mai avem de învățat ce e iubirea desăvârșită și Cine ne-o poate da. Și întotdeauna e bine să ne amintim ce putere are această iubire. Iubirea nu e (doar) dulce, ea e atotcuceritoare.

Laurențiu scrie despre iubire vs frică.

h1

Nu doar de Crăciun

Decembrie 26, 2012

1972, 24 decembrie (Jurnal vol. II, M. Eliade):

Mă întreb câți preoți au avut curajul să citeze în predicile lor de Crăciun această frază a lui Angelus Silesius: ”Nu este important că Christos s-a născut în Bethleem, important este ca el să se nască în inima ta.”.

**

Poate ar trebui să citesc Angelus Silesius. Sigur că sună măcar puțin surprinzător ceea ce spune, dar mă gândesc că nu importanța nașterii lui Cristos o dezbătea, de fapt.

h1

vizăltiere

Octombrie 29, 2012

Kierkegaard spunea că e mai ușor să devină creștin cineva care nu e creștin, decât e pentru un creștin să devină creștin. Mă aflu întotdeauna în dezavantaj față de propria mea tradiție. Intimitatea cu ceea ce mi s-a dat nu mă face doar să fiu mai iute, ci mă și moleșește. Îmi lipsește disponibilitatea la veghe a străinului. Ar trebui să mă comport față de tradiția al cărei moștenitor sunt asemeni actorului care a jucat prost o scenă: ar trebui să ies și să intru din nou. (Leon Wieseltier – Împotriva identității, (meditația 25, Editura Polirom, 1997,  pg. 53)

Într-adevăr, pentru un creștin e mai greu să devină creștin, dar cred că din alt  motiv. Nu tradiția – pentru care a găsit o excelentă analogie cu actoria – e cea care îl  pune pe creștin în dificultate, de vreme ce un creștin nu se diferențiază esențialmente de un necreștin doar prin tradiția la care aderă. Astfel că interpretarea proastă a unei scene nu ar trebui să însemne totul, să fie concluzia supremă, ci să reprezinte doar un semnal cum că el nu și-a înțeles și trăit, de fapt, rolul; nu că jocul lui n-a părut credibil, ci că e doar un joc exterior care nu se suprapune peste un crez și un simțământ. Asta îmi pare a fi imposibilitatea în care se află creștinul despre care vorbește el. Și, atunci, ieșirile și intrările ar trebui și ele să își schimbe măcar puțin esența.

h1

Reblogare nereblogată

Octombrie 24, 2012

De reblogat nu-mi place – că la un moment dat mă trezesc că pierd șirul autorilor articolului reblogat și prefer să nu îmi creez mai multe confuzii decât cele pe care le am deja – dar asta nu înseamnă că nu îmi place să pasez mai departe alte scrieri.

Un prieten scrie asta:
”Write something short. You are competing for attention. Write about a personal experience. It is more interesting how the cute barista from The Beat Cup broke your heart than what they said at church last Sunday about dating.”

Hm?

h1

Respect, dom’le, dar pe cine.

Iunie 25, 2012

Dacă tăt să inflamează tătă blogosfera dă politică – că altă ceva pare să nu mai cunoască – ar fi cazul să ne molipsim. Doar nu vrem să facem notă discordantă dă tăt. Numa olecuță. Așe, dă echilibrare a greutățâlor:

””Vă asigur că atâta timp cât există respect pentru instituţia prezidenţială din partea mea va exista total respect pentru toţi la un loc şi pentru fiecare dintre dumneavoastră, pentru că…” Restul articolului aici. (Cotidianul)

Nu vă simțiți deja mai respectați? Dar are dreptate, instituția prezidențială e cu totul altceva, bag seama că el ne pune să admirăm ideea de măr, mărul lui Platon. Absolut! E ceva de combătut?

h1

Un punct de smerenie

Iunie 5, 2012

Am dat peste un articol interesant, care încearcă o definire a umilinței în termenii Bibliei și o separare între umilință și masochism. Avem și aportul psihologiei; rămâne de văzut cum vă pare.

h1

Theocafé

Iunie 4, 2012

Image

Săptămâna trecută am fost prima dată la întâlnirea Theocafé, întâlnire cu rezonanțe culturale, spirituale, filosofice, literare, la care lumea (câțiva prieteni, de fapt, cu meserii diverse, preoți, pastori, profesori de filosofie, literatură, studenți, oricine și de confesiuni diferite) se adună să își pună întrebări împreună și să încerce răspunsuri pe teme diverse; pe fundal de cafea, ceai. S-a discutat despre Miorița și ce este ea pentru spiritul românesc etc. M-am simțit bine între ei datorită apropierii care răzbătea din polemicile și glumele lor; printre cei care vin: Ionuț-Mihai și Delia Popescu, Alexandru Buzalic, Ioan F. Pop, Mihai Maci and soția, Dana Sala etc.

De acum au și un blog:

http://theocafe.wordpress.com/

Ce spun ei:

**

Intenţia TheoCafé este să favorizeze întâlnirea oamenilor interesaţi  de probleme spirituale (aspecte ale practicii religioase, probleme teologice, probleme ale lumii în care trăim, sensul vieţii noastre etc.), dornici să le discute în atmosfera relaxată şi civilizată a cafenelei,  considerată aici ca loc (fizic sau virtual) al convivialităţii.

Convorbirile teologice sub forma TheoCafé sunt organizate de Departamentul Oradea al FTGC a UBB şi sunt deschise tuturor celor interesaţi, oricare dintre participanţi poate să invite pe cineva şi poate să propună o temă de discuţie, însă planificarea revine organizatorilor.

Întâlnirile sunt de trei tipuri:

1.discuţii libere (propunătorul temei face o scurtă prezentare, apoi discuţiile continuă liber);

2.discuţii ghidate (cel puţin doi participanţi propun o temă de dezbatere, propunătorii au pregătit şi o anumită succesiune a ideilor prezentate, ceilalţi invitaţi pot interveni oricând, dar numai respectând tema şi desfăşurarea propusă);

3.conferinţe (unul dintre participanţi îşi alege o temă pe care o prezintă sub forma unei prelegeri de 15 – 30 min., ceilalţi participanţi pot pune întrebări la sfârştiul prelegerii).

(Ionuț-Mihai Popescu)

**

Sunteți invitați atât pe blog, unde puteți afla celelalte teme de discuție/întâlniri (trecute și viitoare) și implica în dialog, întreba/răspunde/dezbate, cât și la întâlnirile ca atare, la o cafea de vorbă.

h1

Reloaded

Aprilie 22, 2012

Cred că Eliade era acela (da, iar el! ce să-i faci?) care scria undeva – trebuie să fie Memorii, dar n-am reușit să găsesc, poate mă înșel – că, pe când era școler și povestea cu o fată despre lecturi în limbi străine, fata îl întrebase de câte ori citește o frază a nu știu cărui scriitor (vezi ce păcat că nici măcar nu reușesc să-mi amintesc care scriitor? Schimbă sensul cu totul), iar Mircea, vrând să demonstreze că știe limbă, că e priceput, răspunde repede:

– O singură dată!

La care fata îi răspunde dezamăgită că precis nu-l savurează, că nu-l poți citi o singură dată și să nu simți nevoia să revii, să zăbovești. (Dacă știe careva pasajul acesta, pleaaaaaase!)

Acum, vorba vine, tocmai lui Mircea îi spunea astea care avea interdicție să-și obosească ochii cu lecturile și care spunea că dioptriile îi creșteau mai repede decât avea el timp să și le schimbe. Precis nu stăteau lucrurile chiar așa, dar, deh, impresionarea asta! Oricum, revenitul e un eveniment care mi se întâmplă. Din două motive mari, de obicei (dacă voi aveți și altele, nu vă sfiiți, acesta e un schimb plăcut de experiențe): fie să savurez din nou scrierea cuiva, fie să înțeleg mai bine; și, de regulă, înțeleg mai bine, distanța (temporală și emoțională) față de un moment ajută la clarificare și la vederea de ansamblu atunci când revii. Mai mult, lectura ne-fragmentată, mai compactă, care vine ulterior, leagă lucrurile într-un mod surprinzător. M-am întrebat de ce avem tendința de a reveni când am înțeles din prima sau din a doua. Ceva trebuie retrăit, resimțit. Nu știu cum îs alții, dar eu îs la fel ca ei (cel puțin așa îmi închipui): mi s-a întâmplat și azi să recitesc un poem (unul frumos, dar pentru că frumosul e atât de relativ, nu spun care! Să-și aleagă fiecare ceva în minte.) care m-a sensibilizat la prima citire. La fel mi s-au umezit ochii și acum, la fel m-a răscolit. Și cu astfel de scrieri, există un fel de ritual (oare așa îi spune?) pe care prefer să-l păstrez. Nu citesc în orice ambianță (de exemplu în grabă) ceva care m-a fascinat. Se deșiră toată treaba.

Ce vă place să recitiți și ce se întâmplă la recitire? (dintr-un motiv sau celălalt)

h1

40-Love

Martie 3, 2012

Vă vâr sub ochi un poem citit în facultate care mi-a rămas lipit de minte și de suflet peste ani. L-am popularizat și în alte grupuri, am căutat să-mi amintesc dacă nu l-am publicat deja aici, am și căutat pe bune prin blog. Se pare că nu. (Pentru mine) Merită să vi-l arăt, pentru că invită la descifrat și pentru a vedea cum îl înțelegeți, ce observați în el, dacă (nu) vă place și de ce. Sau spuneți despre el ceea ce vi se pare că merită spus.

 

Image

Roger McGough - 40-Love

h1

Un punct comun

Ianuarie 15, 2012

”… mi-am spus că e probabil ceva în destinul meu care mă împinge să jignesc, fără să vreau, tocmai oamenii pe care îi admir și-i iubesc mai mult.” (Mircea Eliade – Memorii)

Nu e vorba de vreun destin singular, cred că toți suntem în oala sfârâitoare a pașilor care se grăbesc spre rănire, cu vrere sau fără. Toți suntem damnați să producem suferință sau să o suportăm; oricât fugim de ea, oricât ne-am proteja, ne urmărește ca o pedeapsă a mărului din Grădină. Suntem damnați să vedem în apropiații noștri durerea pe care am apăsat-o chiar noi, s-o simțim, să n-o putem îndura, să ne răstim la Timp și apoi, văzând că e inutil, la noi înșine.

Și, dacă măcar un colț al inimii ne este frânt de efectul pe care l-am creat, dacă seninul nostru se sparge măcar pe o infime de suprafață, poate că nu e totul piedut. Dacă ne mai întoarcem capul după ce am tropăit în baltă pentru a vedea pe cine am împroșcat cu apă murdară și ne chircim măcar puțin sub durerea regretului, nu e chiar totul pierdut.

Abia de aici încolo putem începe să ne căim cu adevărat.

h1

(Re)Ferire vizuală

Septembrie 3, 2011

„Cei care Îl pictează pe Hristos îi reprezintă sau nu divinitatea în icoană: dacă da, înseamnă că Îi violează natura esenţială şi anume că e mai presus de descriere şi circumscriere; dacă nu, atunci despart cele două firi ale lui Hristos şi implicit persoana sa unică. În ambele cazuri, ei se fac vinovaţi de blasfemie şi erezie împotriva persoanei lui Hristos care fusese definită de sinoadele ecumenice, în special cele de la Niceea şi Calcedon sau, după cum afirmă împăratul Constantin al V-lea, probabil cel mai profund teoretician iconoclast, „dacă cineva face o icoană a lui Hristos, … înseamnă că a pătruns cu adevărat în adâncimile dogmei nedespărţite unirii a celor două firi ale lui Hristos”, elaborate de aceste două sinoade.” (Nicephorus – Împotriva iconoclaştilor, citat în Jaroslav Pelikan – Isus de-a lungul secolelor)

h1

The road to grad – Darul lui Humboldt

August 19, 2011

“La fel se întâmplase în primăvara trecută, când mă aflam cu Renata în tren spre Chartres şi ea îmi atrăsese atenţia asupra peisajului: „Uite ce frumos e aici!”. Am privit şi, da, într-adevăr era frumos. Dar o singură privire mi-a fost de-ajuns. În felul ăsta economiseşti o grămadă de timp. Întrebarea este însă ce-ai de gând să faci cu minutele câştigate prin asemenea economii.”

Charles Citrine, personajul principal al romanului Darul lui Humboldt (1975, premiată cu Pulitzer în 1976) şi – după mulţi – imaginea autorului însuşi, e o fiinţă care fascinează. Nu de la prima vedere, ci în timp. Fascinează prin îmbinarea de inteligenţă şi sensibilitate, bunătate a sufletului. Este o provocare, deşi nu dă semne că ar fi creştin.

Din anumite puncte de vedere (pragmatice, bunăoară, aşa cum era America anilor 30 şi mai încolo), ar putea fi caracterizat ca excesiv de credul, un naiv în toată regula, deşi om în toată firea, când ar trebui să aibă parte de stabilitate financiară, familială; un om care ştie multe despre nimic, după cum spunea chiar el: „Ştiam tot ce se cuvenea să ştiu şi nimic din ce-ar fi trebuit într-adevăr să ştiu.”

Scriitor, îl are ca mentor pe Fleischer von Humboldt, un poet de succes în cădere, cu viaţă dezordonată şi reacţii imprevizibile. Când Citrine devine faimos în urma popularităţii unei piese de teatru, Von Trenck, Humboldt e cuprins de invidie, implicându-l în diverse scandaluri. Romanul începe cu moartea în dizgraţie a lui Humboldt, ceea ce declanşează în Citrine un lung şir de meditaţii pe tot parcursul romanului. Humboldt fusese cel care la un moment dat în trecut îi propusese lui Citrine să devină fraţi, schimbând între ei nişte cecuri în alb în semn de încredere acordată. Tot Humboldt urma să fie cel care va încasa pe acel cec tot câştigul lui Citrine de pe urma piesei Von Trenck.

Însă dispariţia lui Humboldt îl face pe Citrine să îşi amintească momentele importante ale prieteniei lor şi să le preţuiască, în ciuda ultimilor ani dezechilibraţi de nebunie trăiţi de Humboldt. Refuză să-i facă rău în publicaţiile vremii, deşi I se cer informaţii picante despre el. La fel face şi cu ceilalţi prieteni şi cunoscuţi, cu fosta soţie, cu prezenta prietenă; nu le poate refuza favoruri, se dă în măsura în care poate, deşi se ruinează; împrumută sume uriaşe de bani, girează pentru persoane care nu-şi plătesc datoriile. Nu cedează psihic. Cel mai afectat e la despărţirile de iubita sa, Renata, şi în ziua în care e hărţuit de către un wannabe mafiot.

Şi cel mai mult îl preocupă sensul existenţei, legătura dintre conştiinţă şi somn, problema plictisului şi tot felul de subiecte care îi depăşesc pe majoritatea interlocutorilor lui, interlocutori care, însă, îi recunosc inteligenţa.

Şi, ca un fel de returnare a pierderilor suferite şi a întâlnirii în armonie dincolo de moarte, Humboldt îi lasă lui Citrine prin testament schiţa unui scenariu de film pe care să-l scrie şi cu care să aibă parte de câştig. Undeva în nebunia şi agresivitatea lui Humboldt, mai rămăsese prietenia şi dragostea, la care ajungem şi rămânem atât de greu şi la ideea căreia Citrine nu renunţase.

Unul dintre personaje spune despre Citrine la un moment dat: “Ai un caracter foarte bizar, dar există în tine o anumită… nu ştiu cum s-o numesc… o anumită demnitate. Dacă tu-i spui suflet şi eu îi spun psyche, ai probabil raţiunea ta. Tu ai suflet, Charles. Ceea ce-i un lucru uimitor astăzi la un om.”

h1

The road to grad – God-ot

Iulie 28, 2011

Am recitit Aşteptându-l pe Godot (1949), Samuel Beckett, graţie unui examen de grad în învăţământ care se apropie, ştiind mai ales că ceea ce scriu aici mă va angaja mai mult în cercetare. Reacţiile în faţa piesei sunt cam aceleaşi cu cele avute după prima lectură, dar – aş spune – mai nuanţate şi poate mai întemeiate. Din categoria celor care nu au nevoie de temei prea mult sunt şi reacţiile de amuzament pe parcursul primei jumătăţi a comediei şi de plictis pe parcursul celei de-a doua jumătăţi. Cealalată reacţia are de-a face cu personajul Godot şi semnificaţia piesei per ansamblu.

*
VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?
*

Cele două personaje principale, Vladimir şi Estragon, se completează de minune, unii văzându-i chiar ca un cuplu; Vladimir e empaticul, afectivul, prezentul şi bine-orientatul în cadrul evenimentelor ce au loc (evenimente, vorba vine). Estragon e uitucul cu simţ mai terestru, mai practic, cu replici comice, dar mereu pierdut în spaţiu, cu nevoie de ghid, de ajutor. Ajutor pe care i-l oferă Vladimir.

Piesa are doar două acte, dar şi acestea par, în unele momente, prea mult. Cei doi aşteaptă împreună venirea cuiva căruia îi ceruseră ceva, pe care îl rugaseră ceva nedesluşit, uitat sau doar vag amintit. Însă ceea ce îşi amintesc cu certitudine e că aşteptarea după venirea lui e esenţială pentru ei.

Trimiterile la Biblie şi Dumnezeu sunt atât de numeroase, încât cu greu ar putea fi considerate accidentale. se pomeneşte despre cei doi tâlhari de pe cruce, dintre care unul este mântuit; despre Cain şi Abel, cu care sunt comparaţi nişte trecători cu care intră în vorbă în cele două acte; despre comparaţia cu Cristos etc.

*
VLADIMIR: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi…
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt… (Caută contrariul lui mîntuit.) … afurisit.
ESTRAGON: Mîntuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc.
*

Veşnica pornire a lui Estragon de a pleca, de a ieşi din scenă nu e singura repetiţie la care asistăm. O alta este realizarea faptului că nu pot pleca din acel loc unde s-au aşezat să-l aştepte pe Godot din cauză că el trebuie să vină. Nevenirea lui este văzută ba ca un lucru tragic care duce la spânzurătoare, ba ca un lucru neimportant, de îndeplinirea căruia nu depind, de fapt atât de mult cei doi. De fapt, repetiţiile acestea în dialogul lor vin din cauză că Estragon mereu uită locul în care se află, faptul că s-a aflat în acelaşi loc cu o zi înainte, persoanele cu care s-a întâlnit, bocancii pe care i-a avut, salcia lângă care au stat de vorbă. Iar Vladimir, „memoria lui activă”, este cel care i le reaminteşte mereu. Aceste repetiţii de replici nu fac altceva decât să ne inducă ideea – măcar sentimentul – că ceea ce vedem în primul act nu e decât o repetare a actelor anterioare din vieţile lor, care nouă nu ne sunt prezentate, dar care sunt pomenite, sugerate de către personaje. Şi că cel care se schimbă cel mai dramatic e timpul.

În fiecare zi, un băiat vine să îi anunţe că Godot a spus că nu poate veni azi, dar că sigur va veni mâine. Replica băiatului este aceeaşi în fiecare zi. Deşi băiatul este întrebat dacă nu cumva s-a înfiinţat şi cu zi în urmă, răspunsul lui este negativ. Curios este răspunsul lui cu privire la Godot, despre care spune că îl tratează bine. Pe el. Dar pe fratele lui, nu. Posibilă legătură cu tâlharii cei doi sau cu Cain şi Abel. Sau cu ambele „cupluri”. Curios şi oarecum amuzant plus filosofic este răspunsul lui aici:
VLADIMIR: Nu eşti nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi?
BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Şi?
BĂIATUL: Nu ştiu, domnule.
VLADIMIR: Nu ştii dacă eşti nenorocit sau nu?
BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca şi mine.

Aşadar, Godot există, se pare, dar nu se înfiinţează. Aflăm despre el că are barbă. Întrebat dacă Godot Îl reprezintă pe Dumnezeu, Beckett a spus că nu avea cum să-L reprezinte, pentru că scrisese piesa în limba franceză, iar semnificaţia pe care a intenţionat să i-o dea se află chiar în numele lui: provine de la godillot – un termen din slangul francez, însemnând bocanc. Mai târziu, întrebat din nou despre semnificaţia personajului Godot, şi-a mai îndulcit declaraţia, susţinând că, dacă textul transmite aşa ceva, atunci se poate să-l fi transmis fără să fie conştient. La un moment dat, unchiul lui l-a întrebat dacă e creştin, evreu sau ateu. Beckett a răspuns: „Niciuna din cele trei.” Cu altă ocazie, a spus: „Creştinismul este o mitologie cu care sunt foarte familiarizat, aşa că mă folosesc de el în mod natural.”

Adevărul e că scrierile pot trece mai departe chiar de autorul lor uneori. Bocancul Godot ar putea simboliza chiar bocancul lui Estragon pe care şi-l aruncă într-una din zile şi care e schimbat în următoarea zi, iar prin el veşnicul drum înspre aşteptarea cuiva care să vină să rezolve viaţa celor doi, singurul capabil să aducă salvarea lor – nu ştim din ce anume – în timp ce ei trebuie să-şi omoare timpul cumva, cât mai plăcut posibil, forţându-se să spere că va veni, să nu dispere etc. Sau bocancul Godot ar putea simboliza mai mult decât atât. Rămâne de dezbătut. A nu se uita că piesa face parte din teatrul absurd…

%d blogeri au apreciat asta: