Archive for the ‘Lecturăraie’ Category

h1

Eliade – Jung

Aprilie 25, 2017

Întâlnirile dintre Eliade și Jung redate în Jurnalele I și II ale lui Mircea Eliade. Îmi par interesante și pentru că îi apreciez pe amândoi, și pentru că întâlnirile lor au ceva revelatoriu în ele.

Confruntate cu fragmente din cartea lui Jung, Amintiri, vise, reflecții, găsesc idei identice, comportamente similare, unitare..

h1

Un sfârșit al modernității

Februarie 9, 2017

”Pretutindeni se constituie moduri de a exista care derivă numai din empiric. De aici se ridică însă întrebarea dacă o viață astfel construită este posibilă pe termen lung. Are ea oare conținutul de idei de care are nevoie pentru a putea rămâne o viață de om? Mai mult, poate ea oare să împlinească fie și numai scopurile care sunt totdeauna de împlinit?

Oare rânduielile nu-și pierd puterea dacă sunt luate numai în existența lor empirică? Statul are nevoie, de pildă, de jurământ. Este forma cea mai îndatoritoare în care omul face o declarație sau se obligă la o faptă. Asta se întâmplă când cel ce jură își raportează declarația în mod expres și solemn la Dumnezeu. Dacă însă – și spre asta merge totuși tendința modernă – jurământul nu mai conține această raportare la Dumnezeu? Atunci el este numai declarația celui ce jură că ia la cunoștință faptul că va fi pedepsit cu închisoarea dacă nu spune adevărul – o formulă care nu mai are decât puțin sens și, desigur, nici un efect.

Orice lucru existent este mai mult decât el însuși. Orice întâmplare înseamnă mai mult decât arida ei împlinire. Totul este legat de ceva care se află deasupra sa sau în spatele său. Abia plecând de acolo devine ceva deplin. Dacă asta dispare, atunci lucrurile și rânduielile se golesc de sens. Ele își pierd puterea de a semnifica, nu mai conving. Legea statului este mai mult decât o simplă urzeală de reguli ale comportamentului încuviințat public; în spatele lui stă ceva impalpabil care, dacă legea este încălcată, iese în relief în conștiință.
[…]
Simpla lume lumească nu există; în măsura în care unei voințe încăpățânate îi reușește să fabrice așa ceva, lucrul nu funcționează. Este un artefact fără putere de a semnifica. Rațiunea vieții, care zace dedesubtul rațiunii raționaliste, nu este convinsă de el. Inima nu mai are sentimentul că o asemenea lume ”merită”.

Fără elementul religios, viața devine ca un motor care nu mai are benzină. El se gripează. În fiece clipă arde ceva. Peste to se blochează părți care ar trebui să pătrundă exact una în alta. Centrul și legătura se pierd. Existența se dezorganizează – și atunci intervine acel scurt-circuit care de treizeci de ani încoace are loc în tot mai mare măsură:se exercită puterea. Prin ea, neajutorarea caută o ieșire. Dacă oamenii nu se mai simt legați dinlăuntru, ei sunt organizați din afară; iar astfel organizarea lucrează, statul își ascunde constrângerea îndărătul ei. Dar oare se poate trăi prin constrângere pe termen lung?”
Romano Guardini, Sfârșitul modernității

h1

Fariseul

Iulie 17, 2016

”A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți.”

Luca 18:9

Și mă opresc aici, rămâne doar fraza asta spre meditație; cred că ne e suficient. Mai departe ar urma pilda cu vameșul și fariseul. Dar de atâtea ori ni se întâmplă că, citind-o, să auzim în urechi mai puternic personajele din pildă și să nu reușim niciodată să ne identificăm cu fariseul: a, da, așa erau fariseii, da, clar; eu nu sunt fariseu, eu nu mă rog așa, nici vorbă; eu mă rog ca vameșul, ăla-s eu. Și reducem învățătura la atât, nu ne mai ridicăm problema că s-ar putea – măcar ”s-ar putea” – să fi disprețuit și noi pe altul (cândva), să ne fi considerat și noi (poate nu neprihăniți, dar) mai buni decât altul. Poate așa puțin măcar? Uneori măcar? Nu, niciodată?

Mie mi se pare că și atunci când ne enervăm pe altcineva pentru că a procedat în felul x, nu y, ne enervăm de fapt din cauză că avem impresia că noi nu am fi făcut așa ceva niciodată, că am fi sau suntem mai buni decât el.

h1

Jung. o autoanaliză

Iulie 12, 2016

Tot din Jung – Amintiri, vise, reflecții. Am început să citesc Jung la recomandarea unui prieten care îmi spunea că aici voi găsi detalii despre animusul femeii și anima bărbatului, asta după o scurtă pomenire cu privire la ce înseamnă. Și, începând să citesc, am văzut că sunt atâtea pasaje interesante din viața acestui om, că merită ”difuzate” pentru că ele nu vin doar ca frânturi de viață, ci vin cu bagajul interior, cu ”explicația” gesturilor exterioare, explicație care ne arată ce e în sufletul lui. Cred că nu poți iubi un om decât dacă te lasă (sau reușești tu) să-i vezi interiorul. Exteriorul e ca un tablou. Poate fi frumos sau urât sau șters la nivelul suprafeței. Poate fi îmbunătățit cu straturi deasupra. Dar interiorul e o altă treabă, cunoscându-i interiorul înțelegi de ce exteriorul este așa cum este și nu altfel. Dacă am avea resursele necesare, timpul (inuman de mult) și interesul să cunoaștem în felul acesta fiecare om de pe pământ, nu i-am mai putea condamna pentru prostiile pe care le fac. Nici pe ei, nici pe noi dacă am reuși să ne cunoaștem în felul acesta. Și cât de mult ne-ar folosi să ne vedem pe noi radiografiați astfel și să ne înțelegem. În pasajul care urmează, Jung este copil (povestit la o vârstă de peste 60 de ani, când avea deja o altă perspectivă asupra trecutului):

”Tot ce mi se reproșa mă supăra, însă în sinea mea nu puteam contesta învinuirile care mi se aduceau. Știam atât de puțin despre mine, iar puținul acela era așa de contradictoriu, încât nu puteam respinge, cu mâna pe conștiință, nici o acuzație. Aveam de fapt întotdeauna conștiința încărcată, fiind conștient atât de vina mea reală cât și de cea potențială. Motiv pentru care eram deosebit de sensibil la reproșuri: ele nimereau toate drept la țintă, atingând, mai mult sau mai puțin, un punct vulnerabil. Chiar dacă în realitate nu făcusem un lucru, s-ar fi putut foarte bine să-l fi făcut. Uneori îmi ticluiam notițe cu alibiuri pentru cazul că aș fi fost acuzat. Mă simțeam de-a dreptul ușurat, atunci când făceam într-adevăr ceva rău; măcar știam de ce să am mustrări de conștiință.”

h1

Un caz de convertire involuntară

Iulie 11, 2016

Tocmai am dat peste un pasaj din Jung – Amintiri, vise, reflecții și cred că merită să-l vadă și alții. Sunt multe, s-ar putea să mai postez și altele. Câte memorabile…

**

Nu încerc niciodată să convertesc un bolnav la ceva și nu exercit asupra lui nici un fel de presiuni. Ceea ce mă interesează înainte de toate este ca pacientul să ajungă să aibă propria sa concepție. Un păgîn devine la mine un păgîn, un creștin un creștin, iar un evreu un evreu dacă asta corespunde destinului său.

Îmi amintesc bine de cazul unei evreice care-și pierduse credința. Totul începu cu un vis de-al meu, în care o fată tînără, pe care n-o cunoșteam, veni la mine în calitate de pacientp. Îmi înfățișă cazul ei și, în timp ce povestea, mă gîndeam: ”N-o înțeleg deloc. Nu pricep despre ce e vorba!”. Dar deodată îmi trecu prin minte că ar fi putut avea un complex patern neobișnuit. Acesta fu visul.

A doua zi, în agenda mea era trecut: consultație, ora patru. Apăru o fată tînără. O evreică, fiica unui bancher bogat, nostimă, elegantă și foarte inteligentă. Făcuse deja o analiză, dar medicul suferise un transfer asupra ei și o imploră în cele din urmă să nu mai vină la el, de teamă ca ea să nu-i distrugă căsnicia.

Fata avea de ani de zile o serioasă nevroză anxioasă, care bineînțeles că se agravă în urma acestei experiențe. Am început cu anamneza, fără a descoperi însă ceva deosebit. Era o evreică occidentală adaptată, iluminată până în măduva oaselor. Mai întâi, nu i-am putut înțelege cazul. Brusc, mi-a trecut prin gând visul și am reflectat: ”Doamne Dumnezeule, e fata aceea din vis!”. Cum n-am putut depista la ea nici urmă de complex patern, am întrebat-o, așa cum obișnuiesc să procedez în astfel de cazuri, despre bunicul ei. Am văzut cum a închis ochii preț de o clipă și am știut pe loc: aici e buba! Am rugat-o deci să-mi povestească despre bunicul ei și am aflat că fusese rabin și aparținuse unei secte evreiești.

– Vă referiți la hasidici? am întrebat-o.
Mi-a răspuns că da. Am întrebat-o mai departe:
– Dacă a fost rabin, o fi fost poate chiar țadic?
Ea:
– Da, se spune că ar fi fost un fel de sfânt și că ar fi avut darul previziunii. Dar toate astea sunt prostii! Doar nu există așa ceva!
Încheiasem astfel anamneza și înțelesesem povestea nevrozei ei, pe care i-am și explicat-o:
– Acum o să vă spun ceva ce s-ar putea să nu fiți îns tare să acceptați: Bunicul dumneavoastră a fost un țadic. Tatăl dumneavoastră a renegat credința iudaică. A trădat secretul și l-a uitat pe Dumnezeu. Iar dumnevoastră aveți această nevroză pentru că suferiți de frica de Dumnezeu!
Asta o lovi ca un trăsnet!

În noaptea următoare am avut din nou un vis: în casa mea se dădea o recepție, și iată, fata era și ea prezentă. Se îndreptă spre mine și mă întrebă: ”N-aveți o umbrelă? Plouă atât de tare.”. Am găsit într-adevăr o umbrelă, am tot moșmondit cu degetele ca s-o deschid și am vrut să i-o dau. Dar ce s-a întâmplat atunci? În loc să i-o întind pur și simplu, i-am înmânat-o ca unei zeități, stând în genunchi în fața ei!

I-am povestit acest vis, și în opt zile nevroza ei a dispărut. Visul mi-a arătat că nu era exclusiv o perspană superficială, ci că sub această suprafață zăcea o sfântă. Dar n-avea nici un fel de reprezentări mitologice și de aceea esențialul în ea nu izbutea să se exprime. Toate intențiile ei se orientau în direcția flirtului, a toaletelor și a sexualității pentru că altceva nu știa. Cunoștea doar intelectul și trăia o viață lipsită de sens. În realitate era un copil al Domnului care ar fi trebuit să împlinească voința Sa taincă. A trebuit să trezesc în ea idei mitologice și religioase, căci făcea parte din categoria acelor oameni de la care se cere activitate spirituală. Astfel, viața ei căpătă sens – și nici urmă de nevroză!

[..]
Am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieții. Ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau. Asemenea oameni sunt încleștați de obicei într-o prea mare îngustime spirituală. Viața lor n-are destul conținut, n-are sens. Dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le încetează și nevroza. De aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la bun început cea mai mare însemnătate.

h1

Seara memorială Ferenc Visky

Mai 28, 2015

 

PS: preluat de pe romaniaevanghelica.wordpress.com

h1

zeflemea „permisă”

Aprilie 13, 2015

‘Disting mai multe specii de râs uman, după cum urmează: există bucuria, distracția, gluma propriu-zisă şi zeflemeaua. Pe prima ai s-o vezi reunind prieteni şi îndrăgostiți în ajunul unei sărbători.

[…]

Dar zeflemeaua le bate pe toate. In primul rand, e foarte economica. Numai un om destept poate face o gluma adevarata pe seama virtutii sau a orice altceva; in schimb orice nesarat poate fi instruit sa vorbeasca ca si cum virtutea ar fi de ras. Printre zeflemitori, e intotdeauna de la sine inteles ca totul e de luat in gluma. […] Sustinut, obiceiul zeflemelei are capacitatea de a imbraca individul in cea mai eficace armura impotriva Dusmanului pe care mi-a fost dat s-o vad, si aici chiar nu avem a ne teme de pericolele inerente celorlalte surse ale rasului. E la polul opus fata de bucurie: in loc sa ascuta intelectul, il usuca; si nu starneste nici un fel de afectiune intre cei care-l practica.

Cu afectiune, unchiul tau
Sfredelin’

C S Lewis – Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar (pag. 60, 63, 64)

h1

Mihail Sebastian comemorat la TVR

Februarie 15, 2015

De Ziua Comemorării victimelor Holocaustului, a fost difuzată pe TVR (2, inițial) și o emisiune despre Mihail Sebastian. Aici este înregistrarea pentru cei cărora le-ar face plăcere să afle mai multe despre suferințele și totodată farmecul lui.

Ce a fost nou pentru mine: fotografiile pe care nu le mai văzusem, interviurile luate foștilor lui elevi de pe vremea când predase la Liceul Evreiesc, existența corespondenței cu Nadia.

http://www.tvrplus.ro/editie-ziua-internationala-a-holocaustului-304790

h1

Silinta

Noiembrie 21, 2014

„Toata ziua nu aud nimic altceva de at ca sunt o pustoaica insuportabila si, cu toate ca rad si ma prefac ca nu-mi pasa catusi de putin, se poate sa-mi pese totuzi de vreme ce as vrea sa-l rog pe Dumnezeu sa-mi dea o alta fire, care sa nu mai starneasca ostilitatea tuturor oamenilor.

Dar nu se poate, asa sunt facuta eu de la natura si nu sunt rea, simt asta. Ei nu-si inchipuie nici pe departe cata silinta imi dau eu ca sa le fac tuturor pe plac. Cand sunt sus, incerc sa rad, pentru ca nu vreau sa le arat ce necazuri am.”

(Jurnalul Annei Frank, pg. 101)

h1

micul artist

Februarie 13, 2014

«Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: ”Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face el colecție de fluturi?”. Ci întreabă: Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme cântărește? Cât câștigă tatăl lui?”. Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneți oamenilor mari: ”Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu mușcate la ferestre și cu porumbel pe acoperiș”…, ei nu sunt în stare să-și închipuie cum arată o asemenea casă.»

(Antoine de Saint-ExuperyMicul prinț)

**

«Cred că aş face totul la fel, pentru că structura mea de mare naivitate, care de multe ori a fost lovită pe nedrept, nu se poate schimba. E firea mea.

Nu mă văd prudent. Nu mă văd calculând meschin. Am fost întotdeauna un om echilibrat şi tot pe drumul ăsta aş merge.»

(Dan Puric)

h1

istoria redusă la inimă

Ianuarie 27, 2014

Dacă e azi ziua de azi, atunci merită să citească și alții un poem pe care l-am cules cândva în timpul studenției pentru că n-am putut trece pe lângă el; nu-mi amintesc unde l-am citit, pe atunci nu era internet la noi și mă foloseam din plin de caiete ca să le ”fotografiez”. Caietele țin și după ce toate cd-urile dau erori de vechime.

Și uneori îmi aminteam de poemul ăsta, de cât de sfredelitor mi s-a părut și atunci, și ori de câte ori îl reciteam. E scris de Solo Juster, din volumul ”Lacrimă interioară”. E poet de limbă română din Israel, supraviețuitor din lagărele de muncă obligatorie.

Restul veți înțelege.

Cai verzi

când am fost ars
de șase milioane de ori
când urletul meu
era
cu fumul rotocoale
când lumea și-a ieșit din minți
codrii n-au vuit
nici Dunărea
nu s-a-nturnat din cale

nu-ți vine să crezi
cum lumea se minte
șase milioane de crime să uite
visând cai verzi

nu
nu-ți vine să crezi

h1

vagabondări

August 26, 2013

Am primit Evanghelia vagabonzilor și cred că ar trebui s-o citească mai mulți.

p. 14: Deși rostesc multe vorbe goale despre Evanghelia harului, mulți creștini trăiesc ca și cum numai disciplina personală și negarea de sine ne-ar putea transforma în ființe perfecte. Accentul cade pe ceea ce fac eu, mai degrabă decât pe ceea ce face Dumnezeu.

p.15. Ne descoperim incapacitatea de a adăuga chiar și un centimetru la statura noastră spirituală. De acolo începe lunga iarnă a vrajbei noastre, care în cele din urmă degenerează în posomorâre, în pesimism și într-o formă subtilă de disperare – subtilă întrucât trece neobservată, nerecunoscută și, prin urmare, nesupusă interogației. Disimulată în plictiseală și corvoadă. […] Viața devine searbădă și lipsită de bucurie.

[…] Dându-ne peste cap pentru a-l impresiona  pe Dumnezeu, chinuindu-ne să câștigăm buline roșii, căznindu-ne să devenim mai buni, dar ascunzându-ne, pe de altă parte, meschinăria și sentimentul permanent de vinovăție, nu facem decât să-i provocăm dezgust lui Dumnezeu și să tăgăduim în mod flagrant Evanghelia harului.

p.16. La fel ca mulți alți creștini din zilele noastre, și Luther s-a chinuit noaptea cu această întrebare fundamentală: cum am putea noi spune că Evanghelia lui Hristos e ”vestea bună”, dacă Dumnezeu este un judecător drept care răsplătește binele și pedepsește răul? Era oare necesar ca Isus să vină și să ne transmită acest mesaj înfiorător? Cum ar putea revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos să fie numită pe drept cuvânt ”veste” de vreme ce Vechiul Testament abordează aceeași temă și cum, pe de altă parte, ar putea fi numită ”bună”, în contextul amenințării pedepsei care atârnă ca un nor negru asupra istoriei?

***

A avea bucurie în suflet nu e un păcat. Dimpotrivă!

galateni

galateni

h1

Călătorie plăcută în lumea hârtiei!

Iunie 28, 2013

He did it! Rubenule, mă bucur pentru inimă în dinți, pentru inimă așezată pe hârtie, pentru hârtia mai eternă decât cuvintele rostite! Îți doresc cuvinte într-o veșnică și frumoasă schimbare spre tot mai Bine sub lumina Cuvântului și oameni în jurul acestor cuvinte!

Popor, este lansare, mergeți!

1015461_10151993034393272_1898373265_o

h1

Sfârșitul Occidentului, întrebarea lui Lucian Boia

Iunie 11, 2013

978-973-50-4010-9În studiile mele, am avut de făcut o recenzie asupra unei cărți; eu m-am ales cu o carte nou-nouță, ieșită de la tipar anul acesta în luna mai, așa că nu am avut bibliografie. Lucian Boia – Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine. Cam asta a ieșit.

Este o carte a istoriei cât de cât precise și a unor variante de viitor cu finaluri deschise, precum romanele postmoderne în care nici autorul-narator nu se poate hotărî sau nu cunoaște alegerile din viitor ale propriilor sale personaje. Nu e cazul unei analogii exacte, căci Lucian Boia nu are drept de decizie, însă pe alocuri lasă a se întrezări faptul că poate distinge între versiunile de viitor: „Cele trei Europe de mâine se înscriu perfect în regulile descifrării viitorului. Viitorul real va fi într-un fel sau altul, însă evident într-un singur fel.”

Sfârșitul occidentului? nu anunță decât în titlu un traseu clar al istoriei. Concluzia cu care sfârșește e aceeași cu care cititorul începe lectura de la bun început. Ceea ce oferă cartea este o analiză lucidă asupra evenimentelor trecute, singurele care pot fi cât de cât investigate și înțelese; prezentul ne este în mare măsură neclar din cauza veșnicei lui conturări și apropierii prea mari pentru a permite o vedere de ansamblu; iar viitorul este pe de-a-ntregul necunoscut și așa îi stă bine să fie, căci ar mai fi cineva să-l trăiască dacă l-ar cunoaște?

Sunt identificate de la începutul cărții două fenomene care schimbă viața radical: accelerarea istoriei și egalizarea lumii. Progresul tehnologic din ultimul veac ne-a făcut să avansăm de la înconjurul lumii în trei ani pe vremea lui Magelan la 2 zile sau chiar la lipsa necesității călătoriei datorită sau din cauza (în funcție de preferințe) prezenței internetului prin căile căruia se poate rezolva orice întâlnire video, audio, scrisoare formală sau informală.

Ceea ce autorul identifică drept cvasicertitudine în Cum merge istoria e că nimic nu va fi la fel în viitor. Restul, adică ce-ul și cum-ul rămâne Read the rest of this entry ?

h1

Citiți, ai?

Mai 30, 2013

Am deschis o nouă pagină pe blog, vă aștept să vă dați cu cititu în stambă,  mă interesează bogățiile pe care le descoperiți. Nu vă forțați să veniți din prima cu liste întregi. Un titlu? Perfect. Scrie-mi unul și spune-mi de ce. Așa cum vine pe fus. Mâine îți amintești altul? Nimic mai potrivit: dă-l pârtie.

Asta-i pagina.

Mulțam faină, dară.

 

h1

o deznădejde revigorantă

Mai 27, 2013

Noi românii avem termenul, cuvîntul „smerenie” din slavonă. „Mera” înseamnă măsură, iar „smeriţi” înseamnă a aduce în măsură. „A te smeri” înseamnă a-ţi veni în măsură, a reveni, a deveni ceea ce eşti tu. Cu alte cuvinte, a fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura, a fi realist.

Şi care este măsura noastră? Măsura noastră este moartea. După călcarea poruncii lui Dumnezeu,după ce ne-am despărţit de Dumnezeu, ne-am îmbrăcat în blestemul despre care i-a vorbit Dumnezeu lui Adam înainte de a păcătui. „Nu mînca de aici, pentru că de vei face asta de moarte vei muri”. Aşa că noi toţi astăzi suntem muritori şi iată adevărul despre noi, măsura noastră este moartea. Dacă n-ar fi venit Dumnezeu, dacă n-ar fi venit Hristos Mîntuitorul la noi ca să ne scoată din moarte, morţi am fi rămas în veac. A cunoaşte adevărul despre noi este a conştientiza acest lucru. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem. Cel care cunoaşte cine este el – iar el este moarte, muritor – îşi dă seama că are nevoie de un Mîntuitor. Cunoaşte că el însuşi nu este în stare să iasă din moarte, să iasă din suferinţă, să iasă din durere, să iasă din singurătate, stări pe care toţi le trăim, chiar şi cei care ne provoacă la libertate prin afişele lor, dar nu ni le putem rezolva. Nu ni le putem rezolva prin libertatea pe care ne-o propun.

Ce înseamnă a fi liber? Înseamnă a putea fi tu însuţi oriunde şi oricînd, înseamnă a putea fi tu însuţi indiferent de ceea ce este în jurul tău, de factorii din afară. Nimic din afară nu-ţi poate strîmtora libertatea ta. Atunci cînd libertatea ta depinde de nişte lucruri exterioare, cum poţi oare să te numeşti liber? Da, noi spunem, tinere din liceu, sunt liber şi vreau să mă duc la mare. A fi liber înseamnă a-mi putea împlini dorinţa asta. Dacă nu ia tatăl tău salariul, tu nu te poţi duce la mare. Înţelegeţi? Am zis o pildă pe care o putem urmări. E banală, dar cam prin asta înţelegem libertatea noastră. Sunt liber dacă pot să fac cutare sau cutare lucru. Dar sunt o mulțime de factori exteriori care nu depind de tine și care, dacă nu se vor îndeplini și tu nu-ți poți trăi libertatea ta, înseamnă că tu nu ești liber.

(Savatie Baștovoi – Puterea duhovnicească a deznădejdii, p. 7-8)

h1

Aut ăv cotidian

Martie 22, 2013

Fiind arestată timp de câteva ore într-un anume loc fără preocupare solicitantă, căutai ceva de frunzărit pe rafturi și credeți? Am găsit! Ceva romanel polițist, scris de un român. Decât Pagini aurii, mult preferabil. Filiera grecească. Un titlu cam interesant pentru un roman, dar ce contează, dă-i drumul. După o pagină și ceva, îmi spun:  Hmm, puteau mai bine cu traducerea asta. Dau să văd traducătorul; uitasem ce citesc. Mă luminez într-un final. Ciudat, e prima oară când am sentimentul ăsta cu o carte. Dar ce contează, cred că mi s-au urcat traducerile la cap.

Continuu, îmi pare destul de ușor, cam multe personaje dintr-odată pentru cât pot procesa, dar nu tare enervant, doar puțin cam încărcat. Nu contează din nou, o surprinzătoare senzație de eliberare și relaxare începe să mă cuprindă. Nu tu telefoane, nu tu pop-ups, nu tu you’ve got… , nu tu număr de pagini necesar, nu tu ceas (decât arareori), aș… cât de normal să faci un singur lucru, oricât de banal. Nu știi niciodată ce iepuri relaxanți pot ieși dintr-o pălărie simplă. Ne-am prea obișnuit numai cu chestii greoaie. Să mai tragem o dușcă de aer.

Paranteză: nu e recenzie, mai e mult până acolo, e doar primul episod. Consemnat de data asta.

h1

De dat, de dăruit.

Ianuarie 9, 2013

Ceva de dat mai departe. Întotdeauna mai avem de învățat ce e iubirea desăvârșită și Cine ne-o poate da. Și întotdeauna e bine să ne amintim ce putere are această iubire. Iubirea nu e (doar) dulce, ea e atotcuceritoare.

Laurențiu scrie despre iubire vs frică.

h1

Nu doar de Crăciun

Decembrie 26, 2012

1972, 24 decembrie (Jurnal vol. II, M. Eliade):

Mă întreb câți preoți au avut curajul să citeze în predicile lor de Crăciun această frază a lui Angelus Silesius: ”Nu este important că Christos s-a născut în Bethleem, important este ca el să se nască în inima ta.”.

**

Poate ar trebui să citesc Angelus Silesius. Sigur că sună măcar puțin surprinzător ceea ce spune, dar mă gândesc că nu importanța nașterii lui Cristos o dezbătea, de fapt.

h1

vizăltiere

Octombrie 29, 2012

Kierkegaard spunea că e mai ușor să devină creștin cineva care nu e creștin, decât e pentru un creștin să devină creștin. Mă aflu întotdeauna în dezavantaj față de propria mea tradiție. Intimitatea cu ceea ce mi s-a dat nu mă face doar să fiu mai iute, ci mă și moleșește. Îmi lipsește disponibilitatea la veghe a străinului. Ar trebui să mă comport față de tradiția al cărei moștenitor sunt asemeni actorului care a jucat prost o scenă: ar trebui să ies și să intru din nou. (Leon Wieseltier – Împotriva identității, (meditația 25, Editura Polirom, 1997,  pg. 53)

Într-adevăr, pentru un creștin e mai greu să devină creștin, dar cred că din alt  motiv. Nu tradiția – pentru care a găsit o excelentă analogie cu actoria – e cea care îl  pune pe creștin în dificultate, de vreme ce un creștin nu se diferențiază esențialmente de un necreștin doar prin tradiția la care aderă. Astfel că interpretarea proastă a unei scene nu ar trebui să însemne totul, să fie concluzia supremă, ci să reprezinte doar un semnal cum că el nu și-a înțeles și trăit, de fapt, rolul; nu că jocul lui n-a părut credibil, ci că e doar un joc exterior care nu se suprapune peste un crez și un simțământ. Asta îmi pare a fi imposibilitatea în care se află creștinul despre care vorbește el. Și, atunci, ieșirile și intrările ar trebui și ele să își schimbe măcar puțin esența.

h1

Reblogare nereblogată

Octombrie 24, 2012

De reblogat nu-mi place – că la un moment dat mă trezesc că pierd șirul autorilor articolului reblogat și prefer să nu îmi creez mai multe confuzii decât cele pe care le am deja – dar asta nu înseamnă că nu îmi place să pasez mai departe alte scrieri.

Un prieten scrie asta:
”Write something short. You are competing for attention. Write about a personal experience. It is more interesting how the cute barista from The Beat Cup broke your heart than what they said at church last Sunday about dating.”

Hm?

h1

Respect, dom’le, dar pe cine.

Iunie 25, 2012

Dacă tăt să inflamează tătă blogosfera dă politică – că altă ceva pare să nu mai cunoască – ar fi cazul să ne molipsim. Doar nu vrem să facem notă discordantă dă tăt. Numa olecuță. Așe, dă echilibrare a greutățâlor:

””Vă asigur că atâta timp cât există respect pentru instituţia prezidenţială din partea mea va exista total respect pentru toţi la un loc şi pentru fiecare dintre dumneavoastră, pentru că…” Restul articolului aici. (Cotidianul)

Nu vă simțiți deja mai respectați? Dar are dreptate, instituția prezidențială e cu totul altceva, bag seama că el ne pune să admirăm ideea de măr, mărul lui Platon. Absolut! E ceva de combătut?

h1

Un punct de smerenie

Iunie 5, 2012

Am dat peste un articol interesant, care încearcă o definire a umilinței în termenii Bibliei și o separare între umilință și masochism. Avem și aportul psihologiei; rămâne de văzut cum vă pare.

h1

Theocafé

Iunie 4, 2012

Image

Săptămâna trecută am fost prima dată la întâlnirea Theocafé, întâlnire cu rezonanțe culturale, spirituale, filosofice, literare, la care lumea (câțiva prieteni, de fapt, cu meserii diverse, preoți, pastori, profesori de filosofie, literatură, studenți, oricine și de confesiuni diferite) se adună să își pună întrebări împreună și să încerce răspunsuri pe teme diverse; pe fundal de cafea, ceai. S-a discutat despre Miorița și ce este ea pentru spiritul românesc etc. M-am simțit bine între ei datorită apropierii care răzbătea din polemicile și glumele lor; printre cei care vin: Ionuț-Mihai și Delia Popescu, Alexandru Buzalic, Ioan F. Pop, Mihai Maci and soția, Dana Sala etc.

De acum au și un blog:

http://theocafe.wordpress.com/

Ce spun ei:

**

Intenţia TheoCafé este să favorizeze întâlnirea oamenilor interesaţi  de probleme spirituale (aspecte ale practicii religioase, probleme teologice, probleme ale lumii în care trăim, sensul vieţii noastre etc.), dornici să le discute în atmosfera relaxată şi civilizată a cafenelei,  considerată aici ca loc (fizic sau virtual) al convivialităţii.

Convorbirile teologice sub forma TheoCafé sunt organizate de Departamentul Oradea al FTGC a UBB şi sunt deschise tuturor celor interesaţi, oricare dintre participanţi poate să invite pe cineva şi poate să propună o temă de discuţie, însă planificarea revine organizatorilor.

Întâlnirile sunt de trei tipuri:

1.discuţii libere (propunătorul temei face o scurtă prezentare, apoi discuţiile continuă liber);

2.discuţii ghidate (cel puţin doi participanţi propun o temă de dezbatere, propunătorii au pregătit şi o anumită succesiune a ideilor prezentate, ceilalţi invitaţi pot interveni oricând, dar numai respectând tema şi desfăşurarea propusă);

3.conferinţe (unul dintre participanţi îşi alege o temă pe care o prezintă sub forma unei prelegeri de 15 – 30 min., ceilalţi participanţi pot pune întrebări la sfârştiul prelegerii).

(Ionuț-Mihai Popescu)

**

Sunteți invitați atât pe blog, unde puteți afla celelalte teme de discuție/întâlniri (trecute și viitoare) și implica în dialog, întreba/răspunde/dezbate, cât și la întâlnirile ca atare, la o cafea de vorbă.

h1

Reloaded

Aprilie 22, 2012

Cred că Eliade era acela (da, iar el! ce să-i faci?) care scria undeva – trebuie să fie Memorii, dar n-am reușit să găsesc, poate mă înșel – că, pe când era școler și povestea cu o fată despre lecturi în limbi străine, fata îl întrebase de câte ori citește o frază a nu știu cărui scriitor (vezi ce păcat că nici măcar nu reușesc să-mi amintesc care scriitor? Schimbă sensul cu totul), iar Mircea, vrând să demonstreze că știe limbă, că e priceput, răspunde repede:

– O singură dată!

La care fata îi răspunde dezamăgită că precis nu-l savurează, că nu-l poți citi o singură dată și să nu simți nevoia să revii, să zăbovești. (Dacă știe careva pasajul acesta, pleaaaaaase!)

Acum, vorba vine, tocmai lui Mircea îi spunea astea care avea interdicție să-și obosească ochii cu lecturile și care spunea că dioptriile îi creșteau mai repede decât avea el timp să și le schimbe. Precis nu stăteau lucrurile chiar așa, dar, deh, impresionarea asta! Oricum, revenitul e un eveniment care mi se întâmplă. Din două motive mari, de obicei (dacă voi aveți și altele, nu vă sfiiți, acesta e un schimb plăcut de experiențe): fie să savurez din nou scrierea cuiva, fie să înțeleg mai bine; și, de regulă, înțeleg mai bine, distanța (temporală și emoțională) față de un moment ajută la clarificare și la vederea de ansamblu atunci când revii. Mai mult, lectura ne-fragmentată, mai compactă, care vine ulterior, leagă lucrurile într-un mod surprinzător. M-am întrebat de ce avem tendința de a reveni când am înțeles din prima sau din a doua. Ceva trebuie retrăit, resimțit. Nu știu cum îs alții, dar eu îs la fel ca ei (cel puțin așa îmi închipui): mi s-a întâmplat și azi să recitesc un poem (unul frumos, dar pentru că frumosul e atât de relativ, nu spun care! Să-și aleagă fiecare ceva în minte.) care m-a sensibilizat la prima citire. La fel mi s-au umezit ochii și acum, la fel m-a răscolit. Și cu astfel de scrieri, există un fel de ritual (oare așa îi spune?) pe care prefer să-l păstrez. Nu citesc în orice ambianță (de exemplu în grabă) ceva care m-a fascinat. Se deșiră toată treaba.

Ce vă place să recitiți și ce se întâmplă la recitire? (dintr-un motiv sau celălalt)

h1

40-Love

Martie 3, 2012

Vă vâr sub ochi un poem citit în facultate care mi-a rămas lipit de minte și de suflet peste ani. L-am popularizat și în alte grupuri, am căutat să-mi amintesc dacă nu l-am publicat deja aici, am și căutat pe bune prin blog. Se pare că nu. (Pentru mine) Merită să vi-l arăt, pentru că invită la descifrat și pentru a vedea cum îl înțelegeți, ce observați în el, dacă (nu) vă place și de ce. Sau spuneți despre el ceea ce vi se pare că merită spus.

 

Image

Roger McGough - 40-Love

h1

Un punct comun

Ianuarie 15, 2012

”… mi-am spus că e probabil ceva în destinul meu care mă împinge să jignesc, fără să vreau, tocmai oamenii pe care îi admir și-i iubesc mai mult.” (Mircea Eliade – Memorii)

Nu e vorba de vreun destin singular, cred că toți suntem în oala sfârâitoare a pașilor care se grăbesc spre rănire, cu vrere sau fără. Toți suntem damnați să producem suferință sau să o suportăm; oricât fugim de ea, oricât ne-am proteja, ne urmărește ca o pedeapsă a mărului din Grădină. Suntem damnați să vedem în apropiații noștri durerea pe care am apăsat-o chiar noi, s-o simțim, să n-o putem îndura, să ne răstim la Timp și apoi, văzând că e inutil, la noi înșine.

Și, dacă măcar un colț al inimii ne este frânt de efectul pe care l-am creat, dacă seninul nostru se sparge măcar pe o infime de suprafață, poate că nu e totul piedut. Dacă ne mai întoarcem capul după ce am tropăit în baltă pentru a vedea pe cine am împroșcat cu apă murdară și ne chircim măcar puțin sub durerea regretului, nu e chiar totul pierdut.

Abia de aici încolo putem începe să ne căim cu adevărat.

h1

(Re)Ferire vizuală

Septembrie 3, 2011

„Cei care Îl pictează pe Hristos îi reprezintă sau nu divinitatea în icoană: dacă da, înseamnă că Îi violează natura esenţială şi anume că e mai presus de descriere şi circumscriere; dacă nu, atunci despart cele două firi ale lui Hristos şi implicit persoana sa unică. În ambele cazuri, ei se fac vinovaţi de blasfemie şi erezie împotriva persoanei lui Hristos care fusese definită de sinoadele ecumenice, în special cele de la Niceea şi Calcedon sau, după cum afirmă împăratul Constantin al V-lea, probabil cel mai profund teoretician iconoclast, „dacă cineva face o icoană a lui Hristos, … înseamnă că a pătruns cu adevărat în adâncimile dogmei nedespărţite unirii a celor două firi ale lui Hristos”, elaborate de aceste două sinoade.” (Nicephorus – Împotriva iconoclaştilor, citat în Jaroslav Pelikan – Isus de-a lungul secolelor)

h1

The road to grad – Darul lui Humboldt

August 19, 2011

“La fel se întâmplase în primăvara trecută, când mă aflam cu Renata în tren spre Chartres şi ea îmi atrăsese atenţia asupra peisajului: „Uite ce frumos e aici!”. Am privit şi, da, într-adevăr era frumos. Dar o singură privire mi-a fost de-ajuns. În felul ăsta economiseşti o grămadă de timp. Întrebarea este însă ce-ai de gând să faci cu minutele câştigate prin asemenea economii.”

Charles Citrine, personajul principal al romanului Darul lui Humboldt (1975, premiată cu Pulitzer în 1976) şi – după mulţi – imaginea autorului însuşi, e o fiinţă care fascinează. Nu de la prima vedere, ci în timp. Fascinează prin îmbinarea de inteligenţă şi sensibilitate, bunătate a sufletului. Este o provocare, deşi nu dă semne că ar fi creştin.

Din anumite puncte de vedere (pragmatice, bunăoară, aşa cum era America anilor 30 şi mai încolo), ar putea fi caracterizat ca excesiv de credul, un naiv în toată regula, deşi om în toată firea, când ar trebui să aibă parte de stabilitate financiară, familială; un om care ştie multe despre nimic, după cum spunea chiar el: „Ştiam tot ce se cuvenea să ştiu şi nimic din ce-ar fi trebuit într-adevăr să ştiu.”

Scriitor, îl are ca mentor pe Fleischer von Humboldt, un poet de succes în cădere, cu viaţă dezordonată şi reacţii imprevizibile. Când Citrine devine faimos în urma popularităţii unei piese de teatru, Von Trenck, Humboldt e cuprins de invidie, implicându-l în diverse scandaluri. Romanul începe cu moartea în dizgraţie a lui Humboldt, ceea ce declanşează în Citrine un lung şir de meditaţii pe tot parcursul romanului. Humboldt fusese cel care la un moment dat în trecut îi propusese lui Citrine să devină fraţi, schimbând între ei nişte cecuri în alb în semn de încredere acordată. Tot Humboldt urma să fie cel care va încasa pe acel cec tot câştigul lui Citrine de pe urma piesei Von Trenck.

Însă dispariţia lui Humboldt îl face pe Citrine să îşi amintească momentele importante ale prieteniei lor şi să le preţuiască, în ciuda ultimilor ani dezechilibraţi de nebunie trăiţi de Humboldt. Refuză să-i facă rău în publicaţiile vremii, deşi I se cer informaţii picante despre el. La fel face şi cu ceilalţi prieteni şi cunoscuţi, cu fosta soţie, cu prezenta prietenă; nu le poate refuza favoruri, se dă în măsura în care poate, deşi se ruinează; împrumută sume uriaşe de bani, girează pentru persoane care nu-şi plătesc datoriile. Nu cedează psihic. Cel mai afectat e la despărţirile de iubita sa, Renata, şi în ziua în care e hărţuit de către un wannabe mafiot.

Şi cel mai mult îl preocupă sensul existenţei, legătura dintre conştiinţă şi somn, problema plictisului şi tot felul de subiecte care îi depăşesc pe majoritatea interlocutorilor lui, interlocutori care, însă, îi recunosc inteligenţa.

Şi, ca un fel de returnare a pierderilor suferite şi a întâlnirii în armonie dincolo de moarte, Humboldt îi lasă lui Citrine prin testament schiţa unui scenariu de film pe care să-l scrie şi cu care să aibă parte de câştig. Undeva în nebunia şi agresivitatea lui Humboldt, mai rămăsese prietenia şi dragostea, la care ajungem şi rămânem atât de greu şi la ideea căreia Citrine nu renunţase.

Unul dintre personaje spune despre Citrine la un moment dat: “Ai un caracter foarte bizar, dar există în tine o anumită… nu ştiu cum s-o numesc… o anumită demnitate. Dacă tu-i spui suflet şi eu îi spun psyche, ai probabil raţiunea ta. Tu ai suflet, Charles. Ceea ce-i un lucru uimitor astăzi la un om.”

h1

The road to grad – God-ot

Iulie 28, 2011

Am recitit Aşteptându-l pe Godot (1949), Samuel Beckett, graţie unui examen de grad în învăţământ care se apropie, ştiind mai ales că ceea ce scriu aici mă va angaja mai mult în cercetare. Reacţiile în faţa piesei sunt cam aceleaşi cu cele avute după prima lectură, dar – aş spune – mai nuanţate şi poate mai întemeiate. Din categoria celor care nu au nevoie de temei prea mult sunt şi reacţiile de amuzament pe parcursul primei jumătăţi a comediei şi de plictis pe parcursul celei de-a doua jumătăţi. Cealalată reacţia are de-a face cu personajul Godot şi semnificaţia piesei per ansamblu.

*
VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?
*

Cele două personaje principale, Vladimir şi Estragon, se completează de minune, unii văzându-i chiar ca un cuplu; Vladimir e empaticul, afectivul, prezentul şi bine-orientatul în cadrul evenimentelor ce au loc (evenimente, vorba vine). Estragon e uitucul cu simţ mai terestru, mai practic, cu replici comice, dar mereu pierdut în spaţiu, cu nevoie de ghid, de ajutor. Ajutor pe care i-l oferă Vladimir.

Piesa are doar două acte, dar şi acestea par, în unele momente, prea mult. Cei doi aşteaptă împreună venirea cuiva căruia îi ceruseră ceva, pe care îl rugaseră ceva nedesluşit, uitat sau doar vag amintit. Însă ceea ce îşi amintesc cu certitudine e că aşteptarea după venirea lui e esenţială pentru ei.

Trimiterile la Biblie şi Dumnezeu sunt atât de numeroase, încât cu greu ar putea fi considerate accidentale. se pomeneşte despre cei doi tâlhari de pe cruce, dintre care unul este mântuit; despre Cain şi Abel, cu care sunt comparaţi nişte trecători cu care intră în vorbă în cele două acte; despre comparaţia cu Cristos etc.

*
VLADIMIR: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi…
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt… (Caută contrariul lui mîntuit.) … afurisit.
ESTRAGON: Mîntuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc.
*

Veşnica pornire a lui Estragon de a pleca, de a ieşi din scenă nu e singura repetiţie la care asistăm. O alta este realizarea faptului că nu pot pleca din acel loc unde s-au aşezat să-l aştepte pe Godot din cauză că el trebuie să vină. Nevenirea lui este văzută ba ca un lucru tragic care duce la spânzurătoare, ba ca un lucru neimportant, de îndeplinirea căruia nu depind, de fapt atât de mult cei doi. De fapt, repetiţiile acestea în dialogul lor vin din cauză că Estragon mereu uită locul în care se află, faptul că s-a aflat în acelaşi loc cu o zi înainte, persoanele cu care s-a întâlnit, bocancii pe care i-a avut, salcia lângă care au stat de vorbă. Iar Vladimir, „memoria lui activă”, este cel care i le reaminteşte mereu. Aceste repetiţii de replici nu fac altceva decât să ne inducă ideea – măcar sentimentul – că ceea ce vedem în primul act nu e decât o repetare a actelor anterioare din vieţile lor, care nouă nu ne sunt prezentate, dar care sunt pomenite, sugerate de către personaje. Şi că cel care se schimbă cel mai dramatic e timpul.

În fiecare zi, un băiat vine să îi anunţe că Godot a spus că nu poate veni azi, dar că sigur va veni mâine. Replica băiatului este aceeaşi în fiecare zi. Deşi băiatul este întrebat dacă nu cumva s-a înfiinţat şi cu zi în urmă, răspunsul lui este negativ. Curios este răspunsul lui cu privire la Godot, despre care spune că îl tratează bine. Pe el. Dar pe fratele lui, nu. Posibilă legătură cu tâlharii cei doi sau cu Cain şi Abel. Sau cu ambele „cupluri”. Curios şi oarecum amuzant plus filosofic este răspunsul lui aici:
VLADIMIR: Nu eşti nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi?
BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Şi?
BĂIATUL: Nu ştiu, domnule.
VLADIMIR: Nu ştii dacă eşti nenorocit sau nu?
BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca şi mine.

Aşadar, Godot există, se pare, dar nu se înfiinţează. Aflăm despre el că are barbă. Întrebat dacă Godot Îl reprezintă pe Dumnezeu, Beckett a spus că nu avea cum să-L reprezinte, pentru că scrisese piesa în limba franceză, iar semnificaţia pe care a intenţionat să i-o dea se află chiar în numele lui: provine de la godillot – un termen din slangul francez, însemnând bocanc. Mai târziu, întrebat din nou despre semnificaţia personajului Godot, şi-a mai îndulcit declaraţia, susţinând că, dacă textul transmite aşa ceva, atunci se poate să-l fi transmis fără să fie conştient. La un moment dat, unchiul lui l-a întrebat dacă e creştin, evreu sau ateu. Beckett a răspuns: „Niciuna din cele trei.” Cu altă ocazie, a spus: „Creştinismul este o mitologie cu care sunt foarte familiarizat, aşa că mă folosesc de el în mod natural.”

Adevărul e că scrierile pot trece mai departe chiar de autorul lor uneori. Bocancul Godot ar putea simboliza chiar bocancul lui Estragon pe care şi-l aruncă într-una din zile şi care e schimbat în următoarea zi, iar prin el veşnicul drum înspre aşteptarea cuiva care să vină să rezolve viaţa celor doi, singurul capabil să aducă salvarea lor – nu ştim din ce anume – în timp ce ei trebuie să-şi omoare timpul cumva, cât mai plăcut posibil, forţându-se să spere că va veni, să nu dispere etc. Sau bocancul Godot ar putea simboliza mai mult decât atât. Rămâne de dezbătut. A nu se uita că piesa face parte din teatrul absurd…

h1

Pietro di încercare

Iulie 25, 2011

Când am dat acum peste scena aceasta,

Petru i-a zis: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.”

Şi Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.”

Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru.

Marcu 14:29-31

am înţeles nişte lucruri neînţelese. Dacă Petru nu vorbea atât de hotărât, atât de sigur de el şi de viitorul în care urma să calce în scurt timp, posibil ca lepădarea să nu mai fi avut loc. Aşa îmi imaginez eu. Sigur că nu avem de unde şti, mai ales cu siguranţă, dar, cum evenimentele se întâmplă cu un motiv, a trebuit ca Petru să aibă atitudinea aceasta de neclintit; poate pentru a ne ajuta pe noi să vedem mai limpede datoria noastră.

E admirabilă dorinţa de a nu se lepăda de El. Pare că, pe lângă hotărârea din glas, există şi dorinţa – cumva lipsită deja de punctul culminant – de a face voia Lui. Însă cred că tocmai punctul acela culminant din momentul realizării evenimentului ar trebui să ne facă să fim mai puţin siguri de noi. Mai siguri de El, dar mai puţin de noi. Tocmai pentru că încă nu am făcut saltul şi nu ştim în ce fel se va rezolva încercarea la care suntem puşi, e lipsit de recunoştinţă şi de smerenie să considerăm că deja l-am făcut.

Îmi pare că văd acelaşi accent pus pe atitudine ca în Iov, adică mai mult decât pe acţiunea care o urmează, fiind aşezată chiar deasupra acţiunii, putând s-o amplifice pe aceasta din urmă, s-o scadă, s-o şteargă chiar, s-o reducă la zero, s-o valorifice. Un fel de „mândria merge înaintea căderii”. Un fel de nerecunoaştere a autorităţii, a atotputerniciei lui Dumnezeu de a schimba ceea ce vrea atunci când vrea El.

Mă vei ierta, Doamne, pentru atâtea siguranţe care Te-au jignit?

h1

Aşa nu

Iulie 21, 2011

Well, să vedem, facem o încercare. Unii s-au pronunţat asupra polemizării. O fi suficient, n-o fi. Seamănă o ba. Cu ceea ce e pe bloguri sau nu numai sau simplu nu. Dacă nu, cum altfel?

„Calităţile şi cusururile noastre ies cu prilejurile polemice într-un implacabil relief. Polemica implică un ecorşeu al caracterului. O denudare morală. Desigur, nu poţi avea câştig de cauză în scrisul polemic dacă nu dovedeşti bună credinţă, consecvenţă, un respect faţă de preopinenţi, în afara căruia nu te poţi respecta nici pe tine însuţi. S-ar putea pune chestiunea cum să stimez pe un individ care, în fond, nu e demn de stimă. Simplu: nerăstălmăcindu-i spusele, ţinând seama de toate datele sale semnificative, respectându-i imaginea reală. Nu e demn să răspunzi tendenţiozităţii cu tendenţiozitate, injuriei cu injurie. Chiar dacă nu poţi evita ironia, persiflarea, sarcasmul, ele se cade a avea o justificare morală în ochii cititorului, care trebuie convins de logica şi de corectitudinea polemistului.”

(Revista Familia – Dumitru Chirilă de vorbă cu Gheorghe Grigurcu, Parada semnelor de întrebare, nr. 5, mai 1998, p.96)

h1

A Thomas, not the cat!

Iunie 23, 2011

La un moment dat în facultate, am avut de interpretat un poem; nu mai ţin minte dacă fusese la alegere sau dacă toţi am primit acelaşi text. Am obţinut o notă mai puţin îmbucurătoare, dar mi-am spus că mă voi resemna dacă atât am ştiut. După ce ne-am primit notele, profesorul a vrut să mai avem un dialog deschis cu el pe seama poemuluir; doar aşa ca să înţeleagă mai bine rotiţele din capul nostru şi să se asigure că şi el înţelesese din prima asta. La final, am primit şi o mărire de notă. Nu mă aşteptasem. Nu mai ţin minte cum îl analizasem, dar am ţinut minte care era poemul. A apărut şi prin unele filme. Meet Dylan Thomas, cu Do not go gentle into that good night.

Faceţi o încercare, nu căutaţi pe google ajutoare (decât după produsul final), spuneţi despre ce e vorba, ce vă transmite şi în ce condiţii s-ar scrie un poem ca ăsta.

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on that sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

P.S.: Fotografie: casa lui Dylan Thomas, the Boathouse, Laugharne, Wales.

h1

„Cuvinte la schimb” se lansează pe orbita virtuală

Aprilie 19, 2011

Pentru că aţi fost alături de mine pe acest blog, poate mă veţi însoţi şi pe Cuvinte la Schimb, lansat azi, grupul care m-a ajutat să devin mai mult din multe puncte de vedere, un grup de duh, suflet şi minte… A început ca un yahoogroup (foto), acum continuă (nu ştim for how long) ca blog pe… glob.

Om trăi şi om vedea restul, vorba orbilor. Fără El, oricum suntem orbi.

h1

Ne-a mâncat capul ce?

Aprilie 19, 2011

Cineva îmi spunea nu de mult că ar vrea să intre în politică. Sau că nu ar fi o idee rea.

– Dacă nu intrăm noi [creştinii], vor rămâne tot ăştia şi vor continua să facă aşa cum fac. Dar, dacă am intra noi în număr atât de mare încât să dezechilibrăm balanţa înspre noi, am putea aduce o schimbare, s-ar putea întâmpla ceva bun.

Mi-am amintit de un articol pe care l-a scris Eliade, „I-a mâncat capul politica!…”, unde apare exact aceeaşi idee, doar că accentul cade ceva mai diferit. Două fragmente:

„Pentru noi, „politica” şi „partidele politice” reprezentau periferia vieţii – a oricărei vieţi: morale, culturale, civile. Dascălii şi maeştrii noştri spirituali – Nicolae Iorga, Pârvan, Rădulescu-Motru, Nae Ionescu – ne-au transmis, fiecare în felul său, sacra oroare de politicianism. Iar noi, tineri, entuziaşti şi naivi, confundăm politicianismul cu politica!”

„Acesta a fost, poate, cel mai mare păcat al generaţiei noastre: am lăsat locul liber nepricepuţilor, oportuniştilor, mediocrilor. Noi alcătuiam prima generaţie după Unire şi dacă ne-ai fi îndeplinit misiunea cu aceeaşi conştiinţă cu care şi-au împlinit-o înaintaşii noştri, cei care îşi jertfiseră sîngele pentru Unire, altul ar fi fost climatul politic al României moderne. Dar „generaţia tînără” din anii 1925-1935 a trăit exclusiv sub semnul spiritualului. Ea îşi înţelegea misiunea istorică exclusiv pe plan spiritual.”

Dar, pentru că merită citit întregul articol, scurt de altfel, am făcut nişte fotografii: partea 1, partea 2 şi partea 3.

Acum, e drept că se amestecă puţin oalele dacă facem comparaţia cu generaţia tânără din care făcea parte Eliade. Însă poate fi un punct de plecare.

Una la mână, sigur că sună plauzibilă ecuaţia pe care o spun ambii, mă interesează şi una, şi alta, dar cu precădere prima, pentru că mă/ne implică mai mult – mi se pare mie – decât o face spiritul civic, social. În teorie, pare a fi chiar o revelaţie şi poate da impresia de obiectiv uşor realizabil. Dar parcă totuşi nu poţi începe o „revoluţie” pe hârtie, matematic stăm bine, dar practic sună a imposibilitate. Plus că, intrând în hora aceasta care merge precum o gaură albastră, ar mai putea opri cineva căderea indiferent cât de mulţi la număr?

Care mă duce la doi la mână, cât de incompatibilă e punerea în aplicare cu misiunea pe care o are un om al lui Dumnezeu pe pământ? Dincolo de cum văd eu, mă interesează cum vedeţi voi. Aberaţie, aberaţie, dar măcar să aberăm împreună, e mai uşor de ajuns la destinaţia potrivită.

h1

Prietenie de scriitori

Octombrie 9, 2010

Revin la unul din autorii pe care îi recitesc când nu am chef să citesc ceea ce ar trebui. Unul din autorii la care revin mereu din timp în timp. Şi de care se pare că nu mă plictisesc. Nu-mi amintesc exact când a început interesul meu pentru Mircea Eliade, dar ştiu ce anume l-a început. Relatările fratelui meu despre ceea ce-l fascina la el, la modul lui de a scrie. Iar apoi, cu timpul, am luat-o pe cont propriu, citind de la Memorii la romane, alte povestiri… Mai am, nu am epuizat. Mai am destul. Întotdeauna e bine să mai rămână ceva de făcut.

Unul dintre aspectele care m-au interesat mult a fost amiciţia lui strânsă cu Mihail Sebastian şi felul în care ea s-a dizolvat încetul cu încetul, tragicul acestei dizolvări, ca de altfel şi multele teorii care încercau să explice motivele, posibilităţile, caracterele, contextele…

Cred că acest articol este cel mai echilibrat pe care l-am citit cu privire la traseul controversat (şi niciodată complet ştiut decât de către participanţi şi nici de către ei bine) al acestei prietenii. De-a lungul lecturilor mele în jurnalele lui Eliade şi Sebastian, urmăream menţionările lor făcute cu privire la celălalt.

Sunt câteva porţiuni care mi-au atras atenţia între citatele folosite în articol prin esenţa pe care o pot surprinde. După ce Eliade sare în apărarea lui Sebastian atunci când acesta din urmă primeşte o prefaţă odioasă din partea mentorului lui, Nae Ionescu, la cartea De două mii de ani, Sebastian publică un răspuns, Cum am devenit huligan, a cărei dedicaţie sună aşa:

„Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [in carte] povestite – şi care nu vor supravieţui, dacă vor supravieţui, decât pentru că şi el a spus un cuvânt – cel mai frumos.”

După ce puterile în stat îi obligă pe fiecare să ia o poziţie – fie că e simţită ideologic de către unii, spiritual, cultural sau altfel de către alţii – se instaurează între cei doi o separare tăcută, nerecunoscută niciodată în mod făţiş. Sebastian nu putea fi altceva decât evreu. Eliade nu putea fi decât împotriva stângii. Una din izbucnirile lui Sebastian la aceste tensiuni tacite a fost:

„Să las să se destrame mai departe singure lucrurile? Să le pun punct cu o explicatie finală? Mi-e aşa de silă, încât aş prefera să tăcem definitiv, şi eu, şi el. N-am ce să-l întreb, şi desigur n-are ce să-mi spună. Dar, pe de altă parte, e o prietenie de ani de zile, şi poate că i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despărţire”. (13 ianuarie 1938)

Chiar aşa. Destule prietenii se rup în stil mut. E mai uşor, e mai comod. Uită el, uit şi eu. Uităm împreună. Facem toate lucrurile diferit, departe unul de altul, dar facem un lucru identic şi împreună. Tăcem împreună! Este şi acesta un mod de a nega – nonverbal – că prietenia a existat vreodată. Sau că a contat realmente.

Plecarea lui Eliade din ţară desparte şi mai mult, iar la scurta lui revenire în România în 1942, nu îl caută pe Sebastian, fapt care îl va măcina cumplit după moartea prematură a lui Sebastian. În 1946, o notă din Jurnal explică şi motivul pentru care a ales ca atunci să îl ocolească:

„Nu mă voi consola niciodată că nu l-am revăzut [pe Mihai] în august [iulie, de fapt] 1942, când m-am întors, pentru o săptămână, la Bucureşti. Mi-era, atunci, ruşine de mine – consilier cultural la Lisabona – şi de umilinţele pe care le îndura el, pentru că se născuse şi voise să rămână Iosif Hechter. Acum, mă zbat, inutil, în iremediabil”.

Teribilă zbatere, neconsolată. Nu e singura. La aflarea morţii lui, în 1945, mai, nota:

“[…]Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am câştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă reîntorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s-a dus, călcat de o maşină! Cu el, se duce încă o bucată bună şi foarte frumoasă, din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!”

Cel mai dureros, tragic, mi se pare faptul că, deşi trăirile lor au existat de fiecare parte – nu întotdeauna simultan, dar mare parte din timp simultan – nu au ajuns să se şi întâlnească în final. Să se privească una pe alta şi să se recunoască identice. Un cuvânt – cel mai frumos. Însă acest cuvânt să nu mai poată fi spus. Mă gândesc că prieteniile merită, într-adevăr, ceasurile lor de ceartă, de confruntare, de izbire a propriilor idei şi sentimente ca să poată apoi renaşte, continua. Mai puternice, poate, sau deloc. Dar măcar să poţi evita aceste potriviri perfecte, dar rămase nespuse şi durute.

h1

Gulliver în Bloggingland

August 26, 2010

Nu mai voia să călătorească. Îi fusese greu digerabilă ultima călătorie, i se întoarse stomacul cu susul în jos. N-avea de gând nici să-şi facă operaţie de schimbare de gen proxim într-un veritabil houyhnhnm, deşi i se părea singura soluţie suportabilă. Însă nu se inventaseră pe atunci asemenea operaţii. Nici vederea oamenilor nu îi era prea simpatică, yahoo-ii i-au reprezentat atât de bine… De ce acceptase?

Vaporul lor, se strică pe drum şi, în loc să ajungă în RealLand, se opri brusc în dreptul unei insule străine şi se încăpăţână să nu mai pornească. Aceleaşi defecţiuni din trecut. Deci, de ce acceptase? Deja e o obsesie sonoră, însă acum.. tot un şoarece. Vor locui câteva zile pe această insulă primitoare şi pustie, parcă, ce bine!

Ajunşi la mal, fură întâmpinaţi de casa impunătoare a unui scriitor. Multe flori de toate culorile la geamuri, o sumedenie de mărunţişuri drăguţe, dar orbitoare care făceau casa o amestecătură de frumuseţe cu oboseală instant, al cărei rezultat nu mai vrei să ştii ce e. Pe terasă, pesemne proprietarul, la o limonadă de unul singur, însă consumat constant de câte o cifră, o dată, strigându-i-le foii, pare-se. Fiecare casă avea câte un nume. Aceasta nu avea. Adică era doar denumirea insulei. Sau poate se confundau, nu e prea clară treaba. Bloggingland se numeşte. Casa şi insula, poate. O fi împăratul.

– Nu, nu şi nu! I-am repetat de 16,6 ori că nu admit ca terenul să fie construit decât cu 5 cm la stânga, pentru că, la apusul soarelui, razele vor bate exact pe locul postului meu de fundaş timp de exact 10 minute şi nu voi vedea nimic! Fatal pentru scor. Altfel, înseamnă că asta şi urmăresc, să pierd! Iar mă obligă să îi dau în judecată pentru memorie scurtă şi rea intenţie!

– Ce-i, măi blogging, iar vorbeşti singur? Iar n-ai mâncat lapte? Nu te prinzi sau nici nu ai liană de care să te prinzi?

– Ţăranule, laptele nu se mănâncă, ci se bea! La vârsta asta nu ştii încă? Nici nu ştiu de ce îmi pierd vremea cu ăştia care nu ştiu că laptele se bea! Mai ales când am atâtea plângeri de făcut!

– Lasă, blogging, că la tine laptele trebuie mâncat cu biscuiţi, încet, ca să nu te îneci şi să-şi facă digestia, că altfel nu procesezi informaţia. Ştii, graba strică plângerea.

– Mă, ţăranule, la câte plângeri am eu de scris, o să fac o excepţie şi o să-ţi acord şi ţie 5 minute, nu mai  mult că nu meriţi. O să mă sacrific pentru binele aşezării, dar stai la rând acum.

Un localnic tinerel, un copilandru, veni către Gulliver, văzându-l nedumerit între scriitori şi îl întrebă de unde vine. Ahaaa, şi acolo tot aşa comunică prin scrisori?

– Nu tocmai, îi răspunde Gulliver, nu atât de des. Noi preferăm să folosim gura mai mult. Economie de timp.

Copilul se ţinu scai de străin, găsind amuzantă mirarea constantă a lui Gulliver. Se auzi dintr-odată răsuflarea obosită a bloggingului cu peniţa pe hârtie:

– Mai am 112 plângeri, din care 75 fix sunt cele mai stupide: numai pentru meseriaşu deştept, ce plăcere!

Copilul îi arătă lui Gulliver unde era meseriaşu. Meseriaşu juca tenis cu un prieten în faţa casei, iar, între serve, scria câte o scrisoare de curtoazie amicilor.

Copilul:

– Ăsta e tare. Nu stă o clipă locului, e aşa rapid, că abia îl zăreşti când scrie câte o scrisoare. Uneori îi mai scapă câte o literă neimportantă. Deliciul bloggingului cu alte plângeri. Read the rest of this entry ?

h1

Scenă

Iulie 15, 2010

Cu ocazia unor (de acum foste) învăţări, senduiesc mai departe un fragment de roman. O fărâmă de discuţie dintre doi verişori din Portretul unei doamne (Henry James): Isabel şi Ralph:

– Îmi pare rău că te-am trezit, spuse Isabel, pari foarte obosit.

– Mă simt foarte obosit. Dar nu dormeam. Mă gândeam la tine.

– Te-ai obosit gândindu-te?

– Foarte mult. Nu duce la nimic. Drumul e lung şi nu mai ajung odată.

– Unde doreşti să ajungi?, îl întrebă ea în timp ce îşi închidea umbrela de soare.

– La punctul când voi putea să exprim clar ceea ce gândesc despre logodna ta.

– Nu te gândi prea mult la ea, răspunse Isabel nepăsătoare.

– Vrei să spui că nu mă priveşte?

– De la un anumit punct încolo, nu.

– Tocmai acesta e punctul pe care vreau să mi-l fixez.

[…]

– Este desăvârşit, fără îndoială, din moment ce l-a îndemnat să te aleagă de mireasă. Dar ai văzut vreodată un asemenea gust – într-adevăr desăvârşit – în momente de mânie?

– Sper că nu-mi va fi hărăzit să nemulţumesc gustul soţului meu.

La auzul acestor vorbe, Ralph îşi ieşi din fire:

– A, asta e o îndărătnicie, nu e demn de tine! N-ai fost menită să fii măsurată în acest fel –erai menită pentru ceva mai bun decât să veghezi asupra sensibilităţilor unui diletant steril!

[…]

– Mergi prea departe, şopti ea simplu.

-Ţi-am spus ce aveam pe inimă – şi am spus-o pentru că te iubesc!

Isabel păli; era şi el pe lista cea agasantă? Deodată simţi nevoia să-l şteargă de pe listă.

– A, vasăzică nu eşti dezinteresat!

– Te iubesc, dar te iubesc fără speranţă, spuse Ralph iute, căznindu-se să zâmbească şi simţi că în această declaraţie exprimase mai mult decât intenţiona.

h1

Impactul unor lecturi obligatorii

Martie 20, 2010

Când aveam de învăţat pentru titularizări aveam o problemă care ieşea la suprafaţă pe lângă problema învăţatului în sine. Simpatie prea mare pentru perioada renascentistă, iluministă, victoriană nu pot spune că aveam. Cu unele excepţii, desigur. În romantism îmi găsisem nişte opere care combinate cu realismul dădeau un rezultat satisfăcător.

Însă, de obicei, nu aveam răbdare pentru multă – şi nu am nici acum – descriere fizică: natură, context, aspect al personajelor. Sunt mai aproape de concepţia lui Andre Gide: „Precizia nu trebuie să fie obţinută prin detaliul relatării, ci prin imaginaţia cititorului.” (Falsificatorii de bani, RAO, pg. 90). Şi „De obicei, romancierul nu se încrede suficient în imaginaţia cititorului.” (pg. 81).

Mai degrabă prefer descrierile unor abstractităţi: cele emoţionale. Mişcarea gândurilor şi sentimentelor în mintea umană. Acestea îmi sunt mie mult mai uşor şi interesant de urmărit într-o lectură. Restul se poate deduce, restul sunt umplutură, restul sunt văzute de ochi vrând-nevrând. Culoarea panglicii de la rochie nu îmi va decide finalul poveştii.

Cei care reuşeau să atragă atenţia prin participarea la care mă invitau erau moderniştii, simboliştii, psihologii. Nu primeai toată acţiunea de-a gata sau n-o primeai cronologic; sau personajele aveau mai multe opţiuni şi autorul îţi prezenta mai multe; alegeai ce preferai. Da, chiar şi aşa se poate scrie. Fowles poate depune mărturie. 🙂

Sentimentul care mă cuprindea cercetând operele lor, în schimb, şi vieţile lor – pentru că există o conexiune mult prea strânsă între experienţa de viaţă a unui scriitor şi produsul lui pentru a fi trecută cu vederea – era deprimarea constantă. Prea multe finaluri negre, prea multă corupţie, murdărie, prea multe sinucideri, atât între personaje, cât şi între autori. Virginia Woolf s-a sinucis şi în ficţiune, şi în realitate. Hemingway s-a sinucis şi el după o viaţă în depresie şi multe sinucideri în familie. O’Neill cu mult pesimism etc. Nu degeaba generaţia americană a secolului 20 a fost denumită Generaţia Pierdută. Aceeaşi trăsătură, însă, ar putea fi extinsă şi asupra celor din Europa. Contextele perioadei explică mult din această stare de fapt, dar întrebarea care îmi revenea în minte era în mod constant… „astea îţi pot băga depresia în oase dacă mai stai mult cu ele”.

Dacă le negi existenţa şi importanţa e ca şi cum ai nega realitatea şi istoria. Asta se întâmplă în lume. E imposibil. Nu poţi să te prefaci că totul e vesel şi rotund sau că ele nu există, iar dacă există, nu te privesc. Dacă le studiezi, analizezi, cercetezi îndeaproape – iată impactul. Şi atunci… nu-mi dau seama care e atitudinea, reacţia potrivită faţă de ele. Sau dacă ar trebui incluse ca lecturi oblogatorii pentru examene sau nu. Pentru că, de la un punct încolo cel puţin…, ceea ce bagi în minte şi suflet e şi ceea ce scoţi. Şi vorbim totuşi de scrieri dintre care unele au premii literare  importante la activ. Dar să vedem şi alte opinii.

h1

2 ani de blogging ;)

Februarie 7, 2010

Am făcut 2 ani de blogging în 27 ianuarie şi am uitat. Aici am început. Mari emoţii, normal! Aici aveam 1 an. Emoţii mai mici. Acum am 2 ani. Deja îmi uit ziua naştere şi încep să râd. E un progres, nu? Îmbătrânesc! 😎

Voiam să scriu despre altceva astăzi. Dar cumva se leagă. Dependenţa emoţională. Cea pe care o are fiecare relativ la ceilalţi într-o măsură mai mică sau mai mare. Aşa am fost creaţi. Să depindem unii de alţii. Femeile depind cel mai mult. Bărbaţii depind mai puţin, dar nu deloc.

E un inconvenient acesta, dar poate fi şi o binecuvântare. Depinde cât se deplasează spre „infinit”: plus infinit sau minus infinit. Când „cursorul” începe să îşi piardă limitele şi să tindă către infinit, înseamnă că am uitat să ne evaluăm prin ochii Creatorului. Singurul care dă echilibru.

E un inconvenient şi dacă se depinde de cine nu trebuie. Intensitatea exagerată (prea multă sau prea puţină) nu e singurul cusur. Poţi depinde de unii care te vor robot sau păpuşă de la teatru. Sau poţi depinde de unii care te vor liber, independent, înfloritor. Lângă ei poţi deveni indiferent faţă de ceea ce există în jur sau poţi dori să schimbi lumea. Ei îţi pot insufla descoperirea propriei persoane sau te pot reduce la un simplu ascultător de reguli. Contează ce influenţe ne alegem.

Altfel, de cine să depindem şi până unde?

Bloggingul poate fi o dependenţă emoţională, de asemenea. La început a fost. Poate va mai fi. Nimic nu se poate garanta. De o vreme, a început să devină mai puţin, însă asta nu înseamnă că e un lucru rău. Nici detaşarea parţială, nici bloggingul ca activitate în sine. Cred că poate fi un lucru foarte bun. Depinde şi aici. Bloggingul în sine e un neutru. Noi în facem pozitiv sau negativ.

Ce ziceţi, de ce poate fi bun bloggingul?

Şi o piesă care îmi umple mintea zilele acestea.

%d blogeri au apreciat asta: