Archive for the ‘mirări’ Category

h1

Privirea în oglindă

februarie 19, 2018

Mi se întâmplă să-mi recitesc comentarii mai vechi sau diferite luări de poziție din trecut și să nu mă mai identific cu ele. Cu altele da.

Însă la un moment dat scriam că de obicei mi-am cam păstrat opiniile de-a lungul timpului. Meh, depinde. Depinde mult. Depinde mai ales despre cine e vorba. Sau despre cine era vorba. Depinde de cât de multe ai apucat să trăiești sau să înțelegi până atunci. De cât de complet cunoști problema sau de cât de mult ai reușit să empatizezi și să fii dispus să descoperi.

Acum prefer să mă gândesc la opiniile pe care mi le-am modificat de-a lungul timpului. Schimbare de care mă bucur. Chestia asta mi se mai întâmplă când recitesc porțiuni de jurnal. Când mă întâlnesc cu mine cea de atunci.

Vi s-a întâmplat să vă găsiți altul peste vremuri? În concepții, nu ne interesează barba. 😀 Care a fost reacția?

Reclame
h1

Justificarea prin cauza nobilă

ianuarie 27, 2018

Dacă sunt pentru o cauză nobilă (în societate), insultele și suspiciunile neîntemeiate (față de apropiații care nu se înregimentează fix în felul propriu) sunt armă acceptabilă chiar și în gura celor care militează pentru deontologie, echilibru și moralitate.

Cât de subiective devin lucrurile până și pentru cei mai obiectivi pământeni… Și cât de dezgustătoare, dezamăgitoare.

h1

Subiectivități lipicioase

ianuarie 15, 2018

Ideile de care ne-am îndrăgostit greu mai pot fi combătute (și abandonate) de argumente oricât de raționale, oricât de multe.

h1

Pentru sperietura dvs.

decembrie 6, 2017

Ați văzut tarantulele cu telecomandă din Lidl? Nu? Așa… mărime naturală, cred, dacă nu mai mari, că îs de vreo 2-3 ori mai mari decât palma.
Cică sunt recomandate copiilor de la 6 ani în sus. Serios? Mă foarte întreb cine o fi recomandat așa ceva. Arată ca scos din mediul lui natural, nu știu cum să vă spun… Mie mi s-a zbârlit părul văzându-l în cutie. Cum s-or fi bucurând ceilalți să-l vadă mergând?

O luăm razna. Oare câți rămân întregi la cap după ce văd un asemenea exemplar venind spre ei?

Stați că n-am terminat. Știți cât face? 70 lei.

h1

Fuga

noiembrie 18, 2017

Nefericirea e fuga din tine. În alt timp, în alt loc, în viitor, în trecut, în realitatea imaginară, într-un prezent cosmetizat, într-un basm aproape real.

Nefericirea e nerămânerea în tine la taifas. E veșnica alergătură altundeva. Altundeva trebuie să ajungi, altceva trebuie să faci, altcineva trebuie să fii.

 

h1

Dincolo

noiembrie 19, 2014

Un prieten a plecat. S-a dus dintr-o lume în altă lume. A plecat brusc și ne-a lăsat fără grai, fără privire, fără răspunsuri. Nu pot scrie și totuși simt nevoia să scriu. Simt nevoia să am alături inimile altora. Gândesc și parcă nu pot gândi. Privesc și parcă nu văd.

Cineva îmi spunea că încă mai crede că e o greșeală. Și eu cred încă la fel. Precis undeva s-a produs o eroare și mâine ne vom trezi în lumea de dinainte. Și dăm un restore to the initial settings. Se poate, nu-i așa?

Doamne, du-i pe toți în raiul Tău.. 😦

h1

Regii

iulie 24, 2014

Bunăoară, mă minunam cum e posibil ca unele lucruri să fie în așa fel aranjate încât să aibă loc tocmai atunci când le poți suporta mai bine. Datorită unor oameni care cred în tine, în ceea ce ești, care văd punctele acelea bune, strălucitoare, poți îndura mult mai ușor eșecurile care survin în anumite zile. Doza lor de încredere, de energie, de iubire contrabalansează atât de frumos și surprinzător ratările, scăpările, încât îți dă impresia nu ție ți se întâmplă să cazi, ci unuia oarecare, departe.

Și uite așa îmi aduc aminte din nou cât de important e să-i prețuim pe cei de lângă noi. Nu știm când le va folosi vitamina noastră sufletească. Poate în ora următoare. Și așa, vor putea înfrunta mai ușor mizeria din lume, fără să se dezechilibreze. Doar să se îndoaie puțin. Nu degeaba ne ies în cale anumite suflete, nu degeaba le ieșim noi în cale. Cineva ne aranjează întâlnirile, dar noi punem textul…

Să vă fie interacțiunile binecuvântate!

h1

Esență umană.

martie 12, 2014

Nu știu cum se iubește un om care nu e personal. Un creier documentat, o minte sclipitoare, un om de știință să fie. Bine. Ei, și? Ce să faci cu o carte umblătoare decât s-o așezi înapoi pe raft? Locul ei nu e printre impresii, contradicții, suferințe, intuiții, regrete, ratări de calcul, bucurii copilăroase, vise, vieți…

h1

Ai auzit de cutare? Cum nu?

martie 9, 2014

Mie nu mi se pare că oamenii care își reclamă o poziție înaltă ar merita și admirație. Mie nu mi se pare că cei din față trebuie luați atât de mult în serios. Nu mi se pare că cei ale căror nume stau afișate peste tot ar trebui cunoscute și respectate. Asta este ceea ce cred ei despre ei înșiși. Nu cred că e potrivit să-i umfli unui om exagerata considerație față de sine însuși. Cred că cei numiți importanți e bine să fie tratați ca oameni normali. Și cei cu reclamă să pornească la start de la aceeași linie precum cei fără reclamă. Iar apoi să vedem unde ajungem. Ba mai mult, cred că aceste curse pentru importanță sunt… lipsite de importanță. Ceea ce contează e interiorul. Pe care îl ascundem cât putem de bine.

h1

scop suprem

august 23, 2013

să urcăm oameni pe piedestal și să-i dăm jos. și tot așa până la adânci bătrâneți. asta să ne fie lumina de fiecare zi: calificarea și caracterizarea lor ca pe niște personaje de romane ieftine, acesta să ne fie scopul vieții, pentru aceasta să trăim; să determinăm cu precizie câtă considerație merită fiecare individ. nu asta ne-a spus Isus să facem?

h1

Aceeași poză, unghi diferit

februarie 1, 2013

De fapt, și cei care ne stresează, ne enervează și ne obosesc sunt lăsați de Dumnezeu acolo, cu noi pentru un scop, pentru a ne finisa încă puțin, pentru a ne ajuta. Nu pentru a ne distruge. Căci nimic nu se întâmplă fără să vrea El și toate sunt în mâna Lui. Și ei fac parte din ”toate lucrează spre binele…”

h1

Gustul de Dumnezeu

ianuarie 13, 2013

Am primit de la Alex (mulțam, Alex!) niște bunătăți pe care nu mă poci abține să nu le foruardez către voi așa, selectiv, alegând ce m-a izbit mai puternic în moalele inimii. Dacă am înțelege frumusețea Împărăției lui Dumnezeu precum o înțeleg copiii, ar fi și Dumnezeu mai mulțumit de noi și am alerga mai degrabă să ne intereseze ce are El de spus despre fiecare decizie a noastră, despre cum suntem noi, despre cum ne grăbim să le reproșăm altora că nu sunt bine așa cum sunt, despre cum uităm să ne scoatem prima dată bârna din ochiul nostru.

Am arătat cuiva replicile acestea și a avut o reacție ”îngrozitor de” frumoasă (vorba unui prieten), care o pot pune și în dreptul meu:
– Abia acum îmi dau seama cât sunt de proastă.

*

„Călugării și-au făcut meserie din rugat pentru că ei au văzut că nu poate să existe meserie mai frumoasă decât să vorbești tot timpul cu Dumnezeu.” ( 9 ani)

240333-couple-praying-at-church

„Biserica e sfântă și rămâne sfântă chiar dacă intră în ea mulți păcătoși, că biserica de aia e făcută, ca păcătoșii care intră să-și facă acolo antene pentru Dumnezeu.” ( 12 ani)

„Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele că nici n-ai unde să stai.”( 10 ani)

„Biserica nu iubește plăcerea, că plăcerea îți aduce să spui mereu că mai vrei, pe când mulțumirea îți aduce să spui că-ți ajunge.” ( 9 ani)

„Îngerii nu ne spun cum e în Rai, de unde sunt ei, că atunci când mori e ca un fel de ziua ta și primești cadou Raiul și ei nu pot spune dinainte cum arată cadoul pe care îl primești pentru că strică toată ziua.” (10 ani)

” Nu e bine să stai cu păcatul în tine, trebuie să fugi la spovedit, ca păcatul din tine să nu facă pui de păcați.” ( 10 ani)

„Postim ca să nu ne mai gândim numai la gusturi de mâncare și să ne mai gândim și la gustul de Dumnezeu.” ( 11 ani)

„Cei care nu-l găsesc pe D-zeu sunt cei care îl caută din interes.” ( 12 ani)

„Sfinții au aureola rotundă și nu pătrată ca să nu facă vreun rău nici măcar din greșeală – că poate cine știe, când se ridică la cer, să nu înțepe cu vreun colț o pasăre în zbor.” ( 13 ani)

„Dacă îi ascultăm atent pe oameni, auzim mai tot timpul cum se laudă, pentru că nu le este gata capul.” ( 11 ani)

h1

Necesarul zilnic

octombrie 14, 2012

Am auzit azi o rugăciune – nu cea din Biblie – care spunea, între altele: ”Doamne, îți mulțumim că ne dai și că ne iei.” Nu e un lucru ușor. Adică poate fi un lucru ușor s-o spui fără să o simți, dar când o spui pentru că o crezi devine greu. Și, în același timp, eliberator, dându-ți seama că toate stau în Mâna Lui și că tot ce avem e o iluzie că ar fi al nostru.

Cred că Domnul îmi ia atunci când nu știu aprecia ce îmi dă și vrea să îi fiu recunoscătoare și să îi mulțumesc pentru tot ceea ce am primit deja. Cred că îmi ia atunci când nu am încredere în El că El este Unicul, Cel Mare și Atotputernic, Cel care poartă de grijă, Cel care nu uită nicio clipă că exist și că am nevoie de El și de multe altele.

”Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul
Și nu uita nici una din binefacerile Lui!
El îți iartă toate fărădelegile tale;
El îți vindecă toate bolile tale;
El îți răscumpără viața din groapă;
El te încununează cu bunătate și cu îndurări;
El îți satură de bunătăți bătrînețea
Și te face să întinerești iarăși ca vulturul.
Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți.
El și-a arătat căile Sale lui Moise
Și lucrările Sale fiilor lui Israel.
Domnul este îndurător și milostiv,
Încet la mînie și plin de bunătate.
El nu ceartă fără încetare
Și nu ține mînia pe vecie.
Nu ne face după păcatele noastre,
Nu ne răsplătește după fărădelegile noastre.
Ci cît sunt de sus cerurile față de pămînt,
Atît este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;
Cît este de departe răsăritul de apus,
Atît de mult a depărtat El greșelile noastre de la noi.
Cum se îndură un tată de copiii lui,
Așa se îndură Domnul de cei care se tem de El. […]

Binecuvîntați pe Domnul toate oștirile Lui, slujitorii Lui, care faceți voia Lui!”
(Ps. 103, fragment)

h1

Ochiul și obiectivul

septembrie 3, 2012

O jjmecherie de funie între ochi și obiectiv.

Așa că unii au descoperit așa ceva.

Problemă controversată, după câte se pare. Wiki spune așa. Câteva calde ca plăcintele, câteva reci ca marea toamna.

Merită încercat?

h1

calea cea strâmtă

septembrie 1, 2012

Pista de biciclete, mai ales prin anumite locuri, începe să semene tot mai mult cu calea cea strâmtă.

dig.

h1

Oglinzi

septembrie 25, 2011

Am stat de vorbă cu un domn de altă confesiune. La un moment dat, veni vorba de bisericile pe care le frecventăm. Printre altele, nu s-a putut abţine:

– A noastră e singura adevărată.

– Da? De ce?

– Pentru că e cea mai veche, numai de la noi aprind lumânări de Paşti la Ierusalim…

– Şi asta ce înseamnă?

– Că şi Isus a avut aceeaşi religie.

– Eu sper ca, în rai, să ne întâlnim de mai multe confesiuni.

– Aaa, rai… Eu nu cred că există rai, viaţă după moarte. Eu cred că aici se termină totul. Ţărâna se întoarce în ţărână şi gata.

– Păi cum nu credeţi? Dar mergeţi la biserică.

– Da, merg.

– Şi atunci de ce mai mergeţi dacă nu credeţi ce spun ei acolo? Nu asta ziceaţi că e credinţa adevărată?

– Eu nu cred că sufletul omului mai trăieşte după. Asta nu.

– Păi, dacă numai pentru viaţa asta trăim, e prea puţin.

Apoi discuţia a mers pe alte căi. N-am mai revenit. Bineînţeles că m-am mirat de vehemenţa cu care apăra ceva ce, de fapt, nu făcea parte din el. Îmi şi părea rău că aşa crede, dar mă şi minunam.

Seara, m-am gândit la mine. Tot aşa fac şi eu. Puţin diferit, dar teribil de asemănător. Cred. Eu cred. Într-un Dumnezeu atotputernic. Dar, de fiecare dată când mă îngrijorez pentru mine, pentru ceea ce se va întâmpla în viitor, pentru relele care se pot petrece, când mă cutremur imaginându-mi ceva rău, când uit că fiecare fir de păr din cap este în Mâna Lui şi nimic nu se întâmplă fără ca El să o fi îngăduit, spun, de fapt, acelaşi lucru. Tot atât de aberant. Tot atât de prefăcut.

h1

Între-confesional

iunie 25, 2011

De când mă ştiu (şi din punct de vedere confesional), am văzut, auzit, citit (cel puţin printre rânduri) că Dumnezeu (şi noi, evident) vrea mântuirea tuturor oamenilor, că nu vrea ca unii să piară. Dar în relaţiile noastre sociale (cel puţin), se face văzută o scindare între ceea ce spunem şi ceea ce facem. Se trasează delimitări clare între confesiunea noastră şi confesiunile celorlalţi. Acolo unde terenul nostru de siguranţă se sfârşeşte, se încheie şi mântuirea. Dacă eşti de altă culoare (a, nu, nu politică, deşi pare), înseamnă că eşti pierdut, că te-ai lepădat de Dumnezeu şi alte asemenea…

Dacă ai trecut cumva de la o confesiune la alta, eşti şi mai bătut de soartă, pardon de Dumnezeu. Ţi-ai trădat, ai înşelat aşteptările, eşti inamic. Dar numai dacă ai plecat din confesiunea celui cu care stai de vorbă. Dacă, printr-o minune, se potriveşte să fi trecut la o confesiune pe care o are şi interlocutorul, atunci se luminează la faţă şi e pecetluită intrarea ta în rai, în sfârşit că ţi-ai dat seama care e adevărata, unica, cea mai credibilă şi completă credinţă.

Poate că din această siguranţă nestrămutată că religia noastră e singura adevărată suntem tentaţi să nu-L vorbim pe Dumnezeu atunci când ne deschidem gura despre cele sfinte, ci să ne vorbim religia. Nu Dumnezeu e Cel pe care vrem să-L descoperim altora, ci regulile bisericii la care am ales noi să mergem, sunt mai bune decât ale lor. Nu jertfa lui Isus vrem s-o arătăm, ci doctrinele confesiunii noastre; sunt, în mod clar, cele mai bine închegate, cele mai logic gândite şi structurate.

Şi atunci ne mirăm că lumea se simte agresată, forţată, împinsă să bifeze un pachet de crezuri care îi sunt inutile; mai ştim şi pe alţii pomeniţi chiar în Biblie care puteau bifa foarte uşor ţinerea sărbătorilor şi spălatul pe mâini înainte de mâncare, dar ale căror inimi erau neatinse de ceea ce ar fi contat. La ce îi chemăm pe oameni, totuşi?

Se pare că vorbim nu din dragoste pentru oameni ca să-i ajutăm să avanseze în cunoaşterea de El, ci din orgoliu şi violenţă; doar ca să le demonstrăm celorlalţi că argumentul nostru e mai tare, că i-am zis-o, că noi avem dreptate. Bun, şi în afară de asta? Sau altfel: acestea or fi fiind parte din 1 Corinteni 13, dar poate nu m-am uitat atentă.

Îmi amintesc de vizita unei prietene acasă la mine după ani de zile în care nu ne-am văzut. Plecată într-o ţară îndepărtată şi stabilită acolo, abia aşteptam să ne întâlnim. După un scurt rezumat al vieţii fiecăreia în timpul în care nu ne-am văzut, scoate catalogul de produse şi îmi povesteşte despre descoperirea miraculoasă de care a avut parte folosind produsul…

h1

Croială cu efect

mai 17, 2011

După lucrul la un text legat de sinagogi şi construcţia acestora, mi-am spus că ştiu prea puţine şi am început să caut planuri de construcţie pentru biserici din diferite confesiuni. Fascinant. Târziu, dar mai bine mai târziu. Din nou fascinant. Şi, inevitabil, mi-am scăldat ochii la exterioare şi interioare.

Am rămas cu o imagine care nu s-a mai dezlipit de mine.

Asta (click pe ea):

 

Dacă nu e vorba prea mult şi de contribuţia obiectivului ales (dacă da, sper că doar puţin) în fotografiere, atunci biserica aceasta cred că te poate face să te simţi aşa cum ar trebui să te simţi într-o biserică: tu mic, mic, mic; ea mare, mare, mare; ca Cel pe care Îl reprezintă.

h1

El este

aprilie 21, 2011

De când am văzut imaginea aceasta, şi anume la Pătrăţosu pe blog acum nu ştiu cât timp, nu mi-am mai scos-o din memorie. Chiar dacă n-am mai privit-o. A rămas ca o imagine preferată a crucificării, deşi sună oarecum ciudat să asociez „preferat” cu „crucificare”. Dali a făcut o treabă ieşită din comun.

Abia acest unghi te face să conştientizezi prezenţa Tatălui deasupra şi în mijlocul a ceea ce se întâmplă; şi durerea Lui nespusă. Aici nu mai ai scăpare de prezenţa Tatălui care, într-o pictură clasică cu unghiul de vedere la nivelul pământului sau la nivelul crucii, puţin deasupra pământului, poate trece neobservat. Aici aproape că auzi cuvintele Lui care par să spună:

„Ce am eu mai de preţ, mai drag, mai scump, mai iubit dau pentru voi. Mda… chiar atât de mult vă iubesc. Şi voi tot nu pricepeţi. Nici acum. Dacă nici El, Fiul Meu, nu e de ajuns pentru voi…”

Vouă ce vă inspiră?

Şi apoi, dacă aveţi o imagine a crucificării (sau care să protretizeze vreun episod al acestor zile), aştept; cu motivaţia.

h1

Trial and!

martie 26, 2011

Şi uite aşa îi vin omului idei când rămâne singur prin home. Şi mai ales când se întorc cei ai casei, îi mai tună câte o invenţie să le facă surpriză. Bunăoară culinară. Nu sunt mare pasionată de bucătărie, din câte mă ştiu, dar de data asta dorinţa de a face surpriză a bătut restul preocupărilor şi-am început să-mi frământ neuronii. Am mai gătit, nu noutăţi!, dar mai mult atunci când era nevoie. Aveam în cap nişte elemente fixe (nu spun care încă) ce trebuiau neapărat să fie folosite, am răsfoit, mi-am holbat ochii la poze, am început să imaginez oarece şi a doua zi au ieşit astea două:

 

**

**

Am observat că nu mă prea supun cantităţilor şi maltratez ingredientele din reţete; îmi cerea bain-marie 30’, am pus la cuptor în yena 20’. Adaptez, schimb, dar am întotdeauna reţeta în faţă, de siguranţă. Să ştiu cât sar calul dacă tot vreau să-l sar. Însă asta e mai bine s-o facă experimentaţii, nu novicii ca mine.

 

Cea mai mare temere: să nu fie mâncabile.

Cea mai mare încântare: că le-am făcut (indiferent de rezultat).

 

Cum gătiţi atunci când gătiţi? Cât de fidel respectaţi indicaţiile de scenă (în cazul noutăţilor)?

Şi apoi: ce ziceţi că sunt produsele din imagini?

 

 

h1

Un conDamnat

ianuarie 5, 2011

Cornelius Dupree, condamnat la 75 de ani de închisoare pentru jefuirea şi violarea unei femei, a fost eliberat acum, după 30 de ani pentru că s-a ajuns la concluzia că s-a făcut o greşeală (ce mai greşeală…). Testele ADN au fost cele care au demonstrat nevinovăţia bărbatului american. Se pare că, dintre toţi condamnaţii pe nedrept, acesta a fost închis perioada cea mai îndelungată. Părinţii lui au murit în acest timp…

Versiunea pentru sceptici: un puşcăriaş (nu importă cine, poţi fi chiar tu…) a fost găsit nevinovat după 30 de ani de stat în închisoare.

Ce se întâmplă cu compensarea timpului petrecut departe de ai lui? Ce i-aţi dori unei astfel de justiţii (păi, şi la americani?)? Sau ce credeţi că ar fi normal să i se ofere ca… aşa-zisa compensare?

Ce aţi fi făcut timp de 30 de ani, ştiind că plătiţi pentru altcineva şi poate nu veţi mai fi eliberaţi?

 

PS: Nu sunt întrebări retorice.

Rog să nu daţi răspunsuri „din cărţi”.

h1

Câteva feţe

noiembrie 26, 2010

Ironie, ironie, toată lumea te apără şi pretinde că te cunoaşte, că le eşti cea mai mare prietenă. Şi cei mai mari apărători ai tăi nici nu îţi văd vreun defect. Ce să mai discearnă între ironie de bun gust şi simţ şi ironie de tupeu.

În afară de a-ţi arăta superioritatea şi lipsa de preţuire prin ironie şi sarcasm, nu prea văd alt câştig, dat fiind faptul că a-ţi demonstra punctul de vedere şi a te face înţeles nu poate fi un motiv, pentru că poţi obţine acestea şi printr-un altfel de discurs. Iar cei care se dau de ceasul morţii să scoată ironia basma curată caută, de obicei, pretext să poată dispreţui mai departe. Să nu li se reproşeze că nu iubesc. Pentru că nu pot. Iar a iubi nu înseamnă a fi de acord neapărat. A iubi nu înseamnă nici măcar a tăcea atunci când nu eşti de acord. Nu neapărat. Dar înseamnă să nu provoci la mânie. Mă gândesc că nu e necesar să vin cu referinţă.

Iar atunci când te arăţi dezgustat şi dezamăgit de acest fel de a relaţiona, ţi se spune că, de fapt, problema este a ta, că nu suporţi ironia din cauza mândriei personale, că ai atitudine molatecă, nehotărâtă, că nimănui nu-i place să fii căldicel, că nu e normal să fii atât de drăgăstos când nu e cazul. Când e cazul hotărăsc alţii pentru tine, nici o problemă. Dacă dimpotrivă, răspunzi în acelaşi ton ca ei, insulţi, jigneşti, nu poţi vorbi frumos, eşti o ruşine pentru omenire. Îmi este convenabil, e bun. Nu-mi este convenabil, lucru prost, trebuie aruncat. Mill, where are you? Credeam că nu ai ce căuta în comunităţile unde dragostea trebuie să fie stăpână.

Deci nu ştiu atunci cine sunt cei lezaţi în mândria lor…

Dacă Isus a fost dur cu cei din vremea Lui, înseamnă că s-a dat dezlegare la duritate şi tot omul care voieşte, nu mai trebuie să se controleze, nu mai trebuie să fie atent să nu facă pe celălalt prost (că un om se poate omorî şi în cuvinte; nu e necesar să vin cu referinţă nici aici, mă gândesc), poate să acţioneze exact cum îi spune cugetul cel aprins şi întărâtat de cei care îndrăznesc să nu urmeze aceeaşi doctrină ca a lor. Ca şi cum am fi devenit peste noapte Dumnezei şi deţinem aceleaşi atribute ca El. Înseamnă că sfinţenia ne caracterizează precum ironia, bag seama. Sau nu aşa trebuie calculat, că nu e convenabil.

Care ar trebui, în acest caz, să fie limita indecenţei, lipsei de control până la care o putem numi justificată dacă este sub stindardul (aşa-spus) corect? Cât de dur, violent, sever pot fi fără a trebui să-mi fie ruşine că încerc să mă şi îndreptăţesc?

h1

Criză de acţiune

iunie 28, 2010

Nu-i de mirare. Fără un program fix care să mă oblige să-mi doresc libertatea, sunt în criză de acţiune.

Nu mă alarmez că se taie 25%. Nici măcar nu m-am bucurat când s-a decis neconstituţională reducerea pensiilor. Nu putea fi nici ea de bine. Orice hotărâre de pe ecran în ce ne priveşte e un semn rău. Doar că în grade diferite. Am ajuns la performanţa de a fi imuni la rău. Probabil pe asta se şi mizează. Nu e bine, asta e clar. Bine acum ar mai fi un război civil.

Dar motivaţia extrinsecă cu care poţi merge la servici este zero pe lângă…

În ultima zi de şcoală, m-am dus să le urez vacanţă plăcută. Ştiam că ar putea fi ultima dată când îi văd. Voiam să se lungească timpul în care mă uitam în ochii lor precum un sirop când adaugi apă şi devine mult, devine interminabil. Deşi anevoie mă uitam.

Greu când m-am depărtat de sala lor. Greu pe hol când păşeam. Strângeam pumnul şi respiram adânc. Ştiam că mă despart de cei care făcuseră învăţământul o insulă unde nu exista oboseală. Politică. Indiferenţă. Mă transformaseră într-o fiinţă pe care n-o mai recunoşteam. Eram vie pentru ei. Veselă să fac mereu mai mult. Trează pentru orice interes pe care l-aş fi putut crea în ei.

Şi pentru a acest mic univers,  aproape că aş învăţa şi o limbă străină. Oricum, ei deja m-au învăţat una. Dragostea de meserie.

Nu-i de mirare. Că scriu despre asta. E criză de acţiune.

UPDATE:

h1

Nota de sub sol

iunie 23, 2010

La Cuvinte la schimb, ne şi jucam cu poemele. Nu eram doar serioşi, nici neserioşi în întregime. Ceea ce urmează e un joc. Şi un răspuns unui alt poem, intitulat „Notă explicativă”, în acelaşi ton.

Acum, după urmărirea emisiunii-dezbatere despre libertatea presei de pe Realitatea TV, parcă vine ca o mănuşă:

Nota de sub sol

În cele de acum înainte
Voi încerca să fiu cât mai exact,
deşi mi-e greu să mă pronunţ
într-o astfel de complexă chestiune.
Am analizat documentele
cu privire
cu foarte mare atenţie
în timpul unei şedinţe
şi, îmi permiteţi, domnule,
veţi avea şi dvs cuvântul,
am constatat cu stupoare
că singura concluzie
finală
poate să mai fie
la ora actuală
aceasta.
Bineînţeles că problema
va fi în curând
reanalizată şi recalculată
în conformitate
fără a neglija
partea vătămată.
În consecinţă,
în legătură cu cele de până acum,
am fost foarte clar ultima dată.
Pentru că mă consider o persoană rezonabilă,
decizia finală
O vom lua în zilele care urmează.

h1

Nu ţi-e dor de Prado baci?

aprilie 11, 2010

  • Prado baci! Mi-e dor de Prado baci, nu ţi-i dor de Prado baci?, strigă un bărbat de vârstă mijlocie în staţia de tramvai când se apropie de un om mai în vârstă.

Ca un apucat. Tare, mai ales primele cuvinte. Apoi se îndepărta, se uita înapoi la omul căruia îi striga cuvintele (ca pentru a vedea dacă au avut efect, parcă, sau că a fost înţeles) dar rămânea în staţie şi continua să facă paşi în toate direcţiile, fără stare, fără linişte. Ne gândeam că se va apropia şi de noi la un moment dat şi eram pregătite să nu ne speriem când va striga.

  • Ciorbă am mâncat şi bătaie multă! Ciorbă am mâncat!

Tot ne sperie impulsivitatea cu care îşi spuse gândurile. Şi imediat după ce trecu de noi, ne bufni râsul. E reacţia aceea de conştientizare că te-ai speriat din nimic (pentru că ne dădeam seama că omul probabil nu era unul periculos), dar că te-ai speriat totuşi şi ai părut comic. Ceilalţi din staţie reacţionau la fel.

  • Prado baci! Prado baci! Nu ţi-e dor de Prado baci?, continua să urle cui se nimerea să îi iasă în cale, apropiindu-se extrem de mult de ochii celuilalt; şi iar se depărta în grabă.

Omul căruia îi strigă în urechi prima dată se apropie de noi, simţindu-se într-un fel de solidaritate… în reacţii:

  • Zicea că o venit de la Buzău, de undeva. Cine ştie ce o fi fost acolo…

Mama mea replică:

  • Vai, rău îi e lui aşa; nu ştim mulţumi Domnului destul că ne-o ţinut cu mintea întreagă.
  • Nu îţi poţi nici pune mintea cu el că numai dacă îi faci atâta, sigur s-ar speria.
  • Destul îi el bătut de soartă şi aşa…

Şi, în amalgamul acela de reacţii ba distrate, ba speriate pe moment, observându-i într-o fracţiune de secundă ochii albaştri care se întorceau spre tine în timp ce se depărta, simţeai că te ia o profundă tristeţe, că se deschide sub tine un gol imens ca un ţipăt mut în faţa unei tragedii la care e părtaş şi pentru care nu poate face nimic. Ochii lui albaştri păreau să îţi spună că odată au văzut lumea aşa cum e, că a simţit bucuria şi tristeţea ca oricare altul.

Şi eu cred că nu ştim mulţumi destul…

And there are some things you cannot fix.

h1

Oamenii

noiembrie 21, 2009

Am fost ocupată cu oamenii. Îmi petrec majoritatea timpului cu oamenii. Lucrul cu oamenii acaparează tot, stoarce de energie, dar o şi dă înapoi.

La începutul meseriei, îmi doream mai degrabă să lucrez cu obiecte. Aveam şi o motivaţie solidă: ştiu că stau acolo unde le pun şi nu mă întreabă de ce e mai bine aşa. 🙂

Acum aş spune astfel: Omul e cea mai dificilă creatură din câte există! Şi cea mai fascinantă! Şi după propoziţiile acestea, ar trebui să urmeze o pauză. Una suficient de lungă cât să încapă negrul cu albul pe aceeaşi pagină, atât cât să cuprindă pacea şi războiul în acelaşi film.

Oamenii te cercetează în cele mai mici detalii, să vadă dacă întruneşti destule calităţi ca să ai credibilitate. Şi te uimesc când se lasă convinşi de ceea ce le spui. Oamenii te simt dacă ţii la ei într-adevăr sau te prefaci. Şi nu te pot plăcea dacă văd că nu urmăreşti binele lor. Nu îi poţi păcăli, iar, dacă îţi iese o vreme, nu va dura mult. Sunt cel mai aprig critic şi cel mai rapid acuzator. Îţi dau dureri de cap; îţi cer raţionamente repetate şi te epuizează.

Însă îţi zâmbesc în cele mai critice momente, devin o forţă unită când ştiu că ai nevoie de ei la modul serios, te încurajează şi cu cele mai mărunte gesturi când nu te-ai aştepta. Devin responsabili şi au iniţiative când le arăţi că îi crezi capabili. Te vor mulţumit, pentru că undeva în interior ei ştiu că mulţumirea ta e spre binele lor, chiar dacă le e un calvar pe moment.

Vor dezamăgi cu siguranţă în anumite momente. Fiecare dezamăgeşte la un moment dat (sau mai multe). Însă conştientizarea, părerea de rău şi încercarea de refacere aşteaptă întotdeauna un expeditor şi un destinatar.

Este, poate, uimitor felul în care lucrul cu oamenii poate descărca şi umple de energie în aceeaşi măsură. Acestea sunt doar câteva cuvinte care descriu un fragment din sentimentul imens şi complex pe care îl dă omul. Îmi place ceea ce fac. Şi, în definitiv, nu pentru om a făcut Dumnezeu tot sacrificiul…?

h1

Aşa cum sunt

septembrie 3, 2009

Oamenii – pe care îi ştiu şi pe care nu îi ştiu – spun că vor să fie iubiţi aşa cum sunt. Multe versuri de melodii strigă acelaşi lucru. Dorinţa de a fi iubit nu o contestăm, că nu avem de ce. Omul nu poate trăi fără dragoste. S-au făcut cercetări, studii, în care s-a văzut clar cum creşte o fiinţă fără afecţiune. Nu voi căuta linkuri pentru aşa ceva; e prea evident ca să mai demonstrez că unu plus unu fac doi.

Dar, uitându-mă în jur, am constatat de destul de multă vreme că oamenii nu ştiu ce pretind.

Spun că vor să fie acceptaţi aşa cum sunt, dar se prefac. Se prefac că le convine moda ca să nu fie notă discordantă între ceilalţi, care s-ar uita chiorâş la ei. Se prefac că au convingerile de credinţă pe care le consideră desuete în adâncul inimii, ca să fie simpatizaţi. Se prefac că au principii identice cu interlocutorii, ca să poată fi apreciaţi şi să se spună despre ei cât de corecţi sunt. Se prefac că iubesc stiluri de viaţă pe care le detestă, de fapt.

Oamenii nu vor să fie iubiţi aşa cum sunt. Pentru că nu se comportă aşa cum sunt. Ci aşa cum ştiu că vor fi demni de iubire. Şi, când au reuşit să-i convingă pe ceilalţi că au toate calităţile pentru care merită să fie iubiţi şi chiar au reuşit să fie iubiţi, atunci se relaxează şi devin ei înşişi.

Atunci toarnă peste ceilalţi adevăratele lor principii, adevăratele lor preferinţe, adevăratele lor convingeri pe care nu au vrut să le recunoască (uneori nici faţă de ei înşişi). Iar atunci se plâng că nu sunt iubiţi aşa cum sunt, pentru că îi şochează pe cei din jur cu nepotrivirea între ceea ce era şi ce se arată acum.

Regret că nu mi-am notat citatul din Falsificatorii de bani (A. Gide) atunci când l-am întâlnit (poate îl voi căuta odată), unde se regăsea aceeaşi idee a fricii de a fi cel care eşti de teamă să nu fii respins (pentru că fiecare om are imperfecţiunile lui), iar, după ce intervine obişnuinţa între cei doi, abia atunci adevărurile cele mari ies la suprafaţă. Abia când frica a fost înlăturată, abia atunci putem să ne descătuşăm măştile şi să devenim noi. Când suntem siguri de celălalt, când simţim că suntem stăpâni, că avem putere.

Nu degeaba circulă vorba: dacă vrei să ştii cine este un om cu adevărat, dă-i putere. Nu degeaba avem pilda robului nemilostiv, care foarte umil cerşea milă cât timp era datornic şi care a devenit brusc nemilos când a avut de-a face cu datornici la rândul lui.

Dacă spunem că vrem să fim iubiţi aşa cum suntem, ar trebui să ne gândim cât de consecvenţi suntem cu ceea ce pretindem.

PS: un fel de ilustraţie muzicală, dacă tot am pomenit de versuri de melodii – Illegal

h1

Avantajul de a fi animal

februarie 20, 2009

82478062

Mi s-a relatat astăzi ştirea ce a apărut la TV în urmă cu vreme bună despre un american ce fusese amendat de către autorităţi pentru că şi-a hrănit câinele atât de mult, încât acesta a devenit supraponderal.

Este o infracţiune mai nou şi aceasta, daaaa! E de mirare că în ţara tuturor posibilităţilor (trebuie, totuşi, să recunoaştem că nu România este, deşi are multe candidaturi valabile) se întâmplă aşa ceva? E de mirare doar pentru cei care nu au mai auzit-o ŞI pe asta!

Am o întrebare doar! O singură problemă arzătoare pe care le-aş ridica-o: în privinţa copiilor supraponderali, pe care părinţii – că, doar cine altcineva?! – i-au hrănit şi învăţat să se hrănească, ar lua măsuri identice? Adicătelea, în privinţa oamenilor, ar face la fel?

Legi care să amendeze, care să condamne la închisoare, coduri de bună conduită cu animalele, asigurarea că sunt bine îngrijite şi că au toate condiţiile de trai bun. Animal Welfare Act (Hotărârea de Protejare a Animalelor)…

E prea mult? E absurd?

Se pare că acolo nu!

2/3 din populaţia Americii este deja supraponderală, iar pentru 2050 se estimează că toţi adulţii americani vor fi supraponderali. Dar ei au legi pentru a nu permite îngrăşarea animalelor peste măsură!

Nu mă interesează din povestea asta atât de mult problema obezităţii. Ci problema importanţei acordate animalelor vs. oamenilor. Am căzut din priorităţi, nu mai e nici o îndoială.

Vom ajunge să scriem animale cu A mare în scurt timp?

h1

PoVeste din(ainte de) război

ianuarie 2, 2009

bunica-tanaraBunica mea a trăit 100 ani. Am scris la ultima ei aniversare aici. A fost o femeie credincioasă de tânără; dinainte de adolescenţă; şi şi-a păstrat credinţa în ciuda tuturor şi pe parcursul a toate.

Între ea şi bunicul meu, erau 7 ani. Dar invers. El era mai tânăr decât ea cu 7 ani. Întotdeauna m-a mirat şi fascinat treaba asta. Şi au rămas împreună până la moarte.

Azi fiind o zi de comemorare mai deosebită, am ales să relatez – din memoriile altora – câteva secvenţe din viaţa lor.

*

*

Într-o duminică dimineaţa, ea se întorcea de la biserică. Pe drumul satului, un scâncet de băiet.
– Da’ ce plângi, măi, Tiodore?
Iar băietul, din cale-afară de supărat:
Da’ mi-am tierdut o oaaaieee!
Tiodore avea 13 ani. Ea, Maria, 20.
– Da’ las, că ţi-i găsi-o tu, nu mai plânge!

*

După ce au mai crescut, Tiodorea a început să facă vizite casei Mariei şi găsise cu cale să se împrietenească cu fraţii ei. Doar, doar… Ea, frumoasă, era la vârsta la care nu bine ieşea un peţitor de pe uşă, că intra altul. La una din vizitele unui peţitor important, Tiodorea – extrem de curios. Cum să stea el blând să nu ştie ce se discută? Oare ce vorovesc cei doi…, trebuie neapărat să îi audă. Dar pe unde să intre?

Podul a fost o opţiune minunată. Viziune de ansamblu, ca în tribune. S-a urcat în podul casei iubitei şi a tras cu urechea.

*

Când băietul s-a hotărât s-o ceară de nevastă, şi-a spus că îşi cheamă ajutoare. A trimis sol. Un bătrân al bisericii. Cu acordul familiei, bătrânul merge în peţit la familia fetei:
– La pruncu’ cela îi place de fată. Ce răspuns să-i duc?

*

Aşa că, dintre toţi doritorii, peţitorii, pruncu’ de 19 ani s-a căsătorit cu fata de 26.

*

A venit războiul, iar Tiodorea a fost luat prizonier de către ruşi. Aşa se întâmpla atunci. Nu ştiai dacă mai ajungi să-l vezi în viaţa asta sau dacă acolo se încheie totul. Nici o certitudine, nici o informaţie. Nu se puteau transmite veşti din locul în care era reţinut. Totul era o nebuloasă. Cu doi copii mici şi cu ruşii care au ocupat casa. Mulţi omorau gazdele sau îşi băteau joc de ele. La noi, s-au instalat un comandant cu subalternii, care întotdeauna s-au purtat cu respect faţă de bunica şi copii.

În ‘45, când războiul era gata, unii din cei reţinuţi au fost lăsaţi să vină acasă; alţii au fost daţi dispăruţi pentru toată viaţa; alţii au murit. Trecuseră 6 ani de când bunica nu îl văzuse şi nu mai ştia nimic de el. Nici o scrisoare, nici o vorbă. Nu ştia nici măcar dacă a rămas în viaţă.

Bunicul era, însă, în viaţă şi venea acasă cu trenul. Când a ajuns în oraş, s-a întâlnit cu un consătean, pe care l-a întrebat cum e bunica. S-a făcut că acest consătean a venit acasă mai repede şi i-a relatat bunicii:

– L-am văzut, vine acasă cu trenul! Trebuia să ajungă.

Bunica era suspicioasă. Oare îi spun oamenii ăştia adevărul sau fac mişto de ea să o vadă cum aleargă până la gară numa aşa?! Erau 3 km până la gară de făcut pe jos.

– Nu, fată, l-am văzut, am vorbit cu el! M-o întrebat şi dacă nu ţi-or luat ruşii maşina de cusut!

Acum era clar. Era sigur. Era el! Nu putea fi altul! Şi bunica a alergat într-un suflet până la gară. Bunicul, însă, adormise în tren şi nu s-a coborât la staţia unde trebuia. În gară, s-a întâlnit cu alt consătean. Ea nu întreba nimic, doar aştepta derutată. El, văzând-o disperată:

– Vine, vine. L-am văzut în tren. Nu ştiu de ce n-o coborât. Da îi aci, o venit.

S-a întors acasă, nemaiştiind ce să creadă. Aproape de casă, un alt consătean:

– Tiodorea o adormit în tren. S-o dus pân’ în Holod! Amu o să vină pe partea ailaltă, dinspre Ceica.

Bineînţeles că n-a mai contat drumul lung, oboseala… A alergat să-l întâmpine pe drum. Şi s-au întâlnit, în sfârşit. După 6 ani în care nu ştiu de câte ori s-a gândit că poate nu mai e, că sigur nu mai e, că a rămas singură…

*

Dacă bunicul nu s-ar fi întors atunci acasă, eu nu m-aş mai fi născut. Aşa… 🙂

20160822_150814

h1

Cât valorez

decembrie 12, 2008

Ce importanţă am şi cât valorez:

flowerDe aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta. (Isaia 43:4)

Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu Sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? (Matei 6:26)

Deci să nu vă temeţi; voi Sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. (Matei 10:31)

Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? (Matei 12:12)

Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3:16)

Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de fiul pîntecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mîinilor Mele şi zidurile tale sînt totdeauna înaintea ochilor Mei. (Isaia 49:15, 16)

Tu eşti slujitorul Meu, te-am ales şi nu te lepăd! Nu te teme, căci Eu sînt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, că ci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu mîna dreaptă a dreptăţii Mele. (Isaia 41:9, 10)

Şi dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mîna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine. (Psalmul 139:9, 10)

h1

Every little thing

decembrie 2, 2008

Contrar aşteptărilor, ceea ce fascinează şi scoate din sărite cel mai mult în relaţiile dintre oameni nu sunt imensităţile. Desigur că şi ele. Desigur că mult. Dar ce valoare are dacă un bărbat îi dă inel de logodnă unei femei (o imensitate) şi pe scările bisericii spre cununie îi aruncă un: „Ce te împiedici acolo, proasto!” (un lucru aşa-zis mărunt)? E întâmplare reală, mi-a fost povestită acum câţiva ani. Odată ajunsă în biserică, nu a mai spus „da”.

Pot fi lucruri care par nesemnificative. Dar ele arată, de fapt, „gradul” iubirii şi al respectului real dintre oameni. Poate fi nesemnificativ dacă cineva spune: „Îmi dă un sentiment de bine să stau de vorbă cu tine. Creezi confort psihic.” Poate părea nesemnificativ să fii interesat de ce simte celălalt sau să îi faci o mică surpriză cu o ocazie (sau fără ocazie). Dar ele sunt cele care ţin firele laolaltă.

E o tendinţa de a ne orienta doar spre lucrurile mari sau lucrurile strict palpabile. Dacă părintele oferă un acoperiş deasupra capului copilului, îi asigură mâncare şi ideea de părinte, nu e neapărat să fie şi prezent la evenimentele importante pentru copil, nu e necesar să râdă împreună, să se plimbe împreună povestind. Sigur că sunt importante condiţiile de viaţă. Foarte. Dar emoţional ce se va întâmpla?

Omul, într-adevăr, nu trăieşte numai cu pâine… ci cu multe cuvinte şi Cuvânt. Cu multe mărunţişuri. Cuvinte, prezenţă, o umbră, un umăr, o susţinere, o critică finuţă, o îngăduinţă, un ton moale, un semiton, un ton muzical… şi mai ziceţi voi:

h1

Pe un peron de toamnă

septembrie 13, 2008

E vânt tulburat cu soare ucigător de frumos. Îmi răsuceşte tot părul. Nu e deranj prea mare faţă de deranjurile din lume la această oră. Pe alte tărâmuri, oamenii se omoară pentru mâncare sau pentru libertate…

Îmi plac trenurile şi gările. Trenul – până acum – e singurul mijloc de transport închis care nu-mi supune stomacul la încercări problematice şi care îmi creează cea mai poetică stare. Ciudat de spus, dar natural de simţit. Trenurile îmi apar ca cele mai inocente, calme, calmante moduri de traversare a lumii.

Dacă pierzi unul, vine altul.

Îmi plac peroanele. Toată lumea entuziastă că pleacă. Sau că vine. Frumos că te bucuri de două ori; mă întreb dacă excursia în sine, acolo la destinaţie, e la fel de incitantă ca intrarea şi ieşirea din ea.

Unele trenuri vin doar o dată în viaţă. Şi pleacă tot aşa.

Vântul îmi spune că nu se va opri din suflat; îi face prea mare plăcere. Unele trenuri sunt mai frumoase ca altele – şi pe dinăuntru, şi pe dinafară – pentru că sunt pentru noi. La fel ca poarta legii pentru ţăranul lui Kafka.

Am fost pe peron, am contemplat trecătorii, călătorii găsindu-şi vagonul. Eu am rămas, neurcând. Fusese trenul meu.

E un soare îngrozitor de frumos şi aproape îngheţat. Pe cer începe să scrie toamnă, iar eu sunt topită după castanele ce cad din copaci şi se rostogolesc lucioase şi maronii în faţa mea.

Nu mă nemulţumeşte frigul atât de mult; sunt nemulţumiri mai uriaşe decât acestea; sunt dureri mai cumplite de cealaltă parte a globului. Sau chiar pe scara mea.

Încă e verde.

Linia ferată a rămas pustie, iar eu privesc în urma lui. Se mai aude ţâşnirea finală de pe peron. Ca un timposibil în goană.

h1

Ce-ai, dragă? Ceai? Satură?

aprilie 15, 2008

Mi-am cumpărat de la supermarket un ceai nou. Printre altele. Ceai verde chinezesc cu trandafiri. Beau de o vreme ceai verde, de-al nostru, şi mă declar încântată. Îmi plac ceaiurile, mai ales cele cu arome diverse. Mă uitam lung la cele englezeşti, dar nu poţi decât să le iei, admiri şi să le pui înapoi şi îţi spui… Ăsta pentru clasa I, ca la tren. Maybe one day.

Ceaiul chinezesc avea şi doze mai mici, aşa că mi-a făcut irezistibil din ochi. Gustul bun. Excelent! Nu e nimic de comentat la el. Dar m-a intrigat eticheta cu efectele pe care le are asupra organismului. Nu că neapărat aş pune la îndoială ce scriu ei acolo. Nici că foarte tare aş crede chiar fiecare cuvânt. Însă unul a ieşit tare în evidenţă: „potoleşte setea”. Primele reacţii au fost mirare amestecată cu amuzament teribil.

Îşi pot face reclamă bună şi numai cu asta. Potoleşte setea, nu mai căuta în altă parte. Mai ales vara, pe canicule, bei la apă, cu bulbuci şi fără, sucuri şi alte minuni în prostie. Şi eşti tot nesătul. Nu-i aşa? „Acum am băut o cană plină de apă şi iar mi-i sete!” Îţi vine, la un moment dat, lene parcă să bagi lichide la infinit aşa… ca spartul. Ca sacul fără fund.

Să zicem că ar fi adevărat ce scrie pe pachet. Nu contează dacă e sau nu. Presupunem.

Mi-am amintit că omul trebuie să bea cel puţin 2 litri de lichide pe zi. Atunci eu beau ceai chinezesc de trandafir ca să mă satur şi o las baltă cu hidratarea. Ideea e să nu mai simt sete, nu? Adevărul e că de aceea bem: pentru că ne e sete. Şi ca să nu ne mai fie. Sau cel puţin să ne fie mai puţin decât înainte. Şi ce e rău în a-ţi trece setea, dacă acesta e şi cauza şi scopul? Uite asta cred eu că e rău. Calmant luat atunci când nu vrei să te tratezi, dar vrei să nu mai simţi că e ceva în neregulă.

Dar, altfel, îmi place ceaiul chinezesc cu trandafiri şi beau.

Doar că lucrurile care satură nu se găsesc chiar aşa… prin supermarketuri, la vedere. Nu stau nici ascunse pe sub canapele, dar trebuie căutate în locurile potrivite.

Ioan 4:14Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţă veşnică.

Iar acum ar trebui să spun „Urmează-ţi setea!”, nu?

Aşa arată for real:

%d blogeri au apreciat asta: