Archive for the ‘Perspective’ Category

h1

Avalanșa

decembrie 8, 2018


Piesa Avalanșa, scrisă de autorul turc Tuncer Cücenoğlu, ne vorbește despre regulile care ne forțează să ne organizăm viața în funcție de consecințele încălcării lor, în funcție de frica declanșată de nesupunerea față de ele. 
Îmi pare o piesă impresionantă, atât ca idee, cât și ca realizare, punere în scenă, joc al actorilor. Spre final, simțeam că îmi vine să cobor pe scenă să fac dreptate. :)) (Dez)Avantajul jocului cu publicul pe scenă. :))

Într-un sat dintr-o zonă muntoasă din estul Anatoliei, oamenii își duc existența după un calendar aspru. Își programează viața după amenințarea avalanșei care poate fi provocată de zgomotul făcut de un om care strigă, de o femeie care naște, de copilul acesteia care tocmai vede lumina zilei și plânge. Aceste zgomote sunt strict interzise în cele nouă luni din an de sezon rece. Copiii au voie să se nască doar în celelalte 3 luni de vară. Între anotimpurile de vară, oamenii sunt nevoiți să calce cu grijă, să nu urle, să nu vorbească tare, să nu se certe (iar asta e cu atât mai tentant și mai greu de evitat), să nu tragă cu pușca.

Se zvonește că, în urmă cu 50 de ani, o femeie însărcinată a fost îngropată de vie pentru că stătea să nască în perioada interzisă. Autoritățile trebuiau mereu informate ori de câte ori se producea o neregulă sau se afla despre simpla posibilitate a unei nereguli. Iar, în această situație, viața comunității trebuie (și a fost) pusă mai presus de viața femeii și a copilului ei.

În prezent, în mijlocul unei familii, nora are simptome de contracții, însă atât ea, cât și soțul ei încearcă să se convingă reciproc că nu poate fi vorba de vremea nașterii, care ar fi doar peste o lună. Totuși, de frică, de frica consecințelor tăinuirii, socrul hotărăște să cheme moașa pentru detalii, iar apoi sunt alertate autoritățile pentru a lua o hotărâre, căci se pare că tânăra soție va naște prematur. În ciuda respectării calendarului de concepere a copilului, nașterea pare inevitabilă, iar integritatea părinților nici nu mai contează în luarea deciziei. Femeia trebuie să fie îngropată în sicriu, nu poate naște, căci ar pune în pericol toată comunitatea.

Momentul de turnură e reprezentat de împotrivirea soțului, care se prezintă în fața lor cu pușca, amenințându-i că o va descărca asupra lor – ucigând astfel toată comunitatea sub greutatea avalanșei stârnite – dacă îi omoară soția și copilul. În sfârșit, în comunitate apare cel care spune NU fără să conteze consecințele, în sfârșit cineva îndrăznește să se opună fricii permanente în care trăiesc toți și să aleagă libertatea.

Scena e împărțită de actori cu spectatorii. Totul se petrece sub ochii spectatorilor, uneori chiar la jumătate de metru de ei. În mijlocul scenei, actorii se mișcă lent și își vorbesc în șoaptă, iar pe jos totul e alb, iarnă.

În momentul în care tânăra soție naște în vreme ce autoritățile stau înlemnite sub amenințarea puștii, strigătul copilului care e primit de lume – tot cu teamă, deși acum cu alt fel de teamă – se face lumină. Toate personajele se întorc spre această lumină (mai puțin reprezentații autorității, îmbrăcați în negru, simbolic, care acum fug ca vinovați), iar noi, spectatorii, suntem invitați să pășim spre aceeași lumină în continuarea scenei: sub picioare, descoperă iarbă verde plină cu flori. Amenințarea avalanșei nu (mai) există. Fuga autorităților ne lasă de înțeles că amenințarea avalanșei probabil nici nu a existat. Însă era un pretext perfect pentru a ține comunitatea în obediență cu generațiile.

Un text despre care ni se spune că este inspirat din realitate și care face trimiteri la regimurile totalitariste politice. Însă poate nu numai.

Spre ce ne poate împinge frica să acceptăm? Ce ne poate determina să ne revoltăm și să hotărâm că nu suntem nevoiți să ascultăm de ea? Niște întrebări care merită puse atât la nivel personal, cât și la nivel de comunitate.

Reclame
h1

Chinul din Calvary

septembrie 29, 2018

Un film care mi-a amintit de preotul Hamel din Franța și pe care l-am simțit până în stomac. Un preot primește o amenințare cu moartea pentru duminica următoare din partea unui enoriaș al său (pe care îl știe) pentru că, în copilărie, fusese abuzat de preotul său. Iar acum, la maturitate, vrea să se răzbune pe un preot bun, ceea ce recunoaște despre el că este. Ca să conteze. Ca să reprezinte ceva.

calvario-229x300.png

Nu ni se spune care este enoriașul cu pricina (nu îi spune nici episcopului, deși acesta insistă), așa că bănuiala se plimbă de la unul la altul de-a lungul filmului. Eu nu l-am nimerit și fusesem sigură că m-am dus la țintă. Din punctul acesta de vedere, îmi seamănă cu filmele făcute de Agatha Christie; te ține în suspans căutând.

Sătenii au tot felul de reacții cu privire la el. Toată lumea simte nevoia să i se confeseze (la modul serios sau la bășcălie) fie că îl întâlnesc în biserică sau în

restaurant. Mulți dintre ei îl tratează ca pe un potențial infractor, abuzator deși el nu reprezintă statistica pe care ei o cunosc de la știri.

Zilele săptămânii ne sunt înfățișate pe măsură ce se scurg ca o tensiune care se amplifică. Într-una dintre zile e incendiată biserica în care slujește, în alta îi este omorât câinele. Dar, în tot acest timp, își vizitează enoriașii și încearcă să găsească soluții la problemele lor sau să îi confrunte cu problemele lor pentru a-i stimula să le rezolve. Deși ei nu prea își doresc sau nu le conștientizează. Din acest punct de vedere, îmi amintește de Jurnalul unui preot de țară. Chiar e pomenit Bernanos într-o replică.

Într-un dialog cu unul dintre enoriași care e deprimat și care se gândește să se înroleze în armată, îi spune:

Father James Lavelle: I’ve always felt there’s something inherently psychopathic about joining the army in peace time, as far as I’m concerned people join the army to find out what it’s like to kill someone. I hardly think that’s an inclination that should be encouraged in modern society, do you?

Probabil că și o asemenea senzație poate fi parte din motivele pentru care victima noastră dorește să se răzbune pe un preot. Pe un preot bun.
Spre finalul filmului, preotul îi spune la telefon fiicei lui (după ce i-a murit soția, a rămas cu fiica sa și s-a hotărât să se facă preot) că se vorbește prea mult despre păcate și prea puțin despre virtuți. De exemplu despre iertare.

Mă gândesc că finalul filmului are de-a face cu o iertare.

Calvary

h1

Toropeală

septembrie 27, 2018

între argumente
și împotrivă-argumente
pesausub sticlă,
agitația pălește
în toropeala
unei dureri
ce învinge
polemica.

răceala
ca factor
de relaxare
forțată.

h1

Estimare

septembrie 23, 2018

Unul dintre regretele de care mă mai lovesc e faptul că uneori evaluez greșit starea celui cu care vorbesc. Sau celui căruia îi răspund. În fiecare dialog se creează o atmosferă anume, proprie lui, în funcție de cei care povestesc. Uneori ai impresia că celălalt e mai detașat decât este, de fapt, și tinzi să reacționezi mai dur decât ar fi cazul sau decât ar merita omul în cauză (Desigur, există și cealaltă variantă, să reacționezi mai îngăduitor decât ar fi cazul, dar acela e un alt tip de regret, unul izvorât din enervare, nu din părere de rău). Nu-ți dai seama decât după sau la un timp după, când oricum faptul e consumat.

Problemele aici nu se rezumă doar la a(-ți) observa exagerările (e și asta o provocare), ci de a reuși să le previi și de a reuși să restabilești armonia; sau siguranța emoțională. Poate că vorbirea despre ele ajută; atât pe mine, cât și pe alții care se identifică, au simțit la fel în anumite momente.

h1

Despre cumpătare

august 15, 2018

„Cumpatarea este aceasta moderatie prin care ramanem stapanii placerilor noastre, in loc sa le devenim sclavi. Ea este bucurie libera si cu atat mai mare cu cat se bucura de propria ei libertate.

[…]

Necumpatatul este un sclav, cu atat mai servit cu cat isi poarta peste tot stapanul cu sine. Orizonier al trupului, al dorintelor si obisnuintelor sale, prizonier al fortei acestora si al propriei sale slabiciuni. Epicur avea dreptate sa insiste nu asupra temperantei sau moderatiei (sophrosune), cum faceau Aristotel si Platon, ci asupra independentei (autarkeia). Dar una nu poate exista fara cealalta: ‘Consideram independenta un mare bine, nu pentru ca la urma urmei putem trai cu putin, cu pentru ca la nevoie ne multumim cu putin, ferm convinsi ca de abundenta te bucuri atunci cand ai cea mai putina nevoie de ea si ca tot ceea ce este natural este usor de procurat, numai desertaciunile fiind greu de obtinut’.”

Epicur, Scrisoare catre Neceneu, citat in Andre Comte-Sponville, Mic tratat despre marile virtuti, p. 46

h1

Hm? :))

august 1, 2018

 

38085139_2065811296827204_6620673326366851072_n.jpg

link

h1

Citat Gauchet 1

iulie 21, 2018

Într-adevăr, ce este un rege dacă nu un concentrat de religie cu față politică? Cine spune rege spune heteronomie materializată și exprimată prin însăși forma puterii; heteronomie care iradiază, pornind din nucleul puterii, până în cele mai mărunte ramificații ale raporturilor din societate, sub trăsăturile legăturii ierarchice a inferiorului cu superiorul. Dar principala virtute a exemplului, prin mijlocirea acestui relief simbolic, este că scoate foarte tare în evidență faptul că dimensiunea de alteritate purtată de religios nu se risipește ca prin farmec atunci când ieșim din justificarea religioasă a puterii. Puterea descindea din celălalt, cădea de sus, se impunea deasupra voinței oamenilor. Revoluțiile moderne – revoluția engleză, apoi revoluția americană, apoi revoluția franceză – o aduc pe pământ, la înălțimea omului. Mai mult, ele o vor face să apară de jos, o vor constitui printr-un act expres al voinței cetățenilor. Ea încarna ceea ce ne depășește; nu va mai fi decât delegatul ambițiilor noastre. O vom numi reprezentativă, adică, riguros vorbind, fără altă substanță decât aceea cu care o alimentează administrații ei.

[…]

De la reprezentarea prin încarnare din epoca Zeilor la reprezentarea prin delegare din lumea Egalilor, aceleași elemente acționează sub o altă formă și într-o altă distribuție. Trebuie să luăm în considerație ansamblul lor, dacă vrem să înțelegem ciudățeniile mașinilor noastre politice. Că regele este și el, în felul lui, un reprezentant: puterea sa nu are consistență decât în măsura în care refractă o putere superioară, în care înlocuiește, printre oameni, ordinea divină ce ține toate lucrurile împreună. Există aici un sistem a cărui regulă ar putea fi enunțată astfel: reprezintă alteritatea pentru a putea produce identicul. […]: prin intermediul medierii regale, colectivitatea umană se unește cu fundamentul ei invizibil, identificându-se totodată carnal cu puterea care o guvernează – corpul politic rezidă în corpul regelui. Regimurile noastre țin de un sistem care funcționează exact invers: puterea reprezintă identicul, dar produce alteritatea.

Marcel Gauchet – Ieșirea din religie (La religion dans la democratie), p. 10-11.

h1

Sărbătorim ceva?

iulie 5, 2018

De anul trecut văd puse în vânzare tot felul de produse cu motive populare ce sugerează sărbătoarea anului 2018, unirea noastră. Însă, pe măsură ce am intrat în marele an al unirii (deși nu doar acum și nu doar de acum), îmi pare tot mai stranie sărbătoarea unirii într-un ambient tot mai încărcat conflictual. Ce sărbătorim noi de fapt?

Că locuim în aceeași țară, dar că avem de fapt vieți atât de diferite încât ne împărțim în categorii care ne fac inamici? Că avem aceiași strămoși, dar că ne tragem de fapt din tradițiile acelea sau celelalte? Că vorbim aceeași limbă, dar că nu avem același înțeles, că nu ascultăm ce ne spune celălalt și nu ne interesează de ce crede așa? La ce bun că vorbim aceeași limbă dacă nu o folosim pentru a ne înlesni comunicarea, ci pentru a o îngreuna? Când ești înconjurat de străini, ți-ai dori să îi înțelegi și să te faci înțeles. Când ești înconjurat de ai tăi, vrei să ai dreptate. De fapt, ce sărbătorim?

h1

Tedoo

iunie 17, 2018

Finally, un om care gândește în muuulte aspecte după mintea mea. Brad Florescu, ăla cu Tedoo, da. Merită citit tot, mi-e greu să aleg un fragment, sunt prea multe lucruri importante pe care le spune:

aici.

h1

Contact cu solul

aprilie 16, 2018

M-am uitat la piesă așa cum nu m-am uitat decât la Zbor deasupra unui cuib de cuci, poate. Era despre Alzheimer, un personaj care află destul de devreme că are gena care va declanșa boala, evoluția bolii, transformările din familie, suferința fiecăruia, degradarea…

Însă era de o tristețe teribilă. Și reală, la urma urmei. Poate că e o ficțiune, însă unele ficțiuni sunt atât de mult parte din ceea ce ni se întâmplă, ceea ce li se întâmplă oamenilor, încât poate fi calculată drept radiografie a vieții. Din primele minute mă întrebam dacă voi rezista până la capăt. Sunt atâtea realități pe care preferi să nu le cunoști, pe care le suporți mai bine doar sugerate. Măcar finalul. Însă la capitolul realizare, regie, nu cred că poate fi reproșat ceva.

Într-o parte, îl aveam vecin pe un fost profesor. La final, l-am întrebat cu sufletul încărcat cum i s-a părut. Mi-a răspuns rapid și afectat:
– Been there, done that… așa că știu…
Am rămas mască. Știa bine ce urma să vadă. Abia atunci mi-au dat lacrimile și n-am mai putut spune mai nimic decât să încuviințez din cap. N-am îndrăznit nici să-l întreb dacă a fost din familie sau dintre prieteni.. deși aș fi vrut să știu.

– Au fost două replici memorabile, spuse el mai departe: „Nu știu când să-mi iau rămas bun.” și „Nu-mi amintesc cine ești, dar știu că te-am iubit.”

Într-adevăr, acestea cred că au fost cele mai puternice momente, iar dacă unii au și trecut prin așa ceva, stai năuc în fața lor în astfel de situații și îți dai seama cât de mult suferă alții… lângă tine, aproape de tine, mai departe de tine…

 

h1

Reblog: ca o zi de vineri

aprilie 6, 2018

Reblog:

Lumea ca o zi de vineri

h1

Consecvență

martie 28, 2018

Fiecare e destul de orb la argumentele celeilalte opțiuni încât să nu dorească să cerceteze pe bune dacă nu cumva se înșală.

h1

„Opiumul boborului”, Mircea Eliade

martie 16, 2018

Iata un text publicat de Mircea Eliade in volumul de articole Impotriva deznadejdii, publicare initiala – Buciumul, august, 1953.

Credeti ca ar fi actual si acum un asemenea mesaj, o asemenea problema? Sau care ar fi diferentele, dificultatile de acum?

20180316_2330391365719197.jpg

20180316_233058594170306.jpg

20180316_2330491205983026.jpg

20180316_233108119268241.jpg

h1

A fi om.

martie 9, 2018
Ești în sistem. Foarte bine. Fiecare trebuie să funcționeze undeva. În câte un sistem. Cu bune, cu rele, cumva trebuie să supra-viețuim în așa fel încât să rămânem conformi cu noi înșine cât de cât în timp ce suntem în sistem, și n doar să viețuim.
 
Ești în sistem, dar nu lăsa sistemul să intre în tine. Nu te transforma într-un buton care execută fără să mai discearnă cu mintea ce i-a fost dată. Asta nu e obligatoriu. Asta nu e nici măcar drept față de tine însuți. Cu atât mai puțin e drept față de ceilalți, care beneficiază de munca ta.
 
Nu-i faci nici sistemului o favoare (nu poate exista îmbunătățire, progres dacă nu îi sunt identificate carențele măcar pentru a pune frână dacă nu pentru a le opri), nici ție (închizând ochii într-o schizofrenie tăcută, lăudând ce e bun, acoperind ce e rău, justificând răul ce e perpetuat).
h1

Inamicul universal

decembrie 9, 2017

Confesiune. Ura e o caracatiță cu multe tentacule. Unul să te prindă, ești înhățat întreg. Inclusiv oglinda devine un inamic pentru că „te trezești” că urăști și ceea ce apare în ea. Stă cu tine la masă, te urmărește pe stradă, în aerul pe care îl inspiri, în răgazul în care vrei inutil să te relaxezi.

h1

Perfecțiunea neumană

mai 25, 2017

Farmecul unui om e dat (și) de sinceritatea cu care își poartă nu doar calitățile, ci mai ales sinceritatea cu care își observă și recunoaște scăderile. Cu cât masca de om perfect e construită mai insistent, cu atât crăpăturile și fisurile apar mai evident… și mai contradictorii cu masca creată.
Nu există omul perfect. Cu atât mai dezagreabil e momentul în care încercăm să mimăm perfecțiunea, uitând că frumusețea omului stă chiar în scăderile lui asumate, ele îl fac uman. Și real.

h1

Tabere

aprilie 4, 2017

Generalizăm după experiențele personale.

Cu cât suntem mai surzi la experiențele altora, cu atât suntem mai siguri (adică și mai ficși/ încăpățânați în) de propria generalizare. Care e o creare de tabere adverse de obicei, iar noi suntem întotdeauna în tabăra victimă, iar celălalt ne este inamic.

E mai comod să incriminăm categorii decât indivizi. Cuprindem mai mulți, cât mai mulți și cât mai nereprezentativ.

E și generalizarea o formă de egoism și de ură, din care noi trebuie să ieșim mereu personajul bun, iar ceilalți… dacă mai au loc, trăiască și ei undeva, cât mai departe de noi.

h1

Un lucru trist

mai 6, 2016

Unul dintre lucrurile triste e să rămâi la fel de-a lungul timpului. ”La fel” în sensul de ”la fel de înțepenit” în anumite idei și atitudini cum erai atunci când viața nu trecuse prin tine. Sunt anumite idei și atitudini care trebuie să rămână aceleași. Altele au nevoie să se maturizeze, să devină mai înțelepte. Trist îmi pare să treacă Dumnezeu prin tine și zeci de ani prin tine și tu să rămâi neclintit și „fidel” gardurilor pe care le-ai trasat cândva, ca un fel de altar ridicat propriilor gânduri, propriului intelect sau propriei experiențe care ne devin foarte dragi pentru că sunt ale noastre, iar modificarea lor ar însemna o autodesființare.

Viața, însă, mi se pare atât de uriașă, oamenii de lângă noi atât de vaști, încât e aproape o insultă la adresa Creatorului care nu-ți mai poate revela nimic nou față de ce știi până acum, față de ce ai simțit până acum; le-ai văzut și le-ai auzit pe toate; de aici încolo poți și muri, că nimic nu te mai poate surprinde și nimic nu te mai poate schimba. E ca o moarte care vine prea devreme, când încă trăiești. Să vorbești cu cei de lângă tine fără să te îmbogățești deloc trebuie să fie tare plictisitor; nu informațional zic. Să asiști la atâtea evenimente în viața ta care să te contrazică și să nu-ți observi micimile pe care le-ai putea remedia pe viitor trebuie să fie tare dureros. Trebuie să fie cam sec să funcționezi în lume cu iluzia că toți trebuie să ia lecții de la tine, muntele, stâlpul, iar ei își învață lecțiile din altă parte. Să fie lumea atât de mică și de proastă în jurul nostru încât să nu mai avem nimic de învățat de la ea și de la oamenii din ea? Mă întreb și eu.

h1

Puțin despre sine

decembrie 23, 2015

La ce m-am gândit azi:

*

4. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,
5. nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,
(1 Cor 13)

*
18. Caci unde este multa intelepciune este si mult necaz, si cine stie multe are si multa durere.
(Eclesiastul 1)

*
48b. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.
(Luca 12)

*

Nu ar trebui să fie o pricină de prea mare bucurie și de mândrie să avem înțelepciune, cunoștințe multe. Ni se va cere cu atât mai mult pentru că am știut și nu am făcut; am promis și nu am înfăptuit; ni s-a spus și nu am vrut să ducem la îndeplinire; am luat la cunoștință și am crezut că merge și altfel.
Dumnezeu să ne dea puterea să facem voia Lui, nu doar să căutăm să o aflăm.

h1

It’s not about charlie

ianuarie 9, 2015

Ce se intampla acum in Franta nu e doar problema Frantei. E si va fi problema intregii Europe. Nu stiu situatia si numarul islamicilor turbulenti din SUA, dar Europa sta rau la capitolul acesta. N-o spun eu, o spun unii istorici contemporani. A nu vedea asta mi se pare periculos in primul rand pentru un element ce ar trebui sa ne fie esential: iubirea si empatia cu celalalt, aici – cu francezii.

A reduce toate discutiile la charlie, la moralitatea de a fi sau a nu fi charlie pentru a expedia problema din două cuvinte ca să nu mai empatizezi cu drama Frantei imi pare trist si superficial… Problema e mult mai complexă, mai veche și cu urmări mai mari de atât.

Nu cred că imoralitatea caricaturilor ziaristilor poate justifica indiferența față de anormalitatea terorismului.

h1

Sincerități la scară mare

septembrie 21, 2014

Arhiepiscopul de Canterbury a îndrăznit să declare într-un interviu că a avut momente în viața sa în care a simțit îndoieli cu privire la existența lui Dumnezeu. A menționat Psalmii, cu precădere Psalmul 88, care e plin de îndoieli. A pomenit de o dimineață în care Îl întreba pe Cel Atotputernic de ce nu intervenise într-o anumită situație pentru a preveni o nedreptate.
Aici este întreg articolul.
Rumoare în tribune. Într-o discuție pe o rețea de socializare, au fost reacții de critică virulentă. Cum de își permite să declare așa ceva? Funcția sa nu îi permite asemenea sincerități, acestea trebuie făcute cunoscute duhovnicului.

Mi se pare o temă interesantă, așa că am ales să redau aici comentariul meu de acolo, cu unele adăugiri necesare. Mai mult decât interesant, cred că e și important felul în care ne raportăm la deschiderile de sinceritate ale oamenilor care conduc închinarea în biserici.

*
Nu v-ați pus problema că onestitatea preotului – dacă tot vorbim despre funcția sa – a fost intenționată pentru a crea consolare pentru enoriașii care au și ei asemenea momente, dar nu le spun nimănui pentru că nu îndrăznesc să o facă pentru a nu fi judecați, puși la canoane, poate chiar excomunicați? La spovedanie nu o pot mărturisi nici acolo pentru că funcția celui care îi ascultă spovada nu-l va lăsa pe preot(ul tradiționalist) să empatizeze cu el. Așa că enoriașul rămâne cu sentimentul extrem de apăsător al vinei că a ”putut gândi” și așa ceva, condamnându-se singuri (iar noi suntem cei mai mari judecători ai noștri), păstrând tăcerea și ajungând, astfel, un fel de ipocrit fără voia sa ori considerându-se un creștin ”anormal” sau un creștin insuficient sau poate chiar necreștin. Spun toate acestea nu doar dintr-un exercițiu de empatie, ci pentru că știu că se întâmplă aceste lucruri, pentru că știu oameni care au avut puterea să recunoască faptul că au avut asemenea momente și le-au făcut cunoscute la spovedanie și au fost întâmpinați în mod nefericit, în loc să fie ascultați deschis și sincer. S-a întâmplat la case mult mai mari în istorie și au recunoscut și aceia. Cei care au predat istoria creștinismului trebuie să știe și numele acelora.
*

Eu consider că asemenea sincerități ”periculoase” venite din partea celui care păstorește turma Domnului ar fi mai mult decât binevenite și pentru că suntem oameni, iar sentimentele omenești oscilează, iar un pastor, un preot, un episcop sigur cunoaște aceste trăiri foarte bine și și-ar putea liniști credincioșii, le-ar putea oferi un cadru în care să se simtă normali, în care să nu se teamă de propriile sentimente, întrebări. Dimpotrivă, cred că asemenea momente în care îți pui asemenea întrebări e esențial să ai cu cine le discuta sau măcar să ai pe cineva despre care să știi că a trecut pe acolo și a rămas creștin, a rămas încrezător în Dumnezeu, în Isus. Lupta cu noi înșine e cea mai grea luptă, nu-i așa? Dacă nu vedem că și cei mari le-au avut și le-au câștigat (au fost ajutați de harul lui Dumnezeu că le câștige), cum altfel ar putea creștinul de rând să aibă o speranță că este pe drumul cel bun?
Zic și eu.

h1

Un avatar

septembrie 19, 2014

Doar creștinii care mor în Irak sunt deplânși în acest conflict dintre Israel și Palestina prin litera folosită avatarurile din rețelele de socializare? Măcar ei au o speranță într-un Salvator. Dar cum rămâne cu necreștinii care mor indiferent pe care dintre cele două teritorii? Cei care mor fără speranța unei Vieți după viață, cărora unii le fură timpul pentru a putea să-L cunoască pe Adevăratul Mântuitor.
Poate că nu ar trebui să ne rugăm numai pentru ”ai noștri”, ci pentru toți, mai ales pentru cei ce mor fără El.

Altfel, cui folosește creștinismul nostru dacă ne baricadăm dragostea între limite atât de strâmte?

semn crestin irak

semn crestin irak

h1

Un fel de inchiziție postmodernă

iulie 26, 2014

Nu-i și asta o formă de inchiziție? Să iei un om, să furi o frază din el și s-o vâri în ciorba ta de ură, unde îi aplici o interpretare – dar obligatoriu negativă și obligatoriu superioară și obraznică – în așa fel încât toată viața lui, toate aspirațiile lui, toate trăirile lui să încapă într-o cutie mizerabilă ușor de identificat.

Dar nici măcar nu sunt sigură că, făcând astfel, ție în calitate de mare evaluator (ca să nu spun mare inchizitor) îți e clar cine este acel om pe care te grăbești să-l arunci la gunoi. Căci, dacă îți e clar cine și cum e acel om și nu merită judecata proastă pe care i-o trântești, știi că greșești și îți e bine așa. Dacă îți e clar cine și cum e acel om și ar merita toți pumnii pe care i-i dai, știi bine că astfel nu faci decât să-i înțepenești gâtul în ceea ce este. Nu te interesează să-l iubești, nu îți pasă că Dumnezeu asta așteaptă de la tine. Să fii un model pentru el. Ce model să-i fii cu spume la gură, cu bătut din picioare ca un copil răzgâiat căruia părinții nu i s-au supus, cumpărându-i tot ce își dorește din vitrină? Halal model.

Însă asta dacă omul chiar ar merita sarcasmul și noroiul pe care i le aplicăm. Până să ne asigurăm că l-am înțeles bine pe om, deja este gata evaluat, împachetat și trimis la groapa de gunoi, unde nu se știe clar dacă mai poate fi recuperat de Dumnezeu cu un restore.

La marele inchizitor al lui Dostoievski am mai văzut atitudini de acest fel. Omul are mintea pierdută și slabă, sufletul mic și sărac, are nevoie de îndrumarea mea (dar deja am uitat că și eu sunt un om dintre oamenii aceștia), Dumnezeu nu i-a dat suficiente resurse, e dus cu pluta, săracul, așa că trebuie luminat cu forța, dacă nu merge de bună voie.

– Nici eu nu Te iubesc, îi spunea lui Isus înainte să-și amintească (dacă știa vreodată) că Isus ne iubește oricând.

”Nici” nu există, dar e folosit drept apărare în fața unei posibile uri a celuilalt față de mine. E limpede că nu îi iubești pe toți acești oameni pe care te grăbești să-i condamni atât de ușor, dar ”nici tu” nu e limpede. Ura nu există decât în tine, care urăști. Pentru ura celuilalt nu pune mâna-n foc. S-ar putea ca rugăciunile lui să te salveze într-o zi.

Cine, cui, despre ce, despre cine? Nu mă întrebați, mai bine să ne uităm în oglindă fiecare.

h1

Un oraș. Broken City.

mai 1, 2014

broken-city-trailer-wahlberg-russell-crowe-catherine-zeta-jonesUn polițist (Mark Wahlberg) omoară un infractor. Putea să evite omorul, însă acela era cel care a violat-o și ucis-o pe sora iubitei lui. Putea fi condamnat, dar scapă achitat. Este lăudat ca fiind erou de către primar (Russel Crowe), cu toate că știa foarte bine că nu avea pentru ce. I se recomandă, totuși, să își găsească altă meserie.

Se face detectiv particular. Nu-l dau banii afară din casă, mai ales că nu își primește onorariile la timp. După 7 ani de la acel incident, în perioada unei campanii electorale, primarul îl solicită. Vrea să-l angajeze pentru o treabă. Să afle cine este iubitul cu care îl înșală nevasta sa. Și o sumă mare de bani.

Detectivul îl găsește, îl fotografiază. Este directorul de campanie electorală a adversarului primarului de la alegeri. Hm, interesantă potriveală. Înmânează fotografiile primarului și își primește și restul de bani. A doua zi, fotografiatul director de campanie este omorât. Stupoare.

Mânat de remușcări și de nervi, detectivul cercetează problema în profunzime și află că, de fapt, omorâtul nu era niciun iubit. Era doar amic cu nevasta primarului și punea la cale o deconspirare a planurilor murdare ale primarului. Chiar înainte de alegeri. Nu putea să riște să piardă alegerile.

Așa că avem un detectiv nervos, care merge la primar și îi cere explicații, după care îl amenință că îl dă în vileag, toate documentele sunt pregătite să ajungă la presă dacă lui i se întâmplă ceva. Aici, însă, are parte de o surpriză. Primarul are un răspuns pentru care îți amintești de toți politicienii pe care i-ai văzut la viața ta, mai ales de cei mai actuali, și îți spui, păi… se putea, de fapt, altfel? Nu așa e și la noi? Nu așa e peste tot? Primarul îi răspunde:

– Crezi că degeaba te-am ales pe tine pentru contractul ăsta? Ce crezi tu că poți să faci? Nu tu erai ăsta?

Și îi scoate o înregistrare video pe care era surprins exact momentul în care detectivul, pe atunci polițist în funcție, îl omoară pe cel de care pomeniserăm la început. O înregistrare amatoare și bună de folosit într-un proces, din care se vedea limpede cum polițistul nu era în legitimă apărare.

Acum e acum. Vrei un Bine, dar riști să își faci ție rău. Ce primează? Vrei un bine, chiar dacă nu ești nici tu un bine. Te duci la închisoare de dragul unui oraș pe care îl poți salva de un om corupt? Vrei cu adevărat un Bine? Până la ce preț ești dispus să plătești?

Ei, uite, pentru acest moment din film merită să-l vedeți.

Broken City, 2013.

Vizion fain!

h1

Finally Noah

aprilie 7, 2014

Am văzut mult doritul (de către mine) Noah. Îl recomand. Dacă mi-a plăcut? Deloc. Dar îl recomand ca să vă faceți singuri părerea despre el. Că este ficțiune pe un sâmbure din Biblie – asta știam deja din cronici. Însă nu mi-am imaginat că Russell Crowe și Anthony Hopkins pot juca într-un film atât de slab și ilogic.

Am înțeles că ajutoarele lui Noe au fost inventate să fie niște monstruleți din stâncă, îngeri căzuți, cică, ce jucau rolul de Străjeri. Dar n-am înțeles cum de în tot ținutul acela, pământul era arid, nu dădea roade, iar asta din cauza urmașilor lui Cain. Nimic nu se cultiva, nu ne arată ce mâncau Noe și ai lui, că animale nu aveau voie să ucidă, ele trebuiau protejate, precum plantele (Noe l-a mustrat pe unul dintre fiii săi că a rupt o floricică). Erau un fel de ecologiști, iar urmașii lui Cain erau răi și omorau animale pentru hrană. Intenționat am început să urmăresc ce mâncau atunci când am observat ferirea lor de uciderea animalelor.

Altă chestiune ciudată a fost faptul că Noe a înțeles mesajul lui Dumnezeu din vis (a visat la început un potop, apoi a visat soluția la problemă, o arcă imensă din lemn) că Dumnezeu vrea să distrugă populația din cauza păcatului – însă păcatul era identificat nu doar cu omorurile, căci și Noe va ucide mai târziu mulți dintre urmașii lui Cain, ci mai ales cu distrugerea pământului, prin lipsa de grijă față de el, animale, plante – vede că el este familia care duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu, dar trage concluzia – n-am înțeles prin ce raționament extraordinar – cum că nici familia lor nu va trebui să se perpetueze de acolo încolo.

Așa că în acest fel îi liniștește pe cei doi fii ai săi fără soții: voi nu veți avea soții în lumea nouă pentru că oricum Dumnezeu vrea să distrugă rasa umană, iar noi vom fi ultimii oameni care vor mai trăi. Pe una dintre viitoarele nurori a lăsat-o să moară în confruntarea cu urmașii lui Cain (care voiau să dea năvală în arca lui Noe să se salveze de potop) cu aceeași justificare. Când nora lui Shem rămâne însărcinată, Noe își manifestă foarte ferm hotărârea de a-i ucide copilul dacă va naște fată, să nu mai procreeze. Va naște gemeni, însă gemenii vor fi fete, culmea ironiei. Noe pornește spre ele să le curme viața, dar se răgândește cu cuțitul deasupra capetelor lor, spunându-i lui Dumnezeu că ”nu poate” îndeplini porunca Lui. Dumnezeu e un fel de tiran ale cărui capricii Noe nu i le poate satisface, iar, după acest episod, cade într-un fel de deprimare și apatie generală atunci când vor ajunge pe pământul nou de după potop, rămânând singur, izolat de familie. Ca un fel de autopedepsire din cauză că nu a fost în stare să asculte de porunca lui Dumnezeu de a împiedica perpetuarea speciei umane. Finalul îl readuce la o oarecare normalitate, în sânul familiei, însă convins de nora sa, nu de vreun dialog cu Dumnezeu.

O altă chestiune ciudată a fost conduita vecinilor lui Noe, urmașii lui Cain, de care trebuia în permanență să se apere și să fugă. Ei sunt cei care vor dori cu disperare să vină în arcă, dar nu vor fi lăsați din cauză că pângăresc lumea nouă pe care Dumnezeu a pregătit-o. Așa că, la începerea potopului, oamenii se omoară între ei. Mă întreb cum de acesta nu era un păcat mai mare în concepția lui Noe decât uciderea animalelor pentru hrană și distrugerea plantelor.

O mulțime de inconsecvențe la nivel logic, nici nu îndrăzneam să am așteptări la nivel biblic. Deci, îl recomand, trebuie văzut și vă aștept impresiile.

h1

Linii vorbitoare

martie 12, 2014

dan perjovski

dan perjovski

Cum ar arăta gândurile formulate cu oleacă de structură și creativitate?

Un alt fel de artă. Dan Perjovski.

creta5 creta8 helsinki6 helsinki8 japan3 japan6 japan9 japan10 kosovo1 kosovo3 tallin7

 

PS: le-am furat de la http://www.perjovschi.ro/

h1

Ai auzit de cutare? Cum nu?

martie 9, 2014

Mie nu mi se pare că oamenii care își reclamă o poziție înaltă ar merita și admirație. Mie nu mi se pare că cei din față trebuie luați atât de mult în serios. Nu mi se pare că cei ale căror nume stau afișate peste tot ar trebui cunoscute și respectate. Asta este ceea ce cred ei despre ei înșiși. Nu cred că e potrivit să-i umfli unui om exagerata considerație față de sine însuși. Cred că cei numiți importanți e bine să fie tratați ca oameni normali. Și cei cu reclamă să pornească la start de la aceeași linie precum cei fără reclamă. Iar apoi să vedem unde ajungem. Ba mai mult, cred că aceste curse pentru importanță sunt… lipsite de importanță. Ceea ce contează e interiorul. Pe care îl ascundem cât putem de bine.

h1

Micii prinți

februarie 6, 2014

Dacă tot ne place să fim copii – și e bine că ne place – poate n-ar strica să ne gândim la ce anume să fim copii. Mai puțin suspicioși, bunăoară, că ei nu riscă să vadă motivații întunecate în gesturi neutre sau frumoase. Riscă doar opusul, dar parcă poți fi cu toate în viața asta?

h1

molinism

octombrie 28, 2013

așe

așe

foto

h1

passio

octombrie 18, 2013

Ce spune wiki despre atributele lui Dumnezeu.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumnezeu

Atribute

Hmm, impasibilitate? Mă întreb pe ce se bazează, că văd că dau citate din Biblie, dar nu știu cum de n-au găsit și 1 Ioan 4:8. Sau poate nu se potrivește pe lista de atribute?

Un Dumnezeu impasibil… Cât de impasibil poate fi un tată care își dă fiul să  moară pentru niște creaturi mai mici decât ei? ciudat…

Mă bucur că Dumnezeul meu nu e impasibil și mă iubește și când eu nu iubesc destul…

h1

Standardizat conservat

octombrie 13, 2013

Nu știu dacă ceea ce ni se cere – în materie de sfințenie – este să ajungem la un anumit și comun pentru toți standard. Mie îmi vine să spun – bineînțeles, după propriile bătălii, dezastre și succese – că ceea ce ar putea conta mai mult e să dăm tot ce avem mai bun din noi. Însă, vorba lu Taxi, ”încerc, dar nu prea reușesc, nu, cred că nu e specific” omenesc. Căci nimic bun nu locuiește în noi, nici pe asta n-am uitat-o.

Am auzit un vorbitor, spunea că Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți, ci ne cere să fim sfinți. Este o diferență, eu o simt, o văd, pot pune mâna pe ea și pot respira ceva mai adânc. Perfecțiunea se poate mima până la un punct, dar mărește ipocrizia. Sfințenia o vede El acolo unde ne privește sfredelitor, iertător și regenerator și nu poate fi contrafăcută cu nimic.

h1

așa copil aș fi

septembrie 17, 2013

Cică durerea stă în memorie. Dacă nu am avea memorie, ne-ar durea doar puțin. Apoi am uita. Așa cred că stau lucrurile. Cred că nu doar cu durerea, ci și cu celelalte emoții mai mult sau mai puțin plăcute. Însă, dacă nu am avea memorie, am avea o mulțime de alte probleme, de asemenea. E bine că avem memorie, nu mă plâng. Dar unele lucruri nu ne-ar mai durea aiurea dacă am uita câte ceva pe ici, pe colo; multe lucruri dor și aiurea, nu doar cu folos; corect, e important să te doară doar ceea ce trebuie, să-ți alegi bine durerile, dar aici fiecare trebuie să răspundă în dreptul lui. Dacă am mai uita, am fi precum copiii, care se ceartă și se joacă apoi iar împreună la fel de veseli. Asta nu poate fi printre cele pe care ar trebui să le împrumutăm de la copii? A lor este Împărăția Cerurilor, la urma urmei. Dar am putea?

h1

vagabondări

august 26, 2013

Am primit Evanghelia vagabonzilor și cred că ar trebui s-o citească mai mulți.

p. 14: Deși rostesc multe vorbe goale despre Evanghelia harului, mulți creștini trăiesc ca și cum numai disciplina personală și negarea de sine ne-ar putea transforma în ființe perfecte. Accentul cade pe ceea ce fac eu, mai degrabă decât pe ceea ce face Dumnezeu.

p.15. Ne descoperim incapacitatea de a adăuga chiar și un centimetru la statura noastră spirituală. De acolo începe lunga iarnă a vrajbei noastre, care în cele din urmă degenerează în posomorâre, în pesimism și într-o formă subtilă de disperare – subtilă întrucât trece neobservată, nerecunoscută și, prin urmare, nesupusă interogației. Disimulată în plictiseală și corvoadă. […] Viața devine searbădă și lipsită de bucurie.

[…] Dându-ne peste cap pentru a-l impresiona  pe Dumnezeu, chinuindu-ne să câștigăm buline roșii, căznindu-ne să devenim mai buni, dar ascunzându-ne, pe de altă parte, meschinăria și sentimentul permanent de vinovăție, nu facem decât să-i provocăm dezgust lui Dumnezeu și să tăgăduim în mod flagrant Evanghelia harului.

p.16. La fel ca mulți alți creștini din zilele noastre, și Luther s-a chinuit noaptea cu această întrebare fundamentală: cum am putea noi spune că Evanghelia lui Hristos e ”vestea bună”, dacă Dumnezeu este un judecător drept care răsplătește binele și pedepsește răul? Era oare necesar ca Isus să vină și să ne transmită acest mesaj înfiorător? Cum ar putea revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos să fie numită pe drept cuvânt ”veste” de vreme ce Vechiul Testament abordează aceeași temă și cum, pe de altă parte, ar putea fi numită ”bună”, în contextul amenințării pedepsei care atârnă ca un nor negru asupra istoriei?

***

A avea bucurie în suflet nu e un păcat. Dimpotrivă!

galateni

galateni

h1

în calitate de ființă

august 23, 2013

Dacă avem doar atâta libertate cât ne lasă (sau ne-ar lăsa) ceilalți, se cheamă că nu avem deloc libertate. Că suntem subjugați de ei, că depindem de ei, chiar dacă nu vrem s-o recunoaștem.

Că suntem cu sufletul legat de respectul pe care nu ni-l dau cei care ne-am dori, că ne târâm suferinzi după laudele și aprobarea lor și strigăm să ni se recunoască meritele. Se cheamă că atitudinea altora față de noi e mai importantă decât atitudinea noastră față de noi înșine. Și, mai presus, mai importantă decât atitudinea lui Dumnezeu față de noi. Ce fel de libertate mai e aceea?

h1

a lu nelu

august 18, 2013

1. Cît despre mine, fraţilor, nu v’am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.
2. V’am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi,
3. Pentrucă tot lumeşti sînteţi. În adevăr, cînd între voi sînt zavistii, certuri şi desbinări, nu sînteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?
4. Cînd unul zice: ,,Eu sînt al lui Pavel!” Şi altul: ,,Eu sînt al lui Apolo”: nu sînteţi voi oameni de lume?
5. Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin cari aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.
6. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească:
7. aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sînt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească.
8. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sînt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.
9. Căci noi sîntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sînteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.

(1 Corinteni 3:1-9)

Că nu suntem nici azi cu nimic mai buni decât atunci; atât că ne-am mai perfecționat metodele, dar tot zavistii, certuri și dezbinări avem. Că sunt alte nume în loc de Pavel și Apolo, da. Ba s-au mai înmulțit, ca să fie paleta de alegere mai largă. Iar dacă nu avem nume de oameni ca motiv de dezbinare, atunci avem etichetele religioase. Cum ar vrea Dumnezeu să fim, oare?

h1

legături

august 13, 2013

libertatea supremă între oameni: să nu mai ai pe nimeni de iertat (inclusiv pe tine), să nu mai ai pe nimeni de la care să trebuiască să primești iertarea și să îi iubești pe toți necondiționat (inclusiv pe tine).

h1

Un titlu țării

iulie 14, 2013

Unii spun că avem o Românie de rahat. Sau de doi bani. Sau că e păcat că e locuită. Mă întreb câți din cei care fac România de rahat fac ceva pentru schimbarea ei în bine. Criticatul fără făcut nu ne împinge înainte, ba chiar ne trage înapoi, că nu reprezintă un model demn de urmat; nu putem decât deveni toți o mare de cârtitori leneși. Nu vi se pare că deja suntem și suntem cam mulți? O faptă – chiar fără propagandă, de dorit fără propagandă –, în schimb, ar putea reprezenta un model molipsitor. Mă mai întreb dacă mai ai timp să îți iubești țara și să îi iubești pe locuitorii ei – ăia din cauza cărora e păcat că țara e frumoasă – scoțând din ea numai ce e mai rău.

Mie mi se pare că cei care fac ceva pentru a schimba lucrurile în bine o fac pentru că iubesc, iar atunci când iubești nu-ți mai vine să împrăștii doi bani și invective cu atît de multă ușurință. Sau dacă da, atunci acela e un mod de a iubi pe care nu îmi doresc să-l trăiesc și pe care eu nu-l găsesc în Corinteni.

Nu vă faceți probleme, așa mi se pare mie.

h1

Pied-(m)ici colo

martie 18, 2013

Eu nu cred că ceea ce ne împiedică să ne închinăm împreună – ca și creștini ale unor denominații diferite – e adevărul. Nu am ajuns niciunii la adevărul cu centimetrul sănătos; siguri de ceea ce știm până acum, însă, am ajuns. Așa eram și pe la cinci ani când credeam că țiganii ne bagă în sac și ne fură; după ce au mai trecut niște ani, am văzut că adevărul era altul. Dacă am fi ajuns într-adevăr la adevărul complet și absolut, nu i-am refuza pe alți creștini – cu același Dumnezeu – să vină să aibă comuniune cu noi, ci i-am invita. Nu-mi spuneți că nu există asemenea creștini care să ne dorească prezența; sunt, dar nu-i vedem pentru că nu dorim. Nu avem prieteni de alte culori din alte pricini decât așa-zisul adevăr; punem prea multe sentimente firești în cârca adevărului, nu credeți? Ni s-a spus să trăim în lume, dar nu ca lumea; pentru noi asta înseamnă să trăim numai în lumea noastră ca să nu mai avem nimic de dat altora și, mai ales, nimic de primit de la ei.

Eu cred că nu e nevoie să nu știi ce crezi pentru a vorbi frumos despre alți creștini. Cred că de altceva e nevoie pentru asta. Nu cred că e nevoie să fii credul pentru a vedea ceea ce are bun celălalt creștin și a te lăsa molipsit de bunul lui. Am fost chemați să cercetăm toate lucrurile și să păstrăm ceea ce e bun.

Da, știu, v-ar plăcea o demonstrație. Nu, deloc, nu mă tentează în seara asta. Dar vă las să răspundeți la întrebările transformate în neîntrebări și rămase intenționat fără vreun răspuns.

h1

ceea ce nu e al nostru

martie 7, 2013

Cu cât scriu mai mult, cu atât îmi dau seama cât de greu e să împlinesc ceea ce scriu chiar eu.

Cuvintele nu au niciun preț dacă nu sunt de la El, oricât de corecte, de precise,  de adevărate.

”se vor hrăni cu roada căilor lor/ și se vor sătura de sfaturile lor.”

La ce bun fără înțelepciunea Lui? Se vor întoarce la un moment dat împotriva noastră ca să ne acuze că nici noi nu le știm împlini.

”Încrede-te în Domnul din toată inima ta/ și nu te sprijini pe înțelepciunea ta. Recunoaște-L în toate căile tale…”

 

h1

Atot-

decembrie 2, 2012

”Căci mînia Lui ține numai o clipă,
dar bunăvoința Lui toată viața.
Seara vine plînsul,
Iar dimineața vine veselia.

[…]

Și mi-ai schimbat jalea în veselie,
mi-ai dezlegat sacul și m-ai încins cu bucurie,
pentru ca inima mea să-Ți cînte psalmi și să nu stea mută.
Doamne, Dumnezeul meu, eu pururea Te voi lăuda!
(din Ps. 30)
**
Domnul și Dumnezeul meu, Tu ne vindeci și ne ridici, Tu ne ierți și ne îmbrățișezi în bunătatea și iubirea Ta. Noi nu suntem vrednici, adu-ne Tu în voia Ta. Și pacea Ta. Îți mulțumim că ne iubești în fiecare zi la fel.

**

%d blogeri au apreciat asta: