Dialoguri intimidante

Mă măsori greu
Începând de la rugăciune
Până la îngustarea ochiului
După-masa
Știi că mă tem
De măsurătorile Tale
Niciodată n-aș ieși
La înălțimea potrivită.
Dreptatea Ta se îmbină
Cu atâta dragoste,
Încât nu mai spun
Nimic
Și
Continui
Să
Tac.

Reclame

Nume

Am clipit o secundă
De un anotimp
Şi a trecut şi celălalt val
Pe lângă somnul
Meu liniştit.
Doar puțin te-ai schimbat
Din episodul trecut,
Dar nu cât să fii străin
Pe pământ.
Ce naționalitate
Ți-ar putea altera numele
Într-atât
Cât să nu te recunosc
Eu?

Absența paravanului

În fața Ta
Planetele nu au
Veșmânt
Noaptea nu se descurcă
Să le acopere
De ochiul Tău
Supra-galactic.

Cum s-ar putea ascunde
Mândria bine înghesuită
Sub covorul din baie
De irisul Tău sfredelitor
Și blând…?

Nu scotocește nimeni acolo
Iar Tu nu e nevoie să cauți
Aștepți doar să îndrăznesc
Să trag covorul
La o parte
În prezența Ta.

Imperfecțiune

La un capăt de zbor,
iată un ciob de pahar
imperfect
iată o mână imperfectă
care-l ridică
refăcând imperfecțiunea

într-un întreg
nici defect
nici fără cusur.

și întregul
respiră adânc
cu brațele înfășurate
în jurul unor mâini
imperfecte.

Dincolo de fortărețe

Spun că m-am lovit
De o creangă
Într-o seară
Colțuroasă.
Aiurea, așa-i.

Dar mult mai aiurea
Să te știu cu gândul
Învăluit
Tot asupra ta,
Surd la mine
adică.
Spui că ești saturat
De sinele tău
Și totuși în jur îi zidești
Fortăreață
Să nu vadă pe altcineva
Cum râde
Cum suspină
Cum visează
Cum dormitează
Cu un zâmbet discret
Pe față.
Astea le vezi
Doar dacă ieși
Dintre zidurile
Costale.

Banalități nevindecătoare

Ne așezăm la masă
Și ne servim reciproc
Banalitățile zilei
Tăiem cu grijă
Câte o felie,
Nu cumva să ne atingem
De suflete.

Ele trebuie să rămână
Neprivite, nemestecate,
Cumva să supraviețuim
Iureșului de adâncimi
Plutind frumușel
Deasupra apei.

Atât.

Important e să nu ne întâlnim
Cumva
Nici cu noi,
Nici cu celălalt.

Pustietate luminoasă

Și se făcu lumină
de la atâta pustietate
Ultima dată când
întrebasem
era o grădină
de piese muzicale
supraetajate
Îți repetau numele
frenetic
așa cum fac păsările
la crăpatul zorilor
când ești trezit
doar la colțul ochilor
și nu-ți dai seama
dacă vezi un vis
sau un Vis.

Un afterglow

Întâlnirea mai adâncă
se refugiază în timpul
de după.

Își construiește ea
propria melodie
din unduirea glasului
ce apasă numai
anumite silabe
ca un refren
ca un cântec neascultat
suficient la radio.

Intonații
ciudate, mărunte
pe care memoria
sau imaginația
mi le recită
sau înflorește
puțin
atât cât
să-mi facă visul geamăn
cu sinele
ca să nu se mai deosebească
departele de aproape,
pânza de pictură,
știutul de bănuit.

Gustul ce rămâne în urmă
e afterglow-ul tău.
you know?

altă dilemă

nu mă căuta
pentru frânturile
acestea
de bibelou
neted la suprafață

eu sunt mai mult
decât cochilia
unei primăveri.

dacă mă vezi

mai atent decât o clipeală
de vânt.

Vag uman

Uite o stâncă
stă să-și deschidă
gura
rânjind
către mine,
colții
supra viețuind
peste orele
care mă traversează.

Uite-o
cum stă să
roadă din minutele mele
de răsărit
să sfâșie din curgerea
suavă
a timpului
pe lângă mine.

Timpul îmi e un tovarăș
blând
cu melodii în desagă
pe ritmul
în care se unduiește
vântul
fără săbii.

Mai puțin acum
lângă această rocă
grunjuoasă
cu apariție vag umană
cu mișcări aparent
bipede
goală pe dinăuntru
ca o carcasă
părăsită
de mult
care își cască
chitul
spre mine.

(foto: https://ro.pinterest.com/drumweaver/the-stone-people/)

 

Tir eșuat

Țintesc bine
De obicei
Dar bine țintesc?

Îmi tremură mâna
Pe trăgaci.
Tocmai în tine
Vreau să trag
Care mă scapi
De inamici
Interiori?

Reconstruire

Iartă-mă
Am tras perdeaua
Peste zi
Și m-am supărat
Pe noapte.

Iartă-mi
Cuvintele
Prinse de picioare
Ca să nu poată
Alerga
Prea departe de mine.

Mâinile le dansează
Neobosit
Iartă tu graba
Gesturilor
Ce par să se războiască
Pentru o privire.

Ele nu sunt
Decât scăderea de muritor
Ce se străduiește
Să își găsească
Fotoliu etern
În celălalt piept.

Mă ierți
Că te dor?

Refuzul total

Ți-ai sãdit o grãdinã
De flori
Sã fie frumoasã
Şi ele încãpãțânatele s-au vorbit
S-au rãzgândit sã mai iasã.
În ciuda ta.

Ceva îți scapã
Aproape esențial
Ba nu.
Nu îți scapã.
Ceva refuzi
Aproape total.

Nu stai la cafea cu tine
Când fugi la cafea.
Aşeazã-te fãrã timp
pe un pendul
Sã se opreascã secundele
În care te urãşti.
Stai la masã cu Ura
Sã vezi ce are de şoptit.
Acceptã odatã radiografia
Pe care ți-o propune
Imediat.
Şi nu clipi când dai
De vene şi artere.
Sunt ale tale.

Mergi înapoi pe firul urii
Şi pune degetul
Pe epoca în care ai încetat
Sã te mai priveşti.
Stai.
Stai la ceai cu tine
Şi înțelege-ți furtuna.
Ea a venit acolo
Chematã de istorii
Dar ți-o poți
În sfârşit ierta.

Ți-o iert şi eu
Ca sã te ierți
Mai degrab
Dacã îi înlãturi vãlul
De pe deceniile
Trase peste suflet.

Două capete de cuvinte

dacă aș putea
aș aduce literă
lângă altă literă
aș zidi un cuvânt
din care să înțelegi
și zidul
și poarta
pe care le-ai fi putut
cunoaște deja.

dacă aș putea
aș frâna un spațiu
între cuvântul dinăuntru
și cuvântul tău
ca să te minunezi
ce mare poate exista
între două capete de cuvinte
ca între două suflete
care învață
să fie
sau uită
să admire.

Locul lăsat gol

am strâns între palme
dorul ca pe o perlă
în ureche

să-mi amintească
de lumina sufletului
în vreme
de noapte

era auriu
și plin
ca o formă
perfectă

dar se făcu nisip
între degete
se făcu nimic
între coaste

ca să-mi arate
cât de gol poate deveni
un dor după un dor pierdut
cum se numește
locul lăsat în urmă
de plecarea speranței.

Sperietură

Te-ai speriat
de căderea lumii
peste mine
și ai întins brațul
să mă aperi
cu tine.
Atunci veni
vara
într-o secundă.

gettyimages.com

Respiră tu

nu mai pot.
respiră tu în locul meu
vrei?
este atâta aer
mai nou.
o să crească
mai înaltă
camelia
dintre coaste.

du-mă în lumea
cuvintelor
fără cinisme.
trage-mă
în dialoguri
de geneză.
lumea începe acum
odată cu
silabele noastre.

o construiești?

Tâmplă

La marginea
Unei dimineți
Am stat
Să ascult
Cum bate din aripi
O tâmplă.
Poate că nu era
Cea mai molcomă
Zvâcnire
Dar ea era.

Era
În timp ce
O rază de soare
Se lipea de ochi.
O zvâcnire
Își trăia tragedia
În timp ce
O ureche
Dormea.

Poate că suntem
În lume
Dar mai nesimțitori
Decât ne-am visat.
Celălalt trebuie văzut
Nu doar constatat.
Creația o fi avut
Un rost mai
Altruist
Decât confortul
Propriu.

Veranda la soare

Cand mi-am intors
Sufletul pe dos
Si am asteptat
Un sfert
De anotimp
L-am gasit
Pe aceeasi
Veranda
Ascultand soarele
Cum se straduieste
Sa ne anime
Pe noi
Astia
Mereu suferinzi
De amurguri.

Si scria cu verva
Pe bucati
De calendare
Aceiasi oameni
Uneori mai trist
Alteori teribil de fericit

Poate ca si oamenii aceia
Zambeau telepatic
Ca intr-o comuniune
De note muzicale
Pardon
Sufletesti.

Intermitențe

Fericirea
Nu este atunci
Când.

Ea vine
Cu
Intermitențe.

Ne dă mai multe
Ocazii
S-o întâlnim.
Dar tocmai atunci
Clipim
Din cauza
Unor false nefericiri,
Unor nefericiri
Induse
– Cum preferă
Omul
Să fie mai degrabă
Erou
Decât pământean
Pentru a primi
Mai mult –
Și n-o mai vedem
Când trece.

Fericirea
Gravitează
În jurul nostru
Și noi umblăm
Cu pleoapele
Trase.

Înmulțirea durerii

Zici că durerea
Se poate tăia
În jumătate?
De câte ori
Iau cuțitul
Se înmulțește
Încă o dată
Încă o emisferă
Întunecată.
Nu știu cum faci.
Nu știu cum se face.
Se face.

Răsare luna

Oare ți-am spus
Că răsare luna
În fiecare zi
De câteva suflete
Încoace?
Nu le-am mai numărat
Ca să nu
Înțepenesc
În timposibilitate.
Sau luna e și ea
O înghețare suficientă
Ca să mai spun
Că răsare?

Mersul tristeții

Tristețea are patru
Picioare
Opt
Ba mai bine
Șaisprezece.
Se confundă
Cu fobia maronie
Ce umblă
Pe pereți.
Apare în locurile
Vesele
Și se plimbă
Prea repede
Ca s-o poți
Face
Una
Cu pământul.
Iar pământul nu e
Tocmai plat.
Nici ușor
Epuizabil.
Ciudat
De epuizant.

Paradoxuri

M-aș adăposti la umbra
Căldurii sufletești
Dar nu mă pot trage
În sus dintre pereții
Ce se așază pe plămâni

Prin gaura de deasupra capului
Se vede cerul
Dar drumul până la el
Nu are încă scări

Zgomot interior

O jumătate de gram
de amețeală
se cațără pe argumente.
Searbăd.
Chircit.

O jumătate de gram
se face
o tonă
nereușită
care se face
atmosferă
suptă de culoare
dar cu zgomot

Mult zgomot
inundă urechea,
amețeala joacă pe el
ca pe o muzică de film
dar în aiureala aceasta
sper să stabilești Tu
din nou
o ierarhie.

Iarna sufletului

Să știi că nu există
iarnă,
îți spun eu,
gerul e doar
o primăvară
leneșă,
încă dormitând
sub întunericul
zilei,
o vezi?
Nu te gândi
că vom îngheța
în nefericire
Nu te gândi defel
uneori perspectiva
ne panichează.

Soarele dinăuntrul
tău
nu termină de ars,
materialul lui
nu e din lumea
asta.
Trăiește și pe viscolul
cel mai trist.

Să fii

Sa fii.

Longevitatea nu e
O idee atat de rea
Mai ales
In ce te priveste.

Sa fii.

Uite o realitate
Pentru care
M-as duce sa votez
Daca ar inventa
Cineva
Un referendum.

Sa fii.

Nu doar cu ochii
Deschisi,
Ci si cu aripile.

Sa mai fii
Inca
Mult.

O bucată de soare

Mai știi?
Ne-am întâlnit
Acu o emisferă
Jumătate,
Ziua.
Era un soare
Întreg
Deasupra cuvintelor
Noastre
Și nici noi
Nu mai știam
Când are să vină
Luna.
Drept e că nici
Nu ne păsa prea mult
Căci lumina lui
Ne era destul de lungă
Să ne țină
Și noaptea.
Era întreagă
Ca tine.
Nu-i mai lipsea nimic,
Nici măcar un sfert
De lună.

Îmbrățişare

Cuprinde-mă
Între brațele
Polului nord
Și sud
Ca o vreme
Ecuatorială
De zi
Și temperat oceanică
De noapte.

În complotul acesta
Global
M-aș putea imagina
În stare
De minuni cotidiene.

Bătălia de la miezul nopții

Se făcea că emoția
a luat-o razna
și se plimba
riscant
la înălțimi.

Ți-am sfâșiat
firul de păr,
iar apoi a venit
noaptea.
Câte o întrebare
venea să-mi bată
în tâmplă
căutând
variante de răspuns
într-o încruntătură
din două-n două somnuri.

Căutătura ta n-o distingeam
Ca să știu
Dacă ar trebui
Să îmi fac o cafea
Sau o valeriană

Iar dimineața
îmi ridicai
o singură pleoapă
frântă.
Atât cât să ochesc
pe masă
abur de cafea
cu iz valerianic.

Răbdare

Era o seară de cald
Nu mai știu ce anotimp
Voiam să fie
Dar era bine

Iar eu țineam
Să mă lămurești
Că toate obiectele
Ședeau calme
La locurile lor.
Că nu intenționau
Chiar atunci
Să pornească un război
Cu atât mai puțin
Să-l pornești tu.

Era seară
Fără anotimp
Și doream
Să așezi
Cuvintele
Cu răbdare
În jurul urechii mele.

Iar la final
Eu să închid
Un ochi
De atâta calm
În univers.

Tablou

Timpul meu
e o bulă de aer
în care
mă pictezi în
culori puternice.

Trans-formare

Cuvintele ședeau
Încurcate
Pe o fărâmă
De bancă.

Ai venit să le atingi
Și s-au făcut
Și albe
Și străvezii
Deodată.

Mai bine

Ba da,
Mai bine întreabă-mă
Nu-mi cita
Nu-mi citi
Te-am citit
De câteva ori
Până la capăt
Și înapoi

Mai bine caută-mi
Culorile adormite
Și bătrâne
Scoate-mi
Angoasele
Din dulap
Și atârnă-le
La uscat
Pe frânghia
Timpului.

Pământeanule

Lasă tabloul acesta
victorios.
Uită-l puțin în colțul
ultimei camere
și rămâi la masă
doar tu, fără
scut.

Oftatul tău
mut
îmi răsună
între coaste
acut.

Nu știi
că eroii
sunt tot
pământeni
cu arderi
și ape
de-nvins?

Nemuritor

Că mai apare un val
stai, nu mișca
ba mai bine mișcă-te,
suflă către oamenii
aceștia
un licăr
pentru cât a fi să fie,

dar totuși stai,
nu la o umbră
de curcubete,
ci la adăpostul unui
curcubeu,
să fii nemuritor
și alb,
eroule.

Cortina

Ziua da navala
Peste noaptea mea
Sa ma trezeasca
Pana in detaliile
Fiintei.
Inventeaza
Ceai de lavanda
Din vorbe de cortina
Sa pot inchide la loc
Macar un ochi
Macar un ceas
Macar un somn
Facut din balsam
Sarat si cald
Ca tine.

Something

http://t11.deviantart.net/fG15but5TTPuTx6aEDVST6nfwFQ=/300×200/filters:fixed_height(100,100):origin()/pre05/f614/th/pre/i/2008/007/f/c/izuru__s_self_reproach_by_aquapocalypse.jpg

Bizar

ce străzi ciudate
ce aer bizar
ce oameni normali
Ce oameni aproape

ochii minții
sunt ocupați
să te închipuie
acolo unde
nu ești
și nu ești.

ies râd aud
teribil și interminabil
enervant și enervabil
acest oraș
câh!

Vedere

Ca să vezi…
Ți-am luat ochiul
Ca pe o gaură a cheii
Mi-a apărut un univers
Mare mic prin el.
Universul tău.
În care existai
Nestingherit.
O frântură de creație
O bucată de lume
O felie de glob
Pe care mi-am apropiat-o
Am făcut zoom.
Vezi?
Ca să vezi.
Ca să mă vezi.