Peste vuietul cenușiu sacadat al pancartelor ce crește sub noi, în jur și dă să ne înghită ca un ocean de rostiri, înghesuindu-ne și furându-ne tăcerea, ne-am privit.
Urletele au încremenit undeva sub linia ochilor noștri linie de care n-au fost în stare să mai răzbată nici frânte.
Zgomotul infernal părea să fi amuțit undeva între solaritatea ta și lichiditatea mea, infernul însuși părea să se crispeze în fața nedezbinării noastre nepământești.
Frânturi de mască se rup, infime, de pe suprafața sufletului sub forța adierii tropicale, a timpului care dă în vileag ascunsul. Sau poate doar sub imperiul corespondențelor invizibile mărunte și semnificative.
În spatele măștii ce se înlătură, se vede ceva mai mult decât așteptata posibilă dezamăgire. Nuanțele unui univers.
Firavi și puternici înlănțuiți în credință, această lentilă spre viitor ce trebuie să existe acum pentru a se vedea mai târziu, invizibilul ce trebuie deslușit înainte de vreme prin ziduri prin porți prin morți ca, la vreme, să se întoarcă la noi în chip de realitate.
Mă surprind în răstimpuri furându-ți reflex înclinația capului privirea spre mări ușor dubitativă Și găsesc subit că ți-aș gândi gândul cu mintea ta cu mintea mea Ca într-o contopire nepământească încă pe pământ mai bogată decât altminteri.
Două mâini ca stâncile etretatului prăbușindu-se, de pustii, spre fundul oceanului. Lumina, această viață și moarte simultan, fără lumina ochilor, îmi trezește și ucide câte o frântură conștiința.
Nașterea abrazivă A dorului Nu are loc la pierdere, Ci la întrezărirea Pierderii. Fără să fi pierdut încă Nimic, Îl vezi apropiindu-se Amenințător, Ca un val Ce se pregătește De eroziunea stâncii Pe care încă respiri În voie.
Și această expresie plină este a ta și unghiul puțin încruntat susținut de concentrare, și adierea șmecheroasă ce transformă cotidianul în film ești tot tu
și cuprinderea melancolică a viilor și a neviilor căci toți sunt nemuritori de fapt, și clipa săltăreață mișcată într-o sprânceană tânără
Toate sunt tot fațete ale tale ca niște ipostasuri ale unei bijuterii ce se învârte astfel încât imaginile multiple să alcătuiască în mișcare acel unu complex.
Premonition nu este o ficțiune El ni se întâmplă dimineața în vreme ce trăim speranța ca inevitabilul aflat să fie o scrisoare trimisă la destinația greșită.
Adevărul pe care îl întârziem la intrarea în suflet după ce intrarea în minte se va fi produs de mult.
Absența își construiește Un timp Al ei La limita căruia începe Să devină vizibilă. Își stabileste o durată Aproape precisă De latență După care își dezlănțuie norii Audibil.
Trasează conturul Figurii Ca un desen Tocmai început.
Distingi reprezentarea Fără să ai tabloul. Conturul gol Stă ca o prezență Absentă Hipnotizantă.
Ai rostit dimineața de anotimp cald cu o singură adiere. M-a ajuns devreme când încă visam și, zărindu-te, mi se părea că stau chiar dedesubtul stelei polare, iar celelalte stele dansează într-un cerc divin conturat în jurul lor și al tău.
Rotația pământului se făcuse vizibilă, tu atât de concret, încât am deschis o pleoapă să-ți văd ochiul treaz la câțiva ani lumină. Să-l rețin pe retină cât lipsește.
Invizibilele și intangibilele se împletesc ca trunchiurile copacilor peste spațiu spre nevăzutul și tot mai aproapele albastru. Necunoscute brațe prietene în Duhul unui singur Dumnezeu.
Dumnezeu s-a ținut de cuvânt. Tu privești lucrurile și ele se adună din dezordinea lor într-o sculptură care cândva înainte de timp fusese făcută pulbere. Iar particulele s-au trezit să se așeze la loc să recompună creația sub presiunea ochilor tăi.
Ia-mă în brațele Coastelor Și alungă-mi Frigul cu căldura Tâmplelor, Acele albii Luminoase de lângă ochi Care se cer luate Între palme Ca să mă liniștesc. Ia-mă de tâmple Și spune-mi Că voi răsări din cenușă Curând Mâine Chiar acum.
Mozaicul capătă formă Din bucăți perfecte În locuri milimetric alese.
Nu te mai clădi mozaíc Pentru a te înfățișa lumii Davidul michelangelionian.
Știm că fisurile respiră în noi La fel ca pietrele prețioase pure Laolaltă. Nu se așază impecabil Într-un fals frumos.
Să fim iubiți, urlăm, Cu tot cu schelete și frici De care nu ne putem dezbăra, Dar le păstrăm într-un colț Invizibil Bine păzite sub cheie.
Mozaicul nu e din carne și oase, Aceasta e lipsa Și forța lui. Masca executată cu precizie E un david contrafăcut Respingător. Respiră doar imperfectul Vulnerabil Transparent Și viu.
Să fii erou se spune de când a început istoria să devii să te frămânți să ești
Dacă-ți întorci privirea spre mine, ți-am făcut ceai de ierburi mov în sfârșit să stai locului cu gândul
Ești deja erou.
Eroul nu luptă cu sabia nu vânează argumentul suprem Eroul supraviețuiește propriului coșmar și deschide ochii ținându-mă de mână Eroul se împrietenește cu nefericirile și se fericește într-o îmbrățișare pe care i-o dau pentru că există așa.
O forță invizibilă ascunsă într-o creație casantă.
Distincți Și asemenea Față în față Peste capetele Oamenilor, Sfredelitori Și pacifiști Ca farul Îndrumător Peste ocean, Una Și separați În mijlocul gălăgiei Iscate de firele de iarbă – Ochii noștri, Tuneluri supraterane De scăpare Din haosul existenței.
Vorbești cu bucăți de lumină
Întrezărită în spațiile dintre
Cuvinte.
Un vitraliu pus laolaltă
Răbdător
Cu frânturi de soare.
Cuvintele tale se termină În unduiri ramificate Spre interior Ca un val hokusain Ce se ridică peste mulți Fuji ca să protejeze În albia lui De indiferent ce erupții.
În căușul minții Se învârte cu lingura O bună bucată De inimă. De ieri îi spun Să-și facă ordine În cămăruțe Dar orele o iau La sănătoasa Și uită să se mai întoarcă Întregi. Lenevesc și torc Pe același pulover Făcând și desfăcând Ochiuri De trecut De viitor Într-un carusel Cam vesel Și amețitor.
Hai să aruncăm un ochi liber
către nebuloasele universului
Poate că ele au să ne spună
noutăți
mult mai profunde
de la Sursă
despre propriile
nebuloase
dospind între coaste.
Pe ale noastre
ni le-am zărit
deja
până în adâncuri
dintr-o căutătură
Ne mai rămâne o veșnicie
pământeană
să le dăm de capăt
stâmpărându-le
reciproc.
Ai stat cu coastele Deschise Toată noaptea S-a făcut curent Și au crăpat câteva uși Inclusiv niște tâmple
Mi-ai spus că tot curentul Dureros E de fapt fereastră spre cer Și nu te vei fărâmița Dar eu căutam vitraliile Ochilor mei Să umplu golurile Ce-ți intensifică furtuna. Doar doar voi îndupleca Și cerul Să repare mai degrab Câte o fereastră Pe rugăciune.
Comuniunea ca un joc De Tetris Reciproc. Ne așezăm la o masă, Un separeu Înmugurit, Tu îmi construiești Finețea adierii Eu îți clădesc Puterea zidurilor.
Undeva între noi Există Cineva Care ne vâră Pe după cuvinte Câte o carte de joc Pe furiș. Câte un as Ca celălalt să ia scor Mai mare.
Se făcea
Că undeva pe pământ
Într-un loc cu verdeață
Nesecată
Pe care îmi uitasem ochii
Se căscă o gaură neagră
Flămândă cum e,
Înghiți în foamea ei
Iriși, raze de soare din păr
Și multe zbateri de aripi
Dinăuntru și dinafara coastelor.
Mă voi teleporta
Într-o sahară
Să mă reconstruiesc din pustiu.
Chit că nu are viață,
Nu extrage seve străine..
Să-mi rămână și mie
Din mine
Măcar un castel de nisip.
Stai așa nemișcat un sfert de timp să îmi așez o parte din liniști peste grumazul tău Să le plimb în punctele cardinale până identific tensiunile existențiale care îți țin ochii deschiși și larg închiși
În timp ce tu asculți preferatele muzicale de care încă nu știu.
Dacă îmi fixez ochii
Asupra cerului
Aș putea
La o adică
Vedea
În loc
Cerul de deasupra ta.
Cine și-ar da seama,
Privind doar spre
Creator,
Că ne desparte
Jumătate de lume
Nepăsătoare?
Cine și-ar da seama
în afară de sângele
Ce nu mai face față
Gravitației
Amețindu-mă de prea mult cer
Trăgând spre pământ?
Îți strigam numele iar tu îmi trimiteai răspunsuri ca sticlele aduse de ocean: suflu de viață concentrat într-o hârtie. Dintr-odată m-am trezit și era o caniculă pustie.
Sute de ani de ziduri
Construite ca să ne ferească
Pe unii de alții.
Dacă am fi trăit în vremea
Vechiului,
Am fi dus cot la cot
Miei pentru păcatul
Ce ne sfredelea
Prin suflet.
Acum trebuie să ne simțim
Vinovați la gândul
De a ne întinde pâinea
În același vin?
Barierele ce ne deformează
Închinarea
Le-am ridicat
Pentru a dormi mai liniștiți,
Nu pentru a fi toți
Una în El.
Măcar în Înviere
Se aprinde în noi
Aceeași rugăciune pentru Celălalt,
Celălalt, care poate fi raiul
Împreună cu Cel înviat.