Ți-ai sãdit o grãdinã
De flori
Sã fie frumoasã
Şi ele încãpãțânatele s-au vorbit
S-au rãzgândit sã mai iasã.
În ciuda ta.
Ceva îți scapã
Aproape esențial
Ba nu.
Nu îți scapã.
Ceva refuzi
Aproape total.
Nu stai la cafea cu tine
Când fugi la cafea.
Aşeazã-te fãrã timp
pe un pendul
Sã se opreascã secundele
În care te urãşti.
Stai la masã cu Ura
Sã vezi ce are de şoptit.
Acceptã odatã radiografia
Pe care ți-o propune
Imediat.
Şi nu clipi când dai
De vene şi artere.
Sunt ale tale.
Mergi înapoi pe firul urii
Şi pune degetul
Pe epoca în care ai încetat
Sã te mai priveşti.
Stai.
Stai la ceai cu tine
Şi înțelege-ți furtuna.
Ea a venit acolo
Chematã de istorii
Dar ți-o poți
În sfârşit ierta.
Ți-o iert şi eu
Ca sã te ierți
Mai degrab
Dacã îi înlãturi vãlul
De pe deceniile
Trase peste suflet.
dacă aș putea
aș aduce literă
lângă altă literă
aș zidi un cuvânt
din care să înțelegi
și zidul
și poarta
pe care le-ai fi putut
cunoaște deja.
dacă aș putea
aș frâna un spațiu
între cuvântul dinăuntru
și cuvântul tău
ca să te minunezi
ce mare poate exista
între două capete de cuvinte
ca între două suflete
care învață
să fie
sau uită
să admire.
La marginea
Unei dimineți
Am stat
Să ascult
Cum bate din aripi
O tâmplă.
Poate că nu era
Cea mai molcomă
Zvâcnire
Dar ea era.
Era
În timp ce
O rază de soare
Se lipea de ochi.
O zvâcnire
Își trăia tragedia
În timp ce
O ureche
Dormea.
Poate că suntem
În lume
Dar mai nesimțitori
Decât ne-am visat.
Celălalt trebuie văzut
Nu doar constatat.
Creația o fi avut
Un rost mai
Altruist
Decât confortul
Propriu.
Cand mi-am intors
Sufletul pe dos
Si am asteptat
Un sfert
De anotimp
L-am gasit
Pe aceeasi
Veranda
Ascultand soarele
Cum se straduieste
Sa ne anime
Pe noi
Astia
Mereu suferinzi
De amurguri.
Si scria cu verva
Pe bucati
De calendare
Aceiasi oameni
Uneori mai trist
Alteori teribil de fericit
Poate ca si oamenii aceia
Zambeau telepatic
Ca intr-o comuniune
De note muzicale
Pardon
Sufletesti.
Ne dă mai multe
Ocazii
S-o întâlnim.
Dar tocmai atunci
Clipim
Din cauza
Unor false nefericiri,
Unor nefericiri
Induse
– Cum preferă
Omul
Să fie mai degrabă
Erou
Decât pământean
Pentru a primi
Mai mult –
Și n-o mai vedem
Când trece.
Fericirea
Gravitează
În jurul nostru
Și noi umblăm
Cu pleoapele
Trase.
Zici că durerea
Se poate tăia
În jumătate?
De câte ori
Iau cuțitul
Se înmulțește
Încă o dată
Încă o emisferă
Întunecată.
Nu știu cum faci.
Nu știu cum se face.
Se face.
Oare ți-am spus
Că răsare luna
În fiecare zi
De câteva suflete
Încoace?
Nu le-am mai numărat
Ca să nu
Înțepenesc
În timposibilitate.
Sau luna e și ea
O înghețare suficientă
Ca să mai spun
Că răsare?
Tristețea are patru
Picioare
Opt
Ba mai bine
Șaisprezece.
Se confundă
Cu fobia maronie
Ce umblă
Pe pereți.
Apare în locurile
Vesele
Și se plimbă
Prea repede
Ca s-o poți
Face
Una
Cu pământul.
Iar pământul nu e
Tocmai plat.
Nici ușor
Epuizabil.
Ciudat
De epuizant.
Să știi că nu există
iarnă,
îți spun eu,
gerul e doar
o primăvară
leneșă,
încă dormitând
sub întunericul
zilei,
o vezi?
Nu te gândi
că vom îngheța
în nefericire
Nu te gândi defel
uneori perspectiva
ne panichează.
Soarele dinăuntrul
tău
nu termină de ars,
materialul lui
nu e din lumea
asta.
Trăiește și pe viscolul
cel mai trist.
Mai știi?
Ne-am întâlnit
Acu o emisferă
Jumătate,
Ziua.
Era un soare
Întreg
Deasupra cuvintelor
Noastre
Și nici noi
Nu mai știam
Când are să vină
Luna.
Drept e că nici
Nu ne păsa prea mult
Căci lumina lui
Ne era destul de lungă
Să ne țină
Și noaptea.
Era întreagă
Ca tine.
Nu-i mai lipsea nimic,
Nici măcar un sfert
De lună.
Se făcea că emoția
a luat-o razna
și se plimba
riscant
la înălțimi.
Ți-am sfâșiat
firul de păr,
iar apoi a venit
noaptea.
Câte o întrebare
venea să-mi bată
în tâmplă
căutând
variante de răspuns
într-o încruntătură
din două-n două somnuri.
Căutătura ta n-o distingeam
Ca să știu
Dacă ar trebui
Să îmi fac o cafea
Sau o valeriană
Iar dimineața
îmi ridicai
o singură pleoapă
frântă.
Atât cât să ochesc
pe masă
abur de cafea
cu iz valerianic.
Era o seară de cald
Nu mai știu ce anotimp
Voiam să fie
Dar era bine
Iar eu țineam
Să mă lămurești
Că toate obiectele
Ședeau calme
La locurile lor.
Că nu intenționau
Chiar atunci
Să pornească un război
Cu atât mai puțin
Să-l pornești tu.
Era seară
Fără anotimp
Și doream
Să așezi
Cuvintele
Cu răbdare
În jurul urechii mele.
Iar la final
Eu să închid
Un ochi
De atâta calm
În univers.
Ziua da navala
Peste noaptea mea
Sa ma trezeasca
Pana in detaliile
Fiintei.
Inventeaza
Ceai de lavanda
Din vorbe de cortina
Sa pot inchide la loc
Macar un ochi
Macar un ceas
Macar un somn
Facut din balsam
Sarat si cald
Ca tine.
Ca să vezi…
Ți-am luat ochiul
Ca pe o gaură a cheii
Mi-a apărut un univers
Mare mic prin el.
Universul tău.
În care existai
Nestingherit.
O frântură de creație
O bucată de lume
O felie de glob
Pe care mi-am apropiat-o
Am făcut zoom.
Vezi?
Ca să vezi.
Ca să mă vezi.
nu te dispersa
printre crengi
de tăcere.
înțelegerea iubirii
este departe
de simțirea iubirii.
ca să știu că ești,
pune câte
o piatră de aducere
de imbold,
una colorată
în curaj,
suflă-l peste pașii
pe care-i orbecăi
în întunericul podurilor
mișcătoare.
ca să știu că ești,
înfășoară-mă
cu reazem
înflorit.
Să presupunem
Un sac de cuvinte
La margine de scaune.
Câte o cafea șiroind
De o parte și de alta
Iar eu stând dar totuși
Umblând prin gândurile
Oamenilor
Mai mult decât suficient.
Se înecaseră bărcile,
Așa se spune.
Se afundaseră în cafea,
Așa nu se spune,
Dar, dacă tot le văd
Dispărând prin fluidul
Maroniu,
Ce ai face cu sacul
De vorbe
Să mă vezi
Cu ochii-ntr-o astfel
De cafea?
momentul acesta
inoportun
dezrădăcinat
sau banca asta
nelalocul ei
furtuna de afară
care stă înăuntru
neobservată
nechestionată.
ba nu.
inoportună eram eu
în spațiu
și timp.
între cifre precise
și
vântul de pe față.
între frig
și minute.
undeva între ele
eram eu.
Să mă intereseze
Doar de greierul
Cel leneș
Ca de la harnic la harnic.
Trebuie să-mi aduc
Aminte de mine
Să închid măcar
Un ochi
De decor
Iar celălalt să zumzăie
O melodie disprețuită
De toți
În afară de mine.
Să mă întâlnesc
Cu sinele
Când îmi întorc capul
Pe partea mai însorită.
Dacă lumii îi va plăcea
Și-așa sau defel
Rămâne de ochi.
Întreabă întrebări întrebăcioase
Tu răspunzi răspunsuri
Întreabă dramele de zi
și de aer
Ca să vezi dacă duc
Dacă sunt
Dacă zâmbesc sau mă prefac
Întreabă-mi respirația
Dintotdeauna
Dar mai ales la răsărit
La apus
Dacă știe să-și construiască
Fortărețe și și poduri.
Poate nu-și aduce aminte, iar acu
Doarme cu soarele aprins
Peste cap
Și se întreabă întrebări neîntrebate.
Cuvintele tale se lovesc
de un dicționar
necumpărat
Nu le pot descifra
precum stelele
Le privesc cu luneta
totuși
Ceva luminos
trebuie să existe în ele.
Ce limbă mi-ai vorbi
dacă nu te-aș mai
desluși într-o zi?
te-ai ascunde
într-o scoică
în adâncimea oceanului?
ai trimite un ciclon
să-ți țină locul?
Trimite-mi lumea fără margini
într-un ochi de apă mic
s-o pot sorbi
dintr-o înghițitură.
Nu mă învinge
Nu mă convinge
Nu mă mâna
Nu mă lua
Nu mă strivi
Nu mă fenta
Nu mă-ncolți
Nu mă copleși
Nu mă-nfrica
Nu mă scurta
Nu mă desconsidera
Nu mă manevra
Nu mă fura
De la mine
Dacă vrei să mă scoți
Din surzenie.
Nu călca bucățile de cristal.
Au căzut din sufletul meu.
Nu le presa
să construiești
din ele
propriul castel.
Nu închide fereastra
peste ele
că își au respirația lor.
Nu le modela,
nu le lua în râs.
Ele însele sunt deja un castel
care stă deschis
numai pe tărâmul
liber.
Am văzut până la capătul sufletului
Şi te-am găsit tăcând
Tăceai de zor în interiorul meu
Cu cafea şi insomnii
Atât de sonor
Încât am tresărit
Cum îmi era imposibil
Să mai înțeleg ceva din istorie
Am vegheat toată noaptea
Nedormirea ta
Nu ştiu când am ațipit visând că sunt trează
Şi m-am trezit să văd c-ai adormit
Erai obosit ca după un război
Fără supraviețuitori.
Acum mi-e totuna cum e istoria
Poate nici noi nu suntem supraviețuitori
Doar nişte supraviețuiți
Încă o vreme
Printre tunuri şi tancuri
Cu flori
Nu, Dumnezeu nu ne-a uitat pe front.
Poate suntem îngerii
Care suflă viață
În cei care cred c-au murit.
