Peste vuietul cenușiu
sacadat al pancartelor
ce crește
sub noi, în jur
și dă să ne înghită
ca un ocean de rostiri,
înghesuindu-ne
și furându-ne
tăcerea,
ne-am privit.
Urletele au încremenit
undeva sub linia ochilor noștri
linie de care n-au fost în stare
să mai răzbată nici frânte.
Zgomotul infernal
părea să fi amuțit
undeva între solaritatea ta
și lichiditatea mea,
infernul însuși
părea să se crispeze
în fața nedezbinării noastre
nepământești.
Într-o dimineață
mi-am întins mâna
după tine,
însă lumea se frânsese
peste noapte
în cioburi dușmănoase.
De dincolo de gardul
despărțitor,
mi-ai aruncat
o frântură de suflet
cu urechea deschisă.
Pe nesimțite, începeam să aud
strigătul de după zid
mut până atunci,
deasupra solului crăpat
între noi
în afara timpului.
Scindarea inexterioară
ne-a tras în spărtura
pe care am făcut-o tot noi
în viteza cu care ne-am izbit
de granițele propriilor categorii.
Victoria trebuie să fie
undeva în această
frângere dublă
interminabilă
generatoare de viață
totuși.
Sufăr pentru mine
pentru tine
într-una întruna.
Frânturi de mască
se rup, infime,
de pe suprafața
sufletului
sub forța adierii
tropicale,
a timpului care
dă în vileag
ascunsul.
Sau poate doar
sub imperiul
corespondențelor
invizibile mărunte
și semnificative.
În spatele măștii
ce se înlătură,
se vede ceva mai mult
decât așteptata
posibilă dezamăgire.
Nuanțele unui univers.
Firavi și puternici
înlănțuiți în credință,
această lentilă spre viitor
ce trebuie să existe acum
pentru a se vedea
mai târziu,
invizibilul ce trebuie
deslușit înainte de vreme
prin ziduri
prin porți
prin morți
ca, la vreme,
să se întoarcă
la noi
în chip de realitate.
Mă surprind în răstimpuri
furându-ți reflex
înclinația capului
privirea spre mări
ușor dubitativă
Și găsesc subit
că ți-aș gândi
gândul
cu mintea ta
cu mintea mea
Ca într-o contopire
nepământească
încă pe pământ
mai bogată
decât altminteri.
Două mâini ca stâncile etretatului
prăbușindu-se, de pustii,
spre fundul oceanului.
Lumina, această
viață și moarte simultan,
fără lumina ochilor,
îmi trezește și ucide
câte o frântură
conștiința.
Nu am mai auzit
primăvara prelungindu-se
în suflet până la
anotimpurile
de dinainte
și de după ea.
Primăvara are sunet
de viață.
Călcam peste pietre
mai mari decât vremurile
Și, tocmai atunci când
îmi alunecă pasul în gol
spre capătul prăpastiei,
ai întins o treaptă
ce părea să mă aștepte
nevăzută,
gata să capete trup
în întâmpinarea
vitală.
Nașterea abrazivă
A dorului
Nu are loc la pierdere,
Ci la întrezărirea
Pierderii.
Fără să fi pierdut încă
Nimic,
Îl vezi apropiindu-se
Amenințător,
Ca un val
Ce se pregătește
De eroziunea stâncii
Pe care încă respiri
În voie.
Și această expresie
plină
este a ta
și unghiul puțin încruntat
susținut de concentrare,
și adierea șmecheroasă
ce transformă
cotidianul în film
ești tot tu
și cuprinderea melancolică
a viilor și a neviilor
căci toți sunt nemuritori
de fapt,
și clipa săltăreață
mișcată într-o sprânceană
tânără
Toate sunt tot fațete ale tale
ca niște ipostasuri
ale unei bijuterii
ce se învârte
astfel încât
imaginile multiple
să alcătuiască în mișcare
acel unu
complex.
Premonition nu este o ficțiune
El ni se întâmplă
dimineața în vreme ce trăim
speranța ca inevitabilul
aflat
să fie o scrisoare
trimisă la destinația
greșită.
Adevărul pe care îl întârziem
la intrarea în suflet
după ce intrarea în minte
se va fi produs
de mult.
Absența își construiește
Un timp
Al ei
La limita căruia începe
Să devină vizibilă.
Își stabileste o durată
Aproape precisă
De latență
După care își dezlănțuie norii
Audibil.
Trasează conturul
Figurii
Ca un desen
Tocmai început.
Distingi reprezentarea
Fără să ai tabloul.
Conturul gol
Stă ca o prezență
Absentă
Hipnotizantă.
Ai rostit dimineața
de anotimp cald
cu o singură adiere.
M-a ajuns devreme
când încă visam
și, zărindu-te,
mi se părea că stau
chiar dedesubtul
stelei polare,
iar celelalte stele
dansează într-un cerc
divin conturat
în jurul lor
și al tău.
Rotația pământului
se făcuse vizibilă,
tu atât de concret,
încât am deschis
o pleoapă
să-ți văd ochiul
treaz
la câțiva ani lumină.
Să-l rețin pe retină
cât lipsește.
Invizibilele
și intangibilele
se împletesc
ca trunchiurile copacilor
peste spațiu
spre nevăzutul
și tot mai aproapele
albastru.
Necunoscute brațe
prietene
în Duhul unui singur
Dumnezeu.
Dumnezeu s-a ținut
de cuvânt.
Tu privești lucrurile
și ele se adună
din dezordinea lor
într-o sculptură
care cândva
înainte de timp
fusese făcută
pulbere.
Iar particulele
s-au trezit
să se așeze
la loc
să recompună
creația
sub presiunea
ochilor
tăi.
Foto.
Dorul
Se furişează
Printre obiectele
Cotidiene
Pe nesimțite.
Din când în des
Întinzi mâna să-l apuci
Ştiind că trebuie
Să fie la capătul
Degetului.
Neatingându-l,
Insişti.
Prezența lui
E nu doar normală,
Ci şi tot mai
Necesară
Cu fiecare negăsire.
Normalul imaginat
Surprinde
Prin absență.
Iată triumful
Dureros al
Dorului.
Ce aş putea vedea
Dincolo de ceea
Ce se vede
E invizibilul
Căpătând trup
Mişcându-se în timp.
Invizibilul
Temporar
Este instrumentul
Preferat
Cu care lucrăm
Pe vreme de ceață.
Realul încă neîntrupat
Se aşază înaintea retinei
Trimis parcă de Tine
Ca nişte ochelari
Cu dioptrii nepământeşti.
E felul Tău de a ne
Sus-ține inima.
Ia-mă în brațele
Coastelor
Și alungă-mi
Frigul cu căldura
Tâmplelor,
Acele albii
Luminoase de lângă ochi
Care se cer luate
Între palme
Ca să mă liniștesc.
Ia-mă de tâmple
Și spune-mi
Că voi răsări din cenușă
Curând
Mâine
Chiar acum.
Zgârcenia
nu e o frică
de pierdere.
E un vid
oferit
celuilalt
și o pasiune
interminabilă
pentru
MINE.
Iubirea
nu e
de dat
cu împrumut
ca o carte
de pe raft.
Odată gol,
Nu mai poți
umple raftul
cu alt titlu.
Eventual
îl mai uiți
din când în când,
între adormire
și trezire.
Mozaicul capătă formă
Din bucăți perfecte
În locuri milimetric alese.
Nu te mai clădi mozaíc
Pentru a te înfățișa lumii
Davidul michelangelionian.
Știm că fisurile respiră în noi
La fel ca pietrele prețioase pure
Laolaltă.
Nu se așază impecabil
Într-un fals frumos.
Să fim iubiți, urlăm,
Cu tot cu schelete și frici
De care nu ne putem dezbăra,
Dar le păstrăm într-un colț
Invizibil
Bine păzite sub cheie.
Mozaicul nu e din carne și oase,
Aceasta e lipsa
Și forța lui.
Masca executată cu precizie
E un david contrafăcut
Respingător.
Respiră doar imperfectul
Vulnerabil
Transparent
Și viu.
Să fii erou
se spune de când
a început istoria
să devii
să te frămânți
să ești
Dacă-ți întorci
privirea
spre mine,
ți-am făcut ceai
de ierburi mov
în sfârșit
să stai locului
cu gândul
Ești deja erou.
Eroul nu luptă cu sabia
nu vânează argumentul
suprem
Eroul supraviețuiește
propriului coșmar
și deschide ochii
ținându-mă de mână
Eroul se împrietenește
cu nefericirile
și se fericește
într-o îmbrățișare
pe care i-o dau
pentru că
există
așa.
O forță invizibilă
ascunsă într-o creație
casantă.
Dacă o să vrei
vreodată
să fii liber
chiar și de
frumusețea
din mine,
apa din mare
o să roadă
câte puțin
din fiecare piatră
așezată stâlp
de susținere
pentru vise.
Adierea ta
ca o energie tăcută
și intensă
deschide
pleoapele
invizibile
una
câte
una
câte
una
câte
alta
și
alta,
toate.
Distincți
Și asemenea
Față în față
Peste capetele
Oamenilor,
Sfredelitori
Și pacifiști
Ca farul
Îndrumător
Peste ocean,
Una
Și separați
În mijlocul gălăgiei
Iscate de firele de iarbă –
Ochii noștri,
Tuneluri supraterane
De scăpare
Din haosul existenței.
Deschizi
O mână
Și ne ajungem.
Să mă așez o clipă
ca să închid
o tâmplă.
Să mă afund
într-o semi-amnezie
până când mă voi
fi trezit
cu alte amintiri
șezând pe pervaz.
Cuvintele
Ca niște cărămizi
Manoliene.
Azi se surpă
Castelul ce dădea
Ieri
Să se ridice.
Dacă nici cuvintele
Atât de invizibile
Intangibile
Nu pot naște
Tării sufletești..
Vorbești cu bucăți de lumină
Întrezărită în spațiile dintre
Cuvinte.
Un vitraliu pus laolaltă
Răbdător
Cu frânturi de soare.
Cuvintele tale se termină
În unduiri ramificate
Spre interior
Ca un val hokusain
Ce se ridică peste mulți
Fuji ca să protejeze
În albia lui
De indiferent ce erupții.
În căușul minții
Se învârte cu lingura
O bună bucată
De inimă.
De ieri îi spun
Să-și facă ordine
În cămăruțe
Dar orele o iau
La sănătoasa
Și uită să se mai întoarcă
Întregi.
Lenevesc și torc
Pe același pulover
Făcând și desfăcând
Ochiuri
De trecut
De viitor
Într-un carusel
Cam vesel
Și amețitor.
Hai să aruncăm un ochi liber
către nebuloasele universului
Poate că ele au să ne spună
noutăți
mult mai profunde
de la Sursă
despre propriile
nebuloase
dospind între coaste.
Pe ale noastre
ni le-am zărit
deja
până în adâncuri
dintr-o căutătură
Ne mai rămâne o veșnicie
pământeană
să le dăm de capăt
stâmpărându-le
reciproc.
Mai acută
singurătate
decât
dispariția tuturor
e să lipsească
unul singur.
Ai stat cu coastele
Deschise
Toată noaptea
S-a făcut curent
Și au crăpat câteva uși
Inclusiv niște tâmple
Mi-ai spus că tot curentul
Dureros
E de fapt fereastră spre cer
Și nu te vei fărâmița
Dar eu căutam vitraliile
Ochilor mei
Să umplu golurile
Ce-ți intensifică furtuna.
Doar doar voi îndupleca
Și cerul
Să repare mai degrab
Câte o fereastră
Pe rugăciune.
Comuniunea ca un joc
De Tetris
Reciproc.
Ne așezăm la o masă,
Un separeu
Înmugurit,
Tu îmi construiești
Finețea adierii
Eu îți clădesc
Puterea zidurilor.
Undeva între noi
Există Cineva
Care ne vâră
Pe după cuvinte
Câte o carte de joc
Pe furiș.
Câte un as
Ca celălalt să ia scor
Mai mare.
Se făcea
Că undeva pe pământ
Într-un loc cu verdeață
Nesecată
Pe care îmi uitasem ochii
Se căscă o gaură neagră
Flămândă cum e,
Înghiți în foamea ei
Iriși, raze de soare din păr
Și multe zbateri de aripi
Dinăuntru și dinafara coastelor.
Mă voi teleporta
Într-o sahară
Să mă reconstruiesc din pustiu.
Chit că nu are viață,
Nu extrage seve străine..
Să-mi rămână și mie
Din mine
Măcar un castel de nisip.
Stai așa
nemișcat
un sfert de timp
să îmi așez
o parte din liniști
peste grumazul tău
Să le plimb
în punctele cardinale
până identific
tensiunile existențiale
care îți țin ochii
deschiși
și larg închiși
În timp ce tu asculți
preferatele muzicale
de care încă
nu știu.
Dacă îmi fixez ochii
Asupra cerului
Aș putea
La o adică
Vedea
În loc
Cerul de deasupra ta.
Cine și-ar da seama,
Privind doar spre
Creator,
Că ne desparte
Jumătate de lume
Nepăsătoare?
Cine și-ar da seama
în afară de sângele
Ce nu mai face față
Gravitației
Amețindu-mă de prea mult cer
Trăgând spre pământ?
Îți strigam numele
iar tu îmi trimiteai răspunsuri
ca sticlele aduse de ocean:
suflu de viață concentrat
într-o hârtie.
Dintr-odată m-am trezit
și era o caniculă pustie.
Sute de ani de ziduri
Construite ca să ne ferească
Pe unii de alții.
Dacă am fi trăit în vremea
Vechiului,
Am fi dus cot la cot
Miei pentru păcatul
Ce ne sfredelea
Prin suflet.
Acum trebuie să ne simțim
Vinovați la gândul
De a ne întinde pâinea
În același vin?
Barierele ce ne deformează
Închinarea
Le-am ridicat
Pentru a dormi mai liniștiți,
Nu pentru a fi toți
Una în El.
Măcar în Înviere
Se aprinde în noi
Aceeași rugăciune pentru Celălalt,
Celălalt, care poate fi raiul
Împreună cu Cel înviat.
Diferența dintre
armonie și dor
pare a fi
o notă invizibilă
mai jos,
o singură clapă
mai la dreapta
pe care scapă
degetul
la o neatenție.
O secundă mai lungă
decât îți programaseși
sufletul
să reziste.
Acum răsfoiești arhivele pentru categoria Poeticăraie.
Timposibil 