cine poate spune
mai multe cuvinte
pe minut
capătă premiul
cel valoros.
de discurs notabil.
din calea lui
își feresc picioarele
dar mai ales
privirea
cei care nu sunt la fel
de vitezomani.
scrisul devine
sau rămâne
o pistă laterală
de viteză redusă
pentru cei care
nu reușesc să dea din coate
pentru a se exprima
până la capăt
fără să fie
întrerupți.
cine să aibă răbdare
după mașinile
cu treizeci la oră?!
Mă măsori greu
Începând de la rugăciune
Până la îngustarea ochiului
După-masa
Știi că mă tem
De măsurătorile Tale
Niciodată n-aș ieși
La înălțimea potrivită.
Dreptatea Ta se îmbină
Cu atâta dragoste,
Încât nu mai spun
Nimic
Și
Continui
Să
Tac.
Am clipit o secundă
De un anotimp
Şi a trecut şi celălalt val
Pe lângă somnul
Meu liniştit.
Doar puțin te-ai schimbat
Din episodul trecut,
Dar nu cât să fii străin
Pe pământ.
Ce naționalitate
Ți-ar putea altera numele
Într-atât
Cât să nu te recunosc
Eu?
Spun că m-am lovit
De o creangă
Într-o seară
Colțuroasă.
Aiurea, așa-i.
Dar mult mai aiurea
Să te știu cu gândul
Învăluit
Tot asupra ta,
Surd la mine
adică.
Spui că ești saturat
De sinele tău
Și totuși în jur îi zidești
Fortăreață
Să nu vadă pe altcineva
Cum râde
Cum suspină
Cum visează
Cum dormitează
Cu un zâmbet discret
Pe față.
Astea le vezi
Doar dacă ieși
Dintre zidurile
Costale.
Și se făcu lumină
de la atâta pustietate
Ultima dată când
întrebasem
era o grădină
de piese muzicale
supraetajate
Îți repetau numele
frenetic
așa cum fac păsările
la crăpatul zorilor
când ești trezit
doar la colțul ochilor
și nu-ți dai seama
dacă vezi un vis
sau un Vis.
Întâlnirea mai adâncă
se refugiază în timpul
de după.
Își construiește ea
propria melodie
din unduirea glasului
ce apasă numai
anumite silabe
ca un refren
ca un cântec neascultat
suficient la radio.
Intonații
ciudate, mărunte
pe care memoria
sau imaginația
mi le recită
sau înflorește
puțin
atât cât
să-mi facă visul geamăn
cu sinele
ca să nu se mai deosebească
departele de aproape,
pânza de pictură,
știutul de bănuit.
Gustul ce rămâne în urmă
e afterglow-ul tău.
you know?
Uite o stâncă
stă să-și deschidă
gura
rânjind
către mine,
colții
supra viețuind
peste orele
care mă traversează.
Uite-o
cum stă să
roadă din minutele mele
de răsărit
să sfâșie din curgerea
suavă
a timpului
pe lângă mine.
Timpul îmi e un tovarăș
blând
cu melodii în desagă
pe ritmul
în care se unduiește
vântul
fără săbii.
Mai puțin acum
lângă această rocă
grunjuoasă
cu apariție vag umană
cu mișcări aparent
bipede
goală pe dinăuntru
ca o carcasă
părăsită
de mult
care își cască
chitul
spre mine.
Ți-ai sãdit o grãdinã
De flori
Sã fie frumoasã
Şi ele încãpãțânatele s-au vorbit
S-au rãzgândit sã mai iasã.
În ciuda ta.
Ceva îți scapã
Aproape esențial
Ba nu.
Nu îți scapã.
Ceva refuzi
Aproape total.
Nu stai la cafea cu tine
Când fugi la cafea.
Aşeazã-te fãrã timp
pe un pendul
Sã se opreascã secundele
În care te urãşti.
Stai la masã cu Ura
Sã vezi ce are de şoptit.
Acceptã odatã radiografia
Pe care ți-o propune
Imediat.
Şi nu clipi când dai
De vene şi artere.
Sunt ale tale.
Mergi înapoi pe firul urii
Şi pune degetul
Pe epoca în care ai încetat
Sã te mai priveşti.
Stai.
Stai la ceai cu tine
Şi înțelege-ți furtuna.
Ea a venit acolo
Chematã de istorii
Dar ți-o poți
În sfârşit ierta.
Ți-o iert şi eu
Ca sã te ierți
Mai degrab
Dacã îi înlãturi vãlul
De pe deceniile
Trase peste suflet.
dacă aș putea
aș aduce literă
lângă altă literă
aș zidi un cuvânt
din care să înțelegi
și zidul
și poarta
pe care le-ai fi putut
cunoaște deja.
dacă aș putea
aș frâna un spațiu
între cuvântul dinăuntru
și cuvântul tău
ca să te minunezi
ce mare poate exista
între două capete de cuvinte
ca între două suflete
care învață
să fie
sau uită
să admire.
La marginea
Unei dimineți
Am stat
Să ascult
Cum bate din aripi
O tâmplă.
Poate că nu era
Cea mai molcomă
Zvâcnire
Dar ea era.
Era
În timp ce
O rază de soare
Se lipea de ochi.
O zvâcnire
Își trăia tragedia
În timp ce
O ureche
Dormea.
Poate că suntem
În lume
Dar mai nesimțitori
Decât ne-am visat.
Celălalt trebuie văzut
Nu doar constatat.
Creația o fi avut
Un rost mai
Altruist
Decât confortul
Propriu.
Cand mi-am intors
Sufletul pe dos
Si am asteptat
Un sfert
De anotimp
L-am gasit
Pe aceeasi
Veranda
Ascultand soarele
Cum se straduieste
Sa ne anime
Pe noi
Astia
Mereu suferinzi
De amurguri.
Si scria cu verva
Pe bucati
De calendare
Aceiasi oameni
Uneori mai trist
Alteori teribil de fericit
Poate ca si oamenii aceia
Zambeau telepatic
Ca intr-o comuniune
De note muzicale
Pardon
Sufletesti.
Ne dă mai multe
Ocazii
S-o întâlnim.
Dar tocmai atunci
Clipim
Din cauza
Unor false nefericiri,
Unor nefericiri
Induse
– Cum preferă
Omul
Să fie mai degrabă
Erou
Decât pământean
Pentru a primi
Mai mult –
Și n-o mai vedem
Când trece.
Fericirea
Gravitează
În jurul nostru
Și noi umblăm
Cu pleoapele
Trase.
Zici că durerea
Se poate tăia
În jumătate?
De câte ori
Iau cuțitul
Se înmulțește
Încă o dată
Încă o emisferă
Întunecată.
Nu știu cum faci.
Nu știu cum se face.
Se face.
Oare ți-am spus
Că răsare luna
În fiecare zi
De câteva suflete
Încoace?
Nu le-am mai numărat
Ca să nu
Înțepenesc
În timposibilitate.
Sau luna e și ea
O înghețare suficientă
Ca să mai spun
Că răsare?
Tristețea are patru
Picioare
Opt
Ba mai bine
Șaisprezece.
Se confundă
Cu fobia maronie
Ce umblă
Pe pereți.
Apare în locurile
Vesele
Și se plimbă
Prea repede
Ca s-o poți
Face
Una
Cu pământul.
Iar pământul nu e
Tocmai plat.
Nici ușor
Epuizabil.
Ciudat
De epuizant.
Să știi că nu există
iarnă,
îți spun eu,
gerul e doar
o primăvară
leneșă,
încă dormitând
sub întunericul
zilei,
o vezi?
Nu te gândi
că vom îngheța
în nefericire
Nu te gândi defel
uneori perspectiva
ne panichează.
Soarele dinăuntrul
tău
nu termină de ars,
materialul lui
nu e din lumea
asta.
Trăiește și pe viscolul
cel mai trist.
Mai știi?
Ne-am întâlnit
Acu o emisferă
Jumătate,
Ziua.
Era un soare
Întreg
Deasupra cuvintelor
Noastre
Și nici noi
Nu mai știam
Când are să vină
Luna.
Drept e că nici
Nu ne păsa prea mult
Căci lumina lui
Ne era destul de lungă
Să ne țină
Și noaptea.
Era întreagă
Ca tine.
Nu-i mai lipsea nimic,
Nici măcar un sfert
De lună.
Se făcea că emoția
a luat-o razna
și se plimba
riscant
la înălțimi.
Ți-am sfâșiat
firul de păr,
iar apoi a venit
noaptea.
Câte o întrebare
venea să-mi bată
în tâmplă
căutând
variante de răspuns
într-o încruntătură
din două-n două somnuri.
Căutătura ta n-o distingeam
Ca să știu
Dacă ar trebui
Să îmi fac o cafea
Sau o valeriană
Iar dimineața
îmi ridicai
o singură pleoapă
frântă.
Atât cât să ochesc
pe masă
abur de cafea
cu iz valerianic.
Era o seară de cald
Nu mai știu ce anotimp
Voiam să fie
Dar era bine
Iar eu țineam
Să mă lămurești
Că toate obiectele
Ședeau calme
La locurile lor.
Că nu intenționau
Chiar atunci
Să pornească un război
Cu atât mai puțin
Să-l pornești tu.
Era seară
Fără anotimp
Și doream
Să așezi
Cuvintele
Cu răbdare
În jurul urechii mele.
Iar la final
Eu să închid
Un ochi
De atâta calm
În univers.
Ziua da navala
Peste noaptea mea
Sa ma trezeasca
Pana in detaliile
Fiintei.
Inventeaza
Ceai de lavanda
Din vorbe de cortina
Sa pot inchide la loc
Macar un ochi
Macar un ceas
Macar un somn
Facut din balsam
Sarat si cald
Ca tine.
