Archive for the ‘psiholojii’ Category

h1

Lupta

septembrie 25, 2018

Într-o clasă mică am doi copii bolnavi de autism. Azi a fost mai dificil ca data trecută.
Unul se juca cu cifre. Celălalt, aproape de el, îi mai lua câte una să se joace și el. Așa începea distracția:
– Îi a mea!
– Ba a mea!
– A mea!
– A mea!
Și amândoi în cor:
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Aproape că părea să le facă plăcere să spună în cor „Aaaaaaa!”.

După vreun minut, secvența se reia identic, identic. Indiferent cu ce cântecel încercam să-i iau, ce le povesteam, secvența se relua iar și iar.

Totuși, spre finalul orei, unul dintre ei a început să fredoneze – pe ici, pe colo chiar cu ceva versuri – cântecul pe care îl pusesem clasei, „Îmi place Biblia”. Am rămas mască. L-am lăudat degrab, bineînțeles, dar uimirea nu mi-a trecut cu una, cu două. Copiii sunt niște universuri mereu surprinzătoare, bune de descoperit la nesfârșit. Adulții la fel.

E clar că faze de acest fel se vor mai repeta, posibil și mai complicat. Vom vedea…

Reclame
h1

De ce merită să predai. Jocul.

septembrie 20, 2018

În clasa a 3-a, am o fetiță cu niște probleme mai delicate. Învățătoarea m-a anunțat dinainte că nu va prea vorbi, nu va prea interacționa, să n-o forțez, să o înțeleg etc.

Din când în când, la activități, îi mai adresam și ei câte o întrebare, să văd dacă îndrăznește. La câte una, mai răspundea așa, ca pentru ea, ezitant și încet.

Joc făcut azi: un elev venea în fața clasei, unde alegea un obiect din penar (dintre cele puse special) și întreba clasa ce este. Cel care răspundea corect, venea în față și lua locul anteriorului. dacă răspundea corect un elev care mai fusese în față, el alegea pe altcineva să meargă în locul lui. La un moment dat, fetița noastră e aleasă astfel de cineva să meargă să aleagă și ea obiect pe care să-l arate clasei.

Am văzut că ezită, mai mult trage înapoi, dar cumva în privire mi se părea că întrezăresc o dorință. I-am propus rapid să vină împreună cu colega ei de bancă dacă dorește: ea alege obiectul și-l arată clasei, iar colega o să adreseze întrebarea; și tot ea va putea alege pe cel care răspunde.

După o scurtă ezitare, am văzut că se ridică și vine cu colega ei de bancă la treabă.
După toate orele de azi, cred că de chestiunea asta m-am bucurat cel mai mult. Plus că mi s-a părut că e și ea încântată că venise.

Un alt motiv pentru care merită să predai.

h1

Hm? :))

august 1, 2018

 

38085139_2065811296827204_6620673326366851072_n.jpg

link

h1

(A)normalități

iulie 19, 2016

Am văzut pe pagina unei prietene următorul fragment. Mi s-a părut irezistibil:

„Dacă socotiţi lumea ca o fracţie, atunci o să observați la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos.

Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile cheie în ţară.

De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta este un adevărat război social, dar cine recunoaşte ?
Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani, a fost felul în care s-a făcut selecţia umană. „
(Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă – iniţiatorul Secţiei de Resocializare din cadrul Spitalului „Al. Obregia” din Bucureşti)

h1

De ce e Greu să ai elevi (1)

noiembrie 11, 2015

 

Elevul E. cu deficiențe din a 4-a – despre care v-am povestit deja – trase scaunul de sub R. zilele trecute. R. e un elev foarte deștept, toate temele îi sunt gândite, făcute cu conștiinciozitate, prinde corecturile rapid, nu deranjează pe nimeni, dar îi și vine greu să interacționeze, mai ales cu temperamentele debordante care îmi pare că îl sperie, copleșesc. Acum când E. trase scaunul de sub el pe neașteptate, R. nu căzu de tot, că se redresă repede, dar începu să plângă. M-am prins că nu e prima dată când se întâmplă ceva asemănător și elevii mi-au confirmat.

Dincolo de consolările și încurajările pe care i le-am dat – că e băiat deștept, să nu uite niciodată și să nu se lase copleșit de nebuniile ăstuilalt, care are și așa probleme – îmi era teribil de ciudă că există asemenea sensibilități care provoacă atâta durere. Care nu-mi sunt străine, dar pe care – văzându-le la alții, mai ales copii – aș vrea să le șterg de pe fața pământului.

Aș vrea să-l ajut să fie mai imun, mai sigur de el și atunci când nu suntem noi, adulții, în zonă..

h1

A nu te victimiza

noiembrie 2, 2014

După mine, este profund uman să te victimizezi față de cineva; asta ca să putem supraviețui cât mai normal. Nu față de toată lumea, asta ar însemna că vrem atenție, importanță într-un fel exagerat, patologic dacă e dus la extrem. Dar față de cei aproape de sufletul tău, e omenește să te victimizezi și dacă e doar pentru faptul că acel ascultător care ține la tine ți-ar spune că nu e cazul și ți-ar arăta cum să privești situația dezastruoasă din punctul ”presupus-agresorului” de vedere. Așa, am putea muta atenția dinspre noi înșine spre celălalt. Poate am ajunge chiar să îl înțelegem. Mi s-a întâmplat chiar zilele trecute să stau de vorbă cu un prieten despre cineva care făcuse un gest urât, penibil. Mi-a spus că s-a gândit și la faptul că acea persoană trebuie să fi fost tare îndurerată, măcinată dacă a putut face așa ceva. Era o perspectivă la care nu mă așteptam, dar care a fost revelatorie.. Și cu privirea la ea, și cu privire la concluziile rapide pe care le tragem noi uneori.

h1

Linii vorbitoare

martie 12, 2014
dan perjovski

dan perjovski

Cum ar arăta gândurile formulate cu oleacă de structură și creativitate?

Un alt fel de artă. Dan Perjovski.

creta5 creta8 helsinki6 helsinki8 japan3 japan6 japan9 japan10 kosovo1 kosovo3 tallin7

 

PS: le-am furat de la http://www.perjovschi.ro/

h1

CTP despre Bruxelles

iunie 29, 2012

Cristian Tudor Popescu la Gândul LIVE, despre scandalul Ponta-Băsescu. O apariție de Bono (care îl prinde foarte bine, după moi) și un punct de vedere echilibrat, aș zice.

Diferențe de opinii?

h1

NuMele, DaTale

decembrie 10, 2011

Prin blogosferă se cere să te prezinți, să-ți dai numele real. Și întreg! Că în cazul multora nici nu e verificabil, ce contează? Dar noi suntem făcuți din alt aluat. Nu noi, românii, că nu suntem atât de diferiți de restul populației de pe glob, cel puțin nu la episodul acesta, ci oamenii în general. Nouă ne place să ne găsim nume unii altora, să inventăm porecle, mai ales în mediul neoficial.

Buba începe de mic, din familie. ”Mama” și ”tata” nu sunt nume, dar fiecare copil e învățat să-și cheme părinții astfel, iar asta nu e un lucru rău. Problema răsare de după copac dacă îi strigă pe numele lor; lumea intră la bănuieli și ridică din sprâncene: ”nu-i maică-sa adevărată”, ”o fi înfiat” și alte gânduri numai și nuami pozitive. Frații și surorile primesc și ei terminații dintre cele mai năstrușnice la nume și, din unele observații, în final rămân strigați numai după terminații ca în Ionuțu – Uțu etc.

Colegilor și vecinilor le găsim porecle, cu ei suntem mai puțin îngăduitori. De obicei, le hiperbolizăm defectele și calitățile astfel încât să iasă ceva comic. Pentru ceilalți, dacă se poate. Purtătorul nu e nevoie să-și dea cu părerea, el oricum va accepta tot ce i se dă pentru că nu contează dacă refuză.

Cu cei mai dragi suntem cel mai creativi, găsim nume de animale, de insecte, de flori, de legume, cărora le adăugăm tot felul de sufixe. Rezultatul e întotdeauna ceva mai mic, nu mai mare. Ce e mic e considerat drăguț și inofensiv. Personal, nu cred că am primit nume care să nu mă încânte.

Nu același lucu se întâmplă cu adversarii. Îi putem vedea la televizor și nu numai. Funny, își iau tot nume de animale, dar niciodată transformarea – dacă se aplică – nu dă un rezultat mai mic, ci întotdeauna mai mare. Deci mare înseamnă rău. Altfel, se poate și fără sufixe, unele animale au un nume destul de dizgrațios ca să transmită ceea ce trebuie fără adăugiri: ”Porcii ăștia, iar ne-au luat curentul!”.

Mă întreb cum ne va chema Dumnezeu, pe ce nume ne va striga. S-ar putea să avem și nume de care nu suntem conștienți, dar la auzul cărora, să tresărim pentru că știm că numai despre noi poate fi vorba… Who knows?

h1

Protejat: Jurnal. Ceva incorigibil.

iulie 16, 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

h1

Apropo evanghelic

iunie 9, 2011

Apropo de multele (sper că nu şi veşnicele) nemulţumiri ale blogărilor vizavi de blogări, de blogosferă, mai ales de cele evanghelice, de termenul evanghelic, de modelele pe care unii le caută şi nu le găsesc, de lipsa de corespondenţă între denumirea de pe cartea de vizită şi munca prestată de fapt, nu ştiu dacă are vreun rost să-i pui celuilalt întrebări ca: „ce pocăit eşti tu?”.

Vorba unui fost profesor de-al meu, ce valoare are să-i spui unui nesimţit: „Să-ţi fie ruşine!”? Este o reacţie naturală, de acord, toţi putem înţelege şi simţi asta. Dar, dacă ne gândim un pic, ajută la ceva (şi pe cineva)? De-asta e nesimţit că nu simte vreo ruşine atunci când întrece măsura. Iar la imperativul de mai sus, tare puţini sunt cei care încep brusc să îşi măsoare comportamentul cu idealul.

N-ar fi mai puternic efectul dacă fiecare nemulţumit de starea lucrurilor de fapt ar încerca să fie aşa cum crede că ar trebui să fie ceilalţi? Nu ştiu, mă gândesc şi eu. Puterea exemplului personal face mai mult decât predica (mai ales dacă predica rămâne doar pe hârtie). Şi, chiar dacă nu schimbi lumea din jurul tău, poate că în primul rând nu eşti chemat să-i schimbi pe cei din jurul tău după chipul şi asemănarea ta, ci pe tine după Dumnezeu, iar apoi să fii.

Ştiu că unii pot considera că dau într-una dintre bolile acestea, dar poate merită:

„Într-o familie erau doi copii: unul foarte pessimist, altul foarte optimist. Disperaţi, părinţii se gândesc să le schimbe copiilor părerea despre viaţă în ziua de Crăciun. Se duc copiii fericiţi să-şi deschidă cadourile. Pesimistul primise o super bicicletă roşie:
-O bicicletă… de când mi-am dorit… dar eu voiam albastră; şi nu ştiu să merg… şi o să-mi ia mult până învăţ… şi o să cad… dacă fac accident… dacă moare cineva?
Apoi îşi întreabă frăţiorul:
-Tu ce-ai primit?
Optimistul primise o balegă.
-Păi eu… am primit un căluţ! Trebuie să fie pe aici pe undeva!”

h1

Operaţie empatică

februarie 15, 2011

Credeţi că e posibil să desprindem atmosfera, starea, ideea principală a unei piese într-o altă limbă după ritm, succesiunea notelor, accentuarea cuvintelor…?

Să vedem. Aici piesa, spuneţi ce vă inspiră, ce vă transmite, ce stare, ce idei? Apoi vă voi da versurile împreună cu impresiile mele iniţiale. Da, şi eu am participat la testare, vorba lui E. Ionescu în Cântăreaţa cheală: un doctor adevărat face operaţia pe el înainte de a o face pe pacient. Ca să vadă dacă reuşeşte! Păi cum altfel?!

h1

!!!

ianuarie 12, 2011

A: !!
B: ?
A: !!!
B: ….
A: …?
B: .
A: ?
B: !
A: …
B: ??
A: !!!
B: !
A: !!
B: !!
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: ?
B: !
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: !
B: !
A: …
B: …

h1

Câteva feţe

noiembrie 26, 2010

Ironie, ironie, toată lumea te apără şi pretinde că te cunoaşte, că le eşti cea mai mare prietenă. Şi cei mai mari apărători ai tăi nici nu îţi văd vreun defect. Ce să mai discearnă între ironie de bun gust şi simţ şi ironie de tupeu.

În afară de a-ţi arăta superioritatea şi lipsa de preţuire prin ironie şi sarcasm, nu prea văd alt câştig, dat fiind faptul că a-ţi demonstra punctul de vedere şi a te face înţeles nu poate fi un motiv, pentru că poţi obţine acestea şi printr-un altfel de discurs. Iar cei care se dau de ceasul morţii să scoată ironia basma curată caută, de obicei, pretext să poată dispreţui mai departe. Să nu li se reproşeze că nu iubesc. Pentru că nu pot. Iar a iubi nu înseamnă a fi de acord neapărat. A iubi nu înseamnă nici măcar a tăcea atunci când nu eşti de acord. Nu neapărat. Dar înseamnă să nu provoci la mânie. Mă gândesc că nu e necesar să vin cu referinţă.

Iar atunci când te arăţi dezgustat şi dezamăgit de acest fel de a relaţiona, ţi se spune că, de fapt, problema este a ta, că nu suporţi ironia din cauza mândriei personale, că ai atitudine molatecă, nehotărâtă, că nimănui nu-i place să fii căldicel, că nu e normal să fii atât de drăgăstos când nu e cazul. Când e cazul hotărăsc alţii pentru tine, nici o problemă. Dacă dimpotrivă, răspunzi în acelaşi ton ca ei, insulţi, jigneşti, nu poţi vorbi frumos, eşti o ruşine pentru omenire. Îmi este convenabil, e bun. Nu-mi este convenabil, lucru prost, trebuie aruncat. Mill, where are you? Credeam că nu ai ce căuta în comunităţile unde dragostea trebuie să fie stăpână.

Deci nu ştiu atunci cine sunt cei lezaţi în mândria lor…

Dacă Isus a fost dur cu cei din vremea Lui, înseamnă că s-a dat dezlegare la duritate şi tot omul care voieşte, nu mai trebuie să se controleze, nu mai trebuie să fie atent să nu facă pe celălalt prost (că un om se poate omorî şi în cuvinte; nu e necesar să vin cu referinţă nici aici, mă gândesc), poate să acţioneze exact cum îi spune cugetul cel aprins şi întărâtat de cei care îndrăznesc să nu urmeze aceeaşi doctrină ca a lor. Ca şi cum am fi devenit peste noapte Dumnezei şi deţinem aceleaşi atribute ca El. Înseamnă că sfinţenia ne caracterizează precum ironia, bag seama. Sau nu aşa trebuie calculat, că nu e convenabil.

Care ar trebui, în acest caz, să fie limita indecenţei, lipsei de control până la care o putem numi justificată dacă este sub stindardul (aşa-spus) corect? Cât de dur, violent, sever pot fi fără a trebui să-mi fie ruşine că încerc să mă şi îndreptăţesc?

h1

Damblauă neregretată (rien de rien)

septembrie 12, 2010

O convinsesem pe o prietenă să intrăm în interiorul bisericii de alături, dacă tot ne aflam în parc. Frumos ştiam că va fi. Nu era servici, dar nici nu voiam. Voiam doar să stau câteva minute să privesc, să simt liniştea, să aud lumina prin geam. Înaintăm pe covor până în faţă, unde era o măsuţă cu crini. Ea se învârte în jurul crinilor, îi miroase şi, când ieşim, îmi spune:

– Hm, ce ciudat! În biserică se simţea un parfum de crini, dar, când m-am apropiat să-i miros de-aproape, nu se simţea aşa. Numai în jurul lor, la o oarecare depărtare.

Într-adevăr, ciudat, gândeam. Şi, brusc, izbucnesc:

– Aşa-i şi cu fotografiile. Dacă te apropii prea mult de o persoană, nu iese frumoasă (cu obiectivul meu, ca să fie clar). Numai la o anume distanţă apare la frumuseţea maximă posibilă.

După câteva fracţiuni de secundă, iar m-apucă damblaua:

– Aşa-i şi cu oamenii. Dacă nu le laşi loc să respire, îi sufoci şi nu-i mai poţi vedea manifestându-se în voie, lejeri, frumoşi. Uneori tre să faci un pas în spate. Nu mult, dar un pas tre.

PS: Am privit, am simţit liniştea, am auzit lumina prin geam. Deşi era un loc străin. Totuşi, ştiind că în asemenea locuri intră oameni dragi, totul devine brusc familiar. Ciudat, nu?

h1

Ai spus ceva? (2)

aprilie 1, 2008

conversation.jpg

Am discutat cu elevii mei despre ceea ce pot reprezenta cuvintele pentru ei. Apoi mi-au spus ce fac cuvintele, acţiunea lor. Am avut nişte categorii între care ei au ales. Cu această ocazie, puteţi şi adăuga la listă, dacă doriţi. Cu siguranţă cuvintele pot reprezenta multe pe lângă ceea ce urmează.

Aşadar, dacă ar fi să găsiţi o metaforă pentru cuvinte, ele ar fi…

Arme

Oglinzi

Măşti

Tablouri

Unelte

Poduri

Şi poate multe altele.

M-a gândit în funcţie de ce anume unele cuvinte se încadrează într-o categorie sau alta. Natura în sine a cuvintelor? Aş spune că intonaţia cu care sunt ele spuse, contextul în care apar şi persoanele care le rostesc. Şi apoi cuvintele în sine.

De exemplu, propoziţia „Nu ştiai?”. Îi voi atribui contexte diferite şi vorbitori diferiţi. Să vedem ce se întâmplă.

1. Spusă de către profesor unui elev care e întrebat dacă şi-a făcut tema. Elevul răspunde:

– Nu ştiam că avem temă.
Nu ştiai?

Ce atitudine transmite întrebarea? Read the rest of this entry ?

h1

Ai spus ceva? (1)

martie 29, 2008
words.jpg

Am avut ieri la o clasă o discuţie legată de cuvinte şi importanţa lor  în viaţă, în comunicare etc. La început, spuneţi-mi cu care din cele două strofe vă identificaţi în acest poem scris de Emily Dickinson:

A word is dead
When it is said,
Some say.

I say
It just begins to live
That day.


Sunt două feluri de a vedea comunicarea. De o parte ar fi moartea cuvintelor atunci când ele sunt rostite – avem nevoie de puţin (sau mai mult) mister, nu-i aşa? – şi de cealaltă parte ar fi naşterea lor atunci când sunt rostite – de câte ori nu tăcem, crezând că dincolo ajunge un mesaj pe care nu l-am transmis, de fapt? – şi, în funcţie de perspectiva noastră, aşa vom şi purta comunicarea.

Mi-am amintit instantaneu de o reclamă – elevii mi-au spus că de vodafone trebuie să fie vorba (stau cu memoria uneori mai bine ca mine; dacă şi-ar aminti la fel de bine şi altele) şi astfel am găsit-o. Iat-o:

„Cuvintele ce nu se spun se pierd.”

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi viaţa dacă nu am avea cuvinte; dacă ne-am înţelege strict prin semne, prin expresie, prin gesturi.

Sunt cuvinte ce se vor mai bine rostite decât tăcute?
Sunt cuvinte care nu e de ajuns să poată fi deduse?
Sunt cuvinte care e mai bine să fie doar intuite?
Sunt cuvinte care se pierd dacă nu sunt spuse?
Dar sunt cuvinte care se pierd dacă sunt spuse?

h1

Patinând între impus şi ales

februarie 5, 2008
figure-skating.jpg
Îmi place patinajul artistic. E o delectare. Acum e vremea campionatelor de patinaj. Am văzut nişte programe bune ale unui francez, Brian Joubert. Poate e simplist să spun asta, dar am observat la patinatorii francezi în special – de-a lungul timpului – un anume simţ al originalităţii şi creativităţii. Un simţ mai dezvoltat decât la alţii. Sau mai dezvoltat în sens „naţional” decât la alţii. Sau poate fi o chestiune de gust. Sigur că am admirat şi ruşii pe gheaţă şi italienii… Cu cea mai mare plăcere îl urmăream pe Philip Candeloro. Nu era cel mai exact tehnician, nu avea cele mai perfecte sărituri. Însă o trăire şi o creativitate care nu lăsa audienţa rece la final. Programul care m-a impresionat cel mai mult este cel liber ales, lung, din 1998, din Nagano. Acesta. Urmăriţi, apoi un alt program de-al lui, din 1992, însă acum unul scurt. Sau impus – cum este denumit oficial – aici.

Fiind vorba de Candeloro, rar i se întâmplă să aibă programe fără condimente. Totuşi, este o diferenţă între cele două stiluri de programe? Şi pe care îl preferaţi? Care e mai original? Revin.

Am discutat cu mai mulţi şi m-am gândit de ce în Biblie nu sunt lucrurile clare, de ce poruncile lasă loc de paranteze sau de dubiu. De ce nu ni s-a spus clar, de exemplu, cum e cu minciuna spusă pentru salvarea unor vieţi, minciuna pentru o cauză bună. De ce trebuie să existe o serie de interpretări atât de diverse şi argumente şi de o parte şi de cealaltă, care să creeze tot felul de teologii diferite, reacţii personale diferite, confuzie, la urma urmei. Sunt o sumedenie de alte exemple de acest fel.

Răspunsul pe care l-am găsit eu – şi care poate nu e acelaşi ca al vostru – e că, dacă ni s-ar fi spus negru pe alb, am fi fost iar frustraţi că ni se ia puterea de decizie, că nu suntem lăsaţi să judecăm şi să acţionăm în conformitate cu voinţa cu care am fost înzestraţi de către însuşi Dumnezeu. Mă înşel? Nu am fi spus că e dictator că ne-a trasat nişte reguli atât de exacte şi precise, încât am devenit simple marionete sau simpli executanţi ai lor?

option.jpgAm ales cele două programe ale lui Candeloro pentru a sublinia libertatea de mişcare, de judecată şi alegere. Aşa cred că ne vrea şi Dumnezeu: liberi a face alegeri în El şi asumându-ne alegerile făcute.

%d blogeri au apreciat asta: